Home > Filme. > Am cărat.

Am cărat.

După cum era de aşteptat, m-am înşelat. Total. Hugo a luat 5 din 11, chiar dacă nu dintre cele importante, în timp ce The tree of life n-a luat nimic, cu toate că a avut 3 nominalizări. Păcat că n-a fost nominalizat la Best Documentary, Short Subjects, sau la Best Documentary, Features. Acolo ar fi câştigat cu siguranţă. Hollywood-ul m-a contrazis într-un mod plăcut de data asta.
După cum am mai spus, n-am apucat să văd Midnight în Paris, The iron lady sau The artist până în noaptea de 26.02.2012, dar după cum arăta recenziile, la care adaug şi părerea mult mai avizatului decât mine în materie de critică de filme, CTP, nici n-o s-o fac.
Mi se pare foarte bună interpretarea celei de-a 84-a ediţie a Oscarurilor pe care a făcut-o CTP în Gândul. Mai puţin părerile domniei sale cu privire la Hugo. Nu afirm că e ilogic ce spune dumnealui, însă din punctul meu de vedere, Hugo nu poate fi interpretat rece, calculat, aplicat, dintr-un punct devedere obiectiv. După cum bine spunea Mădălina într-un comentariul la articolul anterior, filmul ţi se pare minunat doar dacă îndrăgeşti foarte mult copiii. Este strâns legată interpretarea filmului, care nu poate fi făcută decât subiectiv, de afecţiunea pentru copii pe care o poate avea privitorul. La asta, aş adăuga eu şi nostalgia pe care o creează subiectul în sine – abordarea începutului cinematografiei şi înţelegerea ei ca artă, de către primul regizor în adevăratul sens al cuvântului, Georges Melies, care a introdus magia în invenţia fraţilor Lumiere.
O altă abordare greşită pe care o are CTP în ce priveşte Hugo, mi se pare a fi comparaţia. Dar presupun că după ce vezi mii de filme, ai tendinţa de a încadra totul într-un anumit gen. Ceea ce nu este tocmai greşit în legătură cu multe filme. Însă nu şi cu cele care ating atât de profund emoţional privitorul. În momentul în care interpretarea unui film şi felul în care îl înţelege fiecare om în parte devine atât de personal, încadrarea lui într-o anumită categorie şi asemănarea lui cu alte filme sau regizori, nu mi se pare corectă.
Spre exemplu, The hurt locker. Câştigătorul din 2009. Este un film pe care covârşitoarea majoritate a criticilor şi chiar şi a telespectatorilor simpli, l-a categorisit relativ asemănător, neexistand prea multe nuanţe, indiferent cât de mult s-au implicat emoţional în el, sau au încercat să-l stoarcă de orice trăire ascunsă (care, între noi fie vorba, nici n-a prea existat).
Alt exemplu, Avatar. Din acelaşi an, ca să n-avem vorbe la proces. Orice s-ar spune despre el din punct de vedere cinematografic, artistic, al modului de interpretare, oricât de tras de păr ar fi, este totuşi un film pe care fiecare îl înţelege în cel mai profund mod personal posibil. De ce? Pentru că ideea transpunerii vieţii într-un alt plan, ideea trăirii vieţii în alt fel dar de fapt în timp ce încă eşti viu, nu toţi oamenii o înţeleg în acelaşi fel. Un gamer înţelege şi interpretează în felul lui modul în care Avatar ne arăta o altă lume în interiorul celei pe care o înţelegem deja, în timp ce un om care spre exemplu n-a avut niciodată legătură cu lumea virtuală reprezentată de computer şi internet, nepricepand complet latura asta a filmului, se raportează strict la acţiune, interpretare actoricească şi regie. De aici şi părerile complet diferite ale diverselor categorii de oameni, atunci când a apărut Avatar. Unora li se părea genial, altora le-a creeat impresia unui Transformers în natură.
Tocmai ăsta este şi motivul pentru care nu cred că asemănarea, sau mai bine zis comparaţiile pe care le-a făcut CTP între Hugo pe de o parte şi Artificial Intelligence sau Solaris, de cealaltă parte, sunt în concordanţă cu filmul în sine. Unele filme chiar nu pot fi comparate cu altele, decât din punct de vedere strict tehnic.
Cu Hugo rezonezi sau nu. Se pare că CTP, nu.

În altă ordine de idei, nu mai pot cu Meryl Streep! N-am nimic de împărţit cu ea. Pare o femeie cumsecade şi o actriţă foarte bună. Altfel n-ar fi adunat 3 Oscaruri câştigate din 18 nominalizări, pe lângă alte 111 premii plus 116 nominalizări la festivaluri mai mici sau mai mari. Aş fi tentat să spun că enough îs enough, însă cine sunt eu să cârcotesc atâta timp cât madam Streep are talent cât caru’ şi încă destulă energie pentru a-l afişa? O altă idee însă mi se pare necesar a fi punctată în ce priveşte cariera domniei sale. Şi anume faptul că Hollywood-ul e de rahat dacă timp de mai bine de 20 de ani nu a fost în stare să livreze altceva similar cu dna. Streep, capabil să o concureze. Halal cinematografie. Avem o tanti şi ne mândrim cu ea pân’ la adânci bătrâneţe. Pentru că pe altcineva n-avem? Aşa pare.
Din 1980 până în 2012 sunt o sumedenie de alte actriţe de succes care au adunat destule nominalizări, unele chiar încununate cu Oscar. Însă perenitatea lui Meryl Streep, pe lângă admiraţia care vine ca primă reacţie în faţa unei cariere de succes, trădează o pepinieră mult prea slabă a Hollywood-ului, dar exagerat de umflată de dragul falei fără acoperire concretă. E ca la fotbal. Dacă ne lăudam douăj de ani cu Hagi, suntem mândri sau penibili? Ce tare e Hagi şi ce bucuroşi suntem că s-a născut în România? Sau ce jalnici suntem că n-am produs nimic asemănător timp de douăj de ani, într-o ţară cu o populaţie în jurul cifrei de douăj de milioane?

P.S.1: Nu ştiu cu ce anume ar fi putut fi mai prejos Drive, în care Ryan Gosling joacă excelent, chiar dacă momentan înoată în semiobscuritate, faţă de multe filme nominalizate din belşug anul ăsta.
Ca să nu mai vorbesc de Martha Marcy May Marlene, în care Elizabeth Olsen miroase a Oscar. A fost o uluire fără margini pentru mine să constat că Elizabeth Olsen este de fapt una din surorile Olsen, celebrele gemene pe care le ştim cu toţii de când aveau 8 ani şi jucau în seriale. Se pare că după o destul de lungă pauză, a apărut (în forţă aş spune eu), în minunăţia asta de film. Dar n-are loc de babe…pardon, de doamnele mult mai titrate şi cu pretenţii de dive eterne.
Într-o notă personală, trebuie să recunosc faptul că după 28 de ani, trebuie s-o detronez pe Diane Lane care se afla pe locul 1 în topul meu şi s-o înscăunez pe Elizabeth Olsen. M-am îndrăgostit de Diane Lane în 84′ după Streets of fire, m-a ţinut aproape 3 decenii, dar iată că a venit momentul să-mi cadă cu tronc o altă frumuseţe incredibilă. Elizabeth Olsen are ceva din felul în care joacă Diane Lane în filme, însă mi se pare mai frumoasă. Atât de frumoasă încât să treacă detaşat pe locul 1. Pentru cât timp? Nu se ştie…
P.S.2: Oare ce anume trebuie să se întâmple pentru ca vreodată în istoria cinematografiei să fie acordat un Oscar unui actor de 15 ani? Scrie undeva că principalul criteriu care se ia în calcul atunci când se oferă un Oscar unui actor bun, este vârsta? Sau atât de mari prejudecăţi au oamenii în general şi mai cu seamă decidenţii din show-bizz-ul American, în special?
Nu înţeleg spre exemplu de ce Asa Butterfield sau Chloe Moretz, ambii având 15 ani, nu au fost nominalizaţi la cel mai bun actor în rol principal şi respectiv cea mai bună actriţă în rol secundar. Adică un film în care joacă nişte copii are parte de 11 nominalizări, câştiga 5 Oscaruri, dar se presupune că actorii interpretează rolurile principale, de rahat?
Nu-i nimic, bine că se raportează o lume întreaga la civilizaţia Americană. Cred că doar direcţia raportării este puţin greşită, nu şi existenţa ei. În sensul că, pe bază de mimetism şi eu mă raportez, însă doar la rubrica –Aşa nu!

Advertisements
  1. No comments yet.
  1. No trackbacks yet.

What's on your mind?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: