Home > De suflet., Muzică. > Generații secate se sting…

Generații secate se sting…

Se spune că omul cât trăiește învață. Și atunci, de ce vedem o sumedenie de bătrâni proști?
Poate că există o strânsă legătură între învățare/maturizare, pe de o parte, și pacea interioară de cealaltă parte. Dacă așa ar sta lucrurile n-ar fi nici o problemă, numai că în cazul ăsta nu s-ar explica existența nostalgiei. Cum pot explica nostalgia cei care spun că omul cât trăiește învață? Nostalgia nu e în strânsă legătură cu amintirile? Iar dacă inaintand în viață se presupune că evoluăm, de ce ne raportăm la amintiri în loc să le uităm, sau măcar să nu le considerăm aproape mai importante decât prezentul?
Eu cred totuși că vorba omul cât trăiește învață e valabilă. Cu o singură nuanță. Nimeni nu definește vârful desăvârșirii personale. Nimeni nu specifică apogeul dezvoltării unui om. Iar asta nu are legătură cu vârsta. Poate că ăsta este și motivul pentru care unii sunt nostalgici, în timp ce alții nu au apucat să cunoască vreodată sentimentul ăsta. Pentru că unii ajung să cunoască stări de fericire vecină cu nirvana, care îi vor face să tânjească după ele toată viața, în timp ce alții trăiesc într-o stereotipie desăvârșită întreaga viață, așteptându-și resemnați obștescul sfârșit.
Mai nasol în cazul nostalgicilor este faptul că ei nu știu când vine peste ei avalanșa evenimentelor care îi vor marca pe viață. Nu știu cât vor dura, și nu le pot controla. Ei pot să spună doar sit tight, relax, and enjoy the ride.
Asta e valabil pentru fiecare generație. Se poate vedea pe fața oamenilor pe care îi întâlnim pe stradă. Unora le citești în ochi facturile, jobul, ratele, ciorba de pe foc, banii de covor, grija pentru prezervativul rupt aseară, frânele puse chefurilor studențești, regretele pentru toate abținerile din tinerețe, ciuda că ceea ce-au realizat nu-i reprezintă, groaza că nu e posibil să dea la schimb viața pe care o au – gest pe care l-ar face într-o secundă, alegând orice li s-ar oferi, numai să nu fie asta… Alții au în ochi flirtul, muzica, atingerile, berile desfăcute cu dinții, dansul, sexul cu o persoană necunoscută, răsăriturile, gustul de ruj al cărui proveniență n-o cunosc, joburi de la care au plecat râzând înainte ca șefi penibili să-i dea afară, mahmureli în zile de examen, satisfacția că toată viața au făcut ce-au vrut – nu ceea ce trebuiau să facă. Poate că ăsta e și motivul pentru care, atunci când eram copil și mai luam din când în când parte la chefurile părinților mei, vedeam și oameni triști. Atunci nu-i înțelegeam. Nu știam de ce unii se bucură de viață, în timp ce alții se întreabă când se termină. Nu pricepeam cu mintea mea de copil că unii au șansa de a trăi fără o gheară în inimă, știind că indiferent cât de greu le-a fost și cât de greu le va fi, au avut totuși parte la un moment dat în viață, de scânteia care i-a făcut să înțeleagă ce înseamnă să trăiești cu adevărat.
 Ar fi interesant de făcut un studiu în legătură cu generația Woodstock. Să fie analizați amănunțit 1000 de oameni care au dansat goi, plini de iarbă-n cap, pe muzica lui Ritchie Havens sau Janis Joplin, zile-n șir pe dealurile alea, după care să fie analizați 1000 de oameni de aceeași vârstă cu primii, născuți în aceleași orașe, dar care au urmat calea conservatoare în viață, și care acum sunt oameni de succes, medici, avocați, economiști etc. Aș putea să pariez o sumă frumușică pe răspunsul la întrebarea -Cine credeți că e mai fericit și mai împlinit cu viața sa?
Și la noi, pe lângă mici exemple răzlețe, care sunt prezente în viața oricărei familii, sau a oricărui grup de oameni, există totuși și exemple macro. Generația în blugi urmată de generația cu cheia la gât. Cenaclul Flacăra a schimbat viața multor oameni. Nu-ți trebuie doctorat în psihologie pentru a putea face diferența între femeile care acum au 45-55 de ani și care sunt încă sexy, voluptoase, pline de viață, a căror atitudine emană încă senzualitate, care știu să privească un bărbat, și al căror mers nu te duce cu gândul la făcut chirpici, și veșnicele ciorbarese cu bigudiuri în păr, neg, mustață, geantă demodată, privire fixă și care par a merge către o destinație știută doar de către ele, dar pe care nu vor s-o împărtășească și celorlalți, aproape încercând să se furișeze stealth către o eventuală și necesară coadă la…orice. Cât despre cei cu cheia la gât, se disting dintr-o mie. Îi vezi imediat dacă au fost aleși ultimii la țară, țară, vrem ostași sau lapte gros. Îi observi dacă erau gălăgioșii cu genunchii juliți, sau timoratii cu care nu se juca nimeni. Le vezi imediat dacă săreau coarda afară, în văzul băieților, sau dacă se jucau singure în casă cu o păpușă ciufulită.
 Ceea ce mi se pare ciudat însă, este faptul că generațiile par a se fi oprit undeva pe la jumătatea anilor 90. Dacă cei în blugi din anii 70 sunt încă vizibili, cei cu cheia la gât din anii 80 sunt încă prezenți, cei de tranziție 90-95 la fel, atunci unde sunt, sau mai bine zis, cum ar putea fi numiți cei din ultimii 10-15 ani? Au și ei rolling stones-urile lor? Se regăsesc în vreun fel? În afară de pițipoance, mașini, motociclete, internet, etnobotanice, muzică proastă, mai au și altceva? S-au izolat, și atât? Înainte existau alt fel de frâne. Părinții (învață mamă ca să realizezi ceva), societatea (uite-l/o și pe ă/asta, a ajuns nasol), grupul de prieteni (nu pot azi, ne vedem mâine…), perceptele de ordin religios (nu e bine așa ceva, e păcat). Și totuși, jonglând printre ele, cohorte de tineri reușeau să aibă în viața lor un boom, un zvâc, o ieșire. Puteau să let go. Erau capabili să slide… Acum au apărut noi frâne. Jobul (n-ai timp să respiri, 2 săptămâni libere pe an), familia (s-au căsătorit de tineri și mai au și câte un copil de crescut), banii (tot timpul ceva de plătit – niciodată nu-s destui), izolarea (internet, avatare, chat, facebook, twitter, google, youtube, etc.).
Habar n-am dacă-i bine sau rău că am apucat și eu un dumicat de live fast, die young. Habar n-am dacă-i bine sau rău că au murit generațiile… N-am nici o idee dacă ar fi fost bine să fiu de succes, sau dacă a fost bine să cunosc viața așa cum alții nici n-au mirosit-o. Un lucru e cert însă. Omul cât trăiește învață, în forma asta seacă, este o vorbă inventată de frustrați inapți, plini de regrete și care-și așteaptă sfârșitul cu inima închisă. Că să mă reprezinte și pe mine cumva, aș modifica puțin zicerea asta. Fericirea nu se învață, se trăiește.

Advertisements
  1. 21 April 2012 at 8:26

    cum s-o traiesti fara a o fi invatat? (cand stii ca inima nu iti e inchisa)

  2. 21 April 2012 at 14:54

    Pentru ca eu consider ca nu stii niciodata cand vine si cat dureaza. Exista doar o conjunctura, un amalgam de evenimente care se succed, la care trebuie doar sa ai anumite atitudini de “Yes man” (ca-n filmul cu Jim Carrey). Iar felul in care 'percutezi' atunci cand e momentul, nu tine de cunoastere/invatare/ratiune, ci de instinct/simtire. Tocmai d'aia multi oameni 'invatati' nu au parte de asa ceva…pentru ca nu volumul de cunostinte si nici 'scoala vietii' nu te duc spre un asemenea fagas, ci intuitia, flerul si capacitatea de 'go with the flow'. Cred ca asta e si motivul pentru care vedem foarte multi oameni simpli fericiti si la fel de multi oameni de 'succes'/realizati, care au o angoasa in suflet, stiind ca nu s-au bucurat niciodata de viata asa cum si-au dorit.

  3. 21 April 2012 at 15:53

    e drept. insa ceea ce, suficient de complex, ai descris ar putea fi recunoscut de multi drept nefericire. incerc sa spun ca ambele sunt doar (alte) nume ale adaptarii.

  4. 21 April 2012 at 16:33

    Posibil. Necunoscand decat varianta descrisa de mine (conforma cu ceea ce stiu din proprie experienta), n-am cum sa inteleg concret celalalt punct de vedere. Insa imi permit sa-mi dau cu parerea asupra unui alt termen enuntat de tine. Si anume – adaptarea. Eu nu cred ca poate fi vorba de adaptare in cazul celor care au apucat sa cunoasca fericirea (intr-un mod sau altul). Din punctul meu de vedere, cei care cauta sa se adapteze, sunt tocmai cei care nu se regasesc…dupa o viata plina de regrete. Neavand repere, neputandu-se autoinclude intr-o 'generatie', incearca sa se adapteze vremurilor (oricaror vremuri).

  5. 21 April 2012 at 17:26

    ar fi mult de batut/dezbatut… pana la urma ce e preferabil? sa ai remuscari, simple amintiri ori regrete? si daca tot amintesti despre repere, cine le-ar putea identifica pe cele care definesc fericirea? nu-mi raspunde, spatiul acesta este subred.

  6. 21 April 2012 at 17:56

    Cu toate ca m-ai invitat sa nu mai raspund, fac apel la bunavointa ta si expectorez doua amendamente scurte:
    1) Fericirea, ca stare de spirit, e mult prea personala si se supune doar analizelor exagerat de subiective, asa ca n-are cum s-o defineasca cineva vreodata intr-un mod universal valabil;
    2) Spui ca “pana la urma ce e preferabil? sa ai remuscari, simple amintiri ori regrete?”. Eu nu ma regasesc in nici unul din cele trei cazuri enuntate de tine, iar 'fericirea', sau 'nostalgia' de care am vorbit in postarea asta nu se refera la 'simple amintiri'.
    Pana si postarea mea se supune rigorilor subiectivitatii. N-am incercat sa definesc nimic. Chiar si in legatura cu ceea ce am trait eu pana acum, ma intrebam retoric, dar deoc ironic, daca 'o fi bine sau rau'.
    Sper ca nu esti suparat/a pentru ca n-am tacut. Ai dreptate, subiectul poate fi extins rapid si se poate dezvolta exponential, mai rau decat o pandemie…:)

  7. 21 April 2012 at 18:35

    Nu sunt suparata. Nici ne/fericita. Da, este un un subiect vast. Da, oricare opnie ar trece prin filtrul subiectivitatii.

  8. bumbushka
    19 May 2012 at 1:18

    Eu cred ca banul schimba cel mai mult un om. Pe aia bogati ii schimba in oameni egoisti, stresati, care nu au timp sa se bucure de lucrurile frumoase in viata, oameni care vor mereu mai mult.. Aia saraci si batrani au trait si traiesc toata viata cu dorinte, ar fi vrut sa aibe aia, sa isi cumpere asta, etc. Am mai zis si o mai zic: cati oameni, in drumul lor spre scoala, casa, munca, se opresc macar un minut sa observe cat de frumoasa e natura din jurul lor, sa observe un cer frumos, o zi cu soare?Putini. Stresul si banii ii impiedica sa vada asta.

    • qatalin
      19 May 2012 at 15:47

      Ai perfectă dreptate, însă ce spui tu se referă cu precădere la ultimii 10-15 ani. Până pe la jumătatea anilor 90, nu existau atât de mari discrepanțe între clasele sociale, fapt care lăsa frâu liber oricăror manifestări. După ce a apărut, sau mai bine zis s-a acutizat, stresul în legătură cu banii, s-a transformat și omul din ‘traitor’ în ‘supravietuitor’.
      Dar pe lângă chestiunea strict legată de bani, eu sunt convins că și cu bani, și fără bani, există momente în care trebuie să decizi. Ajungi într-o intersecție și depinde de tine pe ce drum o iei. Din păcate, nu mulți au curajul de a o apuca pe calea care să-i ducă eventual la fericire, sau care, peste ani, să le facă cunoștință cu nostalgia.

  1. No trackbacks yet.

What's on your mind?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: