Home > Filme. > Martha Marcy May Marlene

Martha Marcy May Marlene

 M-am gândit să vă recomand un film. N-am vreo acreditare excepțională în sensul ăsta. Mă recomandă doar vasta experiență. Am văzut undeva între trei și patru mii de filme în ultimii 28 de ani. În ultima vreme am început să urmăresc destul de multe filme categoria C doar de dragul descoperirii unor scenariști geniali, regizori sclipitori și, de ce nu, actori buni. Dar asta poate face subiectul altei discuții – nu de alta, dar chiar am vizionat câteva filme C excepționale.
În ce privește filmul pe care vi-l recomand acum, înainte de a spune vreo două vorbe despre el, aș dori să vă mărturisesc ceva de ordin personal. Întocmai oricărui cinefil înrăit, am și eu un top al preferințelor. Probabil din teama de a nu dezavantaja unele filme în comparație cu altele, atunci când mă gândesc la ierarhia pe care mi-am creeat-o, refuz să intru în detalii cu privire la pozițiile 2-10. De câte ori am fost întrebat de către un prieten în legătură cu poziția pe care consider eu că o poate ocupa un film în chart-ul meu, m-am referit la 11-20, apoi 21-50, etc. Am mărit topurile, însă niciodată n-am specificat concret pozițiile 2-10. Spun 2-10, pentru că întotdeauna am avut un preferat. Numai că acesta s-a schimbat cam odată la 2 ani, ba chiar anual în unele cazuri.
Ultimul caz este și cel despre care vorbesc acum. Și asta pentru că Martha Marcy May Marlene, l-a detronat pe Brothers (Tobey Maguire, Jake Gyllenhaal, Natalie Portman), care era încă din 2009 pe primul loc în clasamentul meu.
Între timp, să vă prezint și muzica din film. Asta e una dintre cele două melodii demne de menționat. E cântată de însuși John Hawkes, care e male supporting role în film. Îl recunoașteți și din Winter’s bone – o altă minunăție de film, despre care poate vorbim altă dată. Poate că melodia vi se pare doar incredibil de frumoasă. Va înșelați, e o iluzie auditivă. 🙂 Ascultând-o în film, căpăta o cu totul altă conotație. Nu doar regia e desăvârșită. Montajul e de vis. Cel puțin în momentul în care Hawkes cântă melodia asta, cel care a făcut montajul e de-a dreptul sclipitor. Am ales pentru aici varianta fără clip, pentru că ar fi fost prea multe imagini din film. De asemenea, nu recomand vizionarea trailer-ului.

Până să încep să vorbesc puțin despre film, mai menționez încă un amănunt de ordin personal. În 1984, când am văzut pentru prima data Streets of Fire (taică-miu obișnuia să facă rost de multe casete originale de la un tip Sandu din București), am decis în forul meu interior, că Diane Lane este cea mai frumoasă femeie în viață care există pe suprafața planetei Terra (cea din poză alb-negru – așa cum era în film). Nici prin cap nu-mi trecea că după 28 de ani în care a stat undefeated pe locul 1, avea să fie detronata de una din surorile Olsen. Elizabeth Olsen, căci ea este în rolul principal în film, a reușit să mi-o dea jos pe Diane Lane de pe poziția 1. 😦 Oricum, a avut o domnie respectabilă – o viață de om… (Doamne ce boșorog am ajuns)… Și chiar dacă plâng cu un ochi pentru că Diane a trecut pe locul 2, râd cu celălalt pentru că Elizabeth e de-a dreptul răvășitoare. Nu e deloc sclipitoare în sensul divelor moderne, nu are deloc măsuri ale curbelor care să rivalizeze cu cele ale fotomodelelor, nu e anorexică și nici plinuță, nu are frumusețea plată pe care o au multe din posesoarele de față perfectă numai bună de pozat în reviste pentru cosmetice. Îl are în schimb pe vino-ncoa. Are capcane în loc de ochi – locuri în care te pierzi definitiv și irevocabil. Are zâmbetul care-ți crapă inima și ți-o adună fărâmițe la loc, totul între două respirații – dacă-ți mai aduci aminte să respiri. Cât despre corp – mi se pare idealul feminin (cel puțin așa cum arată în filmul ăsta). Și nu în ultimul rând, vocea. Știu că mulți bărbați nici nu se gândesc la așa ceva. Poate pentru că își doresc să aibă lângă ei o femeie care să tacă 😀 – firește, glumesc. 😉 Însă pentru mine e foarte importantă vocea, timbrul, melodia silabelor. Iar ea e încântătoare. Într-o notă amuzantă, dacă lui Diane Lane i-au trebuit 28 de ani să fie dată jos de pe poziția întâi, mă gândesc că dacă nu trăiesc mult…cam ăsta e topul meu. 🙂
În fine, să spun câte ceva și despre film, însă fiind prima recenzie pe care o încerc, n-am chef să fie un spoiler – nu doresc să stric plăcerea celor care vor dori să-l vadă. Așadar o să fac pe naiba-n patru să vorbesc tot ce se poate vorbi despre film, în așa fel încât să nu divulg nimic concret, pentru a păstra neștirbită plăcerea vizionării first hand. Și asta pentru că mie dacă-mi povestește cineva o scenă de 10 secunde dintr-un film pe care încă nu l-am văzut, dar pe care intenționez să-l vizionez, îmi creează o stare cuprinsă între –Fi-ți-ar m…și băga-…mă-ti!!, și –Stai să treacă mașina asta de Poliție și-ți rup capu’!
În primul rând vreau să subliniez frumusețea cadrelor. Nu suport filmele în care montajul e făcut din topor (nu cunosc terminologia de specialitate, însă cunosc trucul în sine), în care se încearcă producerea de emoție artificială, crescând rapiditatea cu care se succed cadrele, se amplifică intensitatea sunetelor, se folosesc culori prea deschise combinate cu cele foarte închise, iar privitorul trece de la o stare la alta,  se instalează hiperventilația combinată cu tahicardia, totul având ca scop replica –Frate ce film incredibil!! A fost tare de tot.; iar la 2 zile l-ai și uitat…
Spre deosebire de astfel de filme, Martha Marcy May Marlene e plin de cadre largi, nici nu se simte mișcarea camerei de filmat, nu există trepidațiile tipice mersului, ci se pune accentul pe acting. Iar asta pentru că într-un film în care ai acting de calitate, scenariul îți permite, iar actorii sunt delicioși, nu ai nevoie de subtilități și finețuri cinematografice pentru a ului telespectatorul.
Fără să intru în detalii cu privire la subiectul filmului, vreau să vă spun că este vorba despre relații interumane, tulburări de personalitate și sunt scoase în prim plan fragilitatea și puterea voinței.
Este primul rol principal al lui Elizabeth Olsen, care, dacă vă vine să credeți, este una din gemenele Olsen – care la 6 ani jucau în seriale de comedie pentru copii. Nici mie nu mi-a venit să cred când am conștientizat lucrul ăsta. Rol principal pentru care nu a intrat în lupta pentru Oscaruri. Dar ce, se putea? Avea cineva loc de madam Streep?… Drive cu senzaționalul și surprinzătorul Ryan Gosling, de care cu siguranță vom mai auzi, și Martha Marcy May Marlene cu Elizabeth Olsen, mi se par cele mai bune filme ale lui 2011, iar el și ea, cei mai buni actori.
Multă lume a spus că debutul ăsta al lui Olsen e mai bun decât multe roluri ale unor actori consacrați. Și asta pentru că e un rol obositor. Nu privit din prisma acțiunii, căci filmul nu e unul antrenant, ci din prisma trăirilor pe care ea trebuie să le exprime. Alt capitol la care excelează. Nu multe actrițe tinere sunt atât de expresive. Dar bănuiesc că fiind în showbiz de la 5-6 ani, înveți repede, mai ales dacă ai ceva și în cap.
Pe Hawkes nici nu mai are sens să-l descriu. Joacă la fel de bine ca-n toate rolurile pe care le-a avut. I se potrivește ca o mănușă rolul ăsta, mai ales că el e uscat, osos și are privirea aia dârză, pătrunzătoare. Și din nou punctez vocea – și el excelează la capitolul ăsta. 🙂 Chiar dacă acțiunea filmului nu dă senzația clasică de stres pe care o simți atunci când vezi un film rapid, în cazul lui Martha Marcy May Marlene, privitorul are parte de panică. Pur și simplu ți se cuibărește o angoasă în suflet și nu iese de acolo până la sfârșit – sau în cazul meu, niciodată… 😀 – ce glumeț sunt. Senzația de teamă, chiar de frică pe alocuri, pe care o creează este în perfect dezacord cu calmitatea care emană din fiecare secundă a filmului. Iar asta te dărâma psihic. Am avut momente în care ajunsesem în pragul lui –Da faq!? Can somebody please kill someone?!…pur și simplu nu mai rezistam.
Iar m-am lungit…cu toate că eu sunt mai mult lat decât lung, iar lumea-mi spune că-s rotund…pfff, ce paradox de om oi mai fi și eu…
Ca să nu-mi puneți acatiste, chiar că mă opresc, nu înainte de a face câteva recomandări de ordin practic. NU recomand filmul în următoarele cazuri: Dacă sunteți depresivi – filmul vă darâmă complet. Și nici nu glumesc, nici nu sunt singurul care pune bulină pe filmul ăsta în cazul depresivilor. Eu unul nu eram (cel puțin când l-am văzut :D) și tot m-a afectat rău de tot. Dacă aveți vreo afecțiune de ordin psihic (alta decât depresia). Nu încerc să jignesc pe nimeni (eu unul cred că am vreo duzină…), dar chiar face buba dacă deja ai buba. Felul cum e filmat, trecerile de la o realitate la alta, expresivitatea actorilor și emoția stârnită, sunt tehnici cinematografice care îi pot încurca pe cei labili. Dacă aveți preconcepții. Ba nu…disregard this comment.  😀 Am făcut și referirea asta, doar așa de amorul artei, pentru că mie unul îmi place mult de tot cum mictioneaza filmul ăsta pe tot ce înseamnă societate modernă, norme autointitulate morale și tot ce înseamnă aspirațiile omului modern – de la –Du-te mamă la școală că-ți prinde bine, până la -Ia-ți mamă un serviciu, că altfel mori de foame.
Nu-mi rămâne decât să vă urez vizionare plăcută, să vă invit să ascultați și cea de-a doua melodie incredibilă din film și să aștept părerile voastre. 😉

P.S.: A ieșit de curând cel de-al 2-lea film în care Eli Olsen e leading role: Silent House. E făcut după La casa muda, un film horror Argentinian absolut senzațional (îl recomand călduros iubitorilor genului). În general nu am încredere în remake-uri, însă o să-l văd doar pentru ea. 😉

 Update: În cazul în care veți viziona acest film, vă rog să-mi spuneți părerea voastră, indiferent cât de vechi ar fi articolul. Sunt foarte curios dacă sunt eu pe câmp cu percepția, sau dacă mai sunt și oameni care adoră astfel de filme.

Advertisements
  1. 9 May 2012 at 9:51

    Am sa vizionez acest film cu prima ocazie, mai ales ca vine cu recomandarea unui cinefil inrait. E clar ca stii ce vorbesti, motiv pentru care am incredere in opiniile tale. Cand poti, mai strecoara cate o mica recomandare de film, sunt in penurie de idei in ultima vreme – nu mai stiu la ce sa ma uit 🙂

    • qatalin
      9 May 2012 at 11:31

      Thanx! Asa o sa fac. N-o sa ma transform in imdb… :D, dar o sa mai punctez cand si cand macar filmele care mi se par superbe. As avea o lista nesfarsita de recomandari, dar nu vreau sa ma creada lumea nebun… nu ca n-as fi. 😉

      • 9 May 2012 at 15:36

        Btw, am postat comentariul de pe un cont de test wordpress, scuze 🙂 Vroiam sa iti recomand si eu un film care mi-a placut foarte mult, daca imi permiti. E vorba de “Drive”, care a ajuns cu usurinta in topul preferintelor mele. M-am indragostit pur si simplu de scena din lift, schimbul ala de priviri, urmat de o descarcare a furiei atat de brutala – simply epic! Nici nu mai vorbesc de soundtrack, exact genul meu de muzica.

        • qatalin
          9 May 2012 at 21:19

          Thanx! Văzut. Plăcut. Enorm! 🙂
          L-am menționat și în articolul ăsta, dar n-am vorbit de el, pentru că aș fi scris două pagini. 😛 Pare făcut de Tarantino și oricum e unul dintre cele mai bune filme ‘nior’ pe care le-am văzut vreodată. Știu că multă lume nu-l cataloghează așa, dar eu așa prefer să-i spun. Tensiunea dintre ei doi e mult prea dramatică – nu pot să-i dau altă titulatură filmului. Muzica am dat-o jos (pardon, am cumpărat-o :D) imediat după vizionarea filmului. Sunt trei melodii de care m-am îndrăgostit.

  2. 9 May 2012 at 10:29

    Sunt deja foarte,foarte curioasa sa il vad, sincer. Melodiile, da, absolut superbe.

    • qatalin
      9 May 2012 at 11:35

      Luna patrata va uita de miscarea de revolutie in jurul pamantului. Va sta si va contempla meditativ in cele 97 de minute ale filmului. 😀
      Sunt aproape 4 luni de cand l-am vazut prima oara si nu cred ca e zi in care sa nu ascult melodiile macar odata.

  3. 9 May 2012 at 11:19

    O prezentare deosebita care te incita la a afla mai multe despre film. Chiar o sa-l caut, sper sa-l gasesc. 🙂

    • qatalin
      9 May 2012 at 11:37

      Ma bucur ca ti-am starnit interesul. 🙂 As putea eu sa spun unde-l gasesti rapid, dar mai bine ma abtin ca poate se mai uita si autoritatile pe blogul asta… 😀 😀

  4. 9 May 2012 at 21:50

    Atunci cand gasesc un film nou, ma gandesc prima data daca am sa-l pot intelege. De obicei, traiesc ceea ce vad si ma pun in pielea personajului, de aceea unele filme chiar ma marcheaza. 🙂

    • qatalin
      9 May 2012 at 22:09

      Excelent. Dacă ai capacitatea de a te dedubla, înseamnă că ăsta o să-ți placă și mai mult. Mai ales că este o femeie în rolul principal. Deci o să-l înțelegi chiar mai bine decât bărbații. 😉 Partea mai puțin plăcută este cea de-a doua parte a comentariului tău. Dacă într-adevăr te marchează filmele pe care simți că le ‘traiesti’ atunci când le vizionezi, atunci ăsta cu siguranță va lasă urme. 😦

  5. 10 May 2012 at 12:47

    Au fost la moda recomandarile de filme in prima parte a saptamanii, din ce vad. :p M-ai facut curioasa legat de filmul asta, il trec pe lista de “must see in 2012”. 🙂

    • qatalin
      10 May 2012 at 14:10

      Laura, chiar te rog s-o faci. 🙂 Mă interesează și mai mult părerea ta, având în vedere că profesezi în domeniul cinematografic. Sunt foarte curios ce impresie îți creează ție filmul ăsta.

  6. Gigi
    11 May 2012 at 10:00

    Interesting, chiar o să caut să-l văd, m-ai convins! O mică observație totuși, Elizabeth Olsen nu are nicio soră geamănă. Dar ca actriță, aș zice chiar că e peste surorile ei, Mary-Kate și Ashley.

    • qatalin
      11 May 2012 at 10:07

      Mă bucur că ți-a plăcut articolul meu într-atât de mult încât să vrei să vezi filmul. Aștept părerea ta și după ce-l vizionezi. 😀
      Cât despre surorile Olsen, conform Wikipedia:
      “Mary-Kate Olsen and Ashley Fuller Olsen (born June 13, 1986) are American actresses, fashion designers, and businesswomen. Following their acting debut as infants on the TV series Full House, the twin sisters appeared together in a variety of TV, film and video projects throughout their child and teenage years. Through their company Dualstar, the Olsens joined the ranks of the wealthiest women in the entertainment industry at a young age.”
      Așa că ai dreptate. Mereu am crezut că ea e una din cele două gemene, fără să consult google…spre rușinea mea. Mulțumesc pentu precizare/corectură. 😉

  7. 19 October 2012 at 21:54

    am citit printre randuri ce ai scris dar de ascultat,am ascultat melodiile…
    prima m-a tulburat mult…
    fiecare sunet aluneca,impletind povestea…sper ca nu te superi daca o voi posta la mine pe blog…imi place mult prea mult…

    • qatalin
      20 October 2012 at 15:50

      Bineînţeles că nu mă supăr. Însă am o rugăminte. Dacă tot o postezi şi dacă tot ai citit printre rânduri, eşti ‘pedepsită’ să urmăreşti filmul şi să-mi spui părerea ta. 😉

  8. 21 October 2012 at 3:14

    o sa-mi execut “pedeapsa”, curiozitatea nu-mi da pace :))

  9. 23 September 2013 at 19:29

    M-am lăsat pe mâna ta de multe ori. Am văzut ‘cel mai prost film bun’, am pătruns și în visul tău inuman, ba chiar m-am avântat să-l descopăr și pe `The tall man`. Și absolut niciodată nu m-ai dezamăgit. Până acum. 😈 (asta a fost așa, ca să intru în atmosfera sumbră și să te fac și pe tine să-ți dârdâie nădragii nițel, că meriți după asemenea recomandare 😉 ).

    În ultimele 24 de ore am văzut `Martha Marcy May Marlene` (mai exact azi-noapte) + `Donnie Darko` (de dimineață). 🙂 Ambele m-au făcut să conștientizez că există în căpuțul meu un dram de nebunie. O fi ăsta rezultatul fricii? Nu știu. Ce știu e că tare bine s-au îmbinat ideile din spatele celor două filme, care au trasat o linie imaginară între frică și iubire, respectiv frică și moarte. Sau mai bine zis frică-iubire-moarte…un trio perfect.
    Și chiar dacă `this famous linguist once said that of all the phrases in the English language, of all the endless combinations of words in all of history, that “cellar door” is the most beautiful`, nu mi-a mai fost dat în vreun film să aud așa minunăție de replică: `You know that death is the most beautiful part of life, right? Death is beautiful because we all fear death. And fear is the most amazing emotion of all because it creates complete awareness. It brings you to now, and it makes you truly present. And when you’re truly present, that’s nirvana. That’s pure love. So death is pure love.`
    Adică în timp ce într-un film oamenii încearcă să se îndepărteze de orice fel de temere, în celălalt frica reprezintă o dovadă clară a existenței, o emoție care ne face mai `vii` decât suntem deja. Absolut superb!
    Filmele astea două au formă circulară. Dacă `Donnie Darko` m-a fascinat prin complexitatea ideilor din spatele imaginii, acesta m-a hipnotizat prin cadrele statice, însă atât de laborios bibirite, încât nu doar Martha era cea care își pierduse identitatea, ci și persoana de față. 🙂 Și în tot acel cerc al nebuniei, nu-mi era milă de ea. Ba mai mult, mă `transferam` în ea. Simțeam o plăcere meschină să sufăr prin intermediul acestui personaj. Și m-am și regăsit în el: trei identități diferite, fără puterea de a distinge între amintire și vis. `The dreams in which I`m dying are the best I`ve ever had`. That`s it! Și Donnie și Martha au `fugit` de realitatea apropiată. Doar că s-au învârtit în cerc. Și într-un final, când ceasul a indicat aceeași oră ca cea de la care au plecat cei doi, evadarea n-a mai fost posibilă. Poți fugi, îți poți dori altceva pentru propria persoană, încerci să joci dur contra destinului, dar la sfârșit revii (că vrei sau nu) la ce ți-a oferit viața, la cursul firesc al lucrurilor.
    Mădă is so confused right now… 😐 Când credea că îți construiești singur calea prin alegerile pe care le faci, vin astfel de filme și te dau iar peste cap… 😕
    😉 Eh…cred că era 12 jumate noaptea când l-am terminat de vizionat. Panică!!! 😮 Pur și simplu simțeam frica cum îmi inundă corpul…o frică care a venit de nicăieri. Dar pe care o asimilam cu…drag, pe care mi-o doream în mine. 😯 Ciudat sentiment și greu de explicat, atunci când în capul tău se fac treceri ca și cele din film, în ceea ce constă alternanța timpurilor. 🙂

    Cadrele sunt într-adevăr superbe. Jocul actoricesc – impecabil. Ea – just a picture. 🙂 Și încă un plus l-ar constitui finalul deschis.
    O recomandare de zile mari! Mai vreau filme care se scaldă în ambiguitate! 🙂

    P.S.: Nu-s sigură dacă ăsta e primul tău articol despre vreun film, însă în timp ce citeam, am putut să observ cât de mult te-ai schimbat de atunci și până acum în ceea ce privește felul de a te exprima în scris. Erai mult mai…timid…prin mai 2012. 🙂

    • qatalin
      27 September 2013 at 0:30

      Aleluia! N-au fost necesare decât 18 luni pentru ca cineva să-l vizioneze şi să-mi mai şi spună părerea în legătură cu el, într-un comentariu, aici…. 😆
      Vezi? Sunt un bun cinefil. Recomand filme pe care publicul le îndrăgeşte şi pot să spun cu mâna pe inimă că mă bucur de un feed-back cât se poate de constructiv. Tot să mai recomand filme, nu?!… 😛

      Ştiu că m-ai luat tare de la începutul comentariului, aşa că nu voi încerca nici eu să te menajez. Însă spre deosebire de tine, eu n-o să fiu delicat şi glumăcios, ci cât se poate de serios… 😈 …atunci când îţi spun că sunt în total dezacord cu opinia ta în legătură cu frica.
      Viaţa mi-a dovedit că nu frica este motorul a toate, ci iubirea. Doar ea schimbă ceva într-adevăr benefic în om. În prezenţa fricii ni se activează instinctul de supravieţuire şi nu mai suntem noi, cei primordiali, cei conştienţi şi raţionali, cei cognitivi, ci devenim fie fiarele încolţite care caută să supravieţuiască, fie resemnaţii care-şi aşteaptă sorocul. Frica nu este motorul propulsor al schimbărilor pozitive, ci este liantul…catalizatorul, care îmbină tot ce este negativ în om şi-l duce spre pieire.
      N-aş vrea să intru în dogma creştină, dar ca o paranteză scurtă, aş face referire la ce ne spune Părintele Cleopa, care referindu-se la frica faţă de Dumnezeu, încearcă să ne deschidă într-un fel ochiul minţii, făcându-ne conştienţi de dragostea părintească a Lui Dumnezeu, de care trebuie să ne fie frică în măsura în care dorindu-ne mântuirea sufletului, trebuie să-i ascultăm cuvântul, pentru că altfel primim pedeapsa, precum un copil neastâmpărat. Însă eu vin şi spun mai mult decât atât (sperând să nu fiu blasfemic…dacă da, mea culpa), că trebuie ca frica faţă de Dumnezeu să fie nu înlocuită, ci coroborata cu respectul. Şi spun asta pentru că până şi faţă de Dumnezeu nu cred că este în regulă să ne raportăm având doar frică în suflet şi atât. Iisus este Calea, Adevărul şi Viaţa… Aşa că nu frica ne ghidează ci doar iubirea. O iubire combinată cu respect. Un fel de stand tall, hold your head high, not proud, but aware of the love inside you, and accept with a smile on your face, everything that comes to you
      Iar ca să închei într-o notă puţin diferită (însă nu cu mult), cu toate că sunt la curent cu faptul că nu ai vizionat seria Star Wars (toate cele şase episoade), care mi se par it’s a fuckydy fuck must!, mă voi folosi totuşi de un citat din Master Yoda, care în opinia mea spune cam totul despre frică, în sensul la care multă lume se raportează, din păcate -Fear leads to anger, anger leads to hate, hate leads to suffering…. Şi aş adăuga eu -Only love and kindness shape our souls beautifully...

      Ai descris atât de bine filmele, încât nu prea mai am ce să adaug. 😳 Din nou mi se pare că am scris mult, câtă vreme tu ai sintetizat într-un comentariu, cam ce era important în întregul meu articol, and then some… 🙂 În apărarea mea însă, pot să spun că miss Olsen mi-a căzut cu exagerat de mare tronc, aşa că m-am pus pe turuit aiurea. :mrgreen:
      Ştiu senzaţia cu care te lasă în final. Eu ţin minte că la prima vizionare, m-am ridicat din pat şi mă fâţâiam aiurea prin cameră, uluit, consternat, plin de întrebări, speriat puţin…dar…foarte de acord cu ea. 😉 Cred că şi din cauză că, lăsând la o parte aspectele stupide şi malefice ale nucleului acelei familii hipiote, rezonez întru totul cu o viaţă în acel sens…liniştită, placidă, într-o simbioză cu natura şi semenii…
      Mă bucur mult că ţi-a plăcut filmul şi sunt convins că vei comite eroarea de a-mi asculta şi alte îndemnuri, caz în care abia aştept noi şi noi comentarii…chiar dacă (şi aici nu e vina ta) apar după 18 luni. 😛 Betttter late than never… 😉 Minus doi de t. 😆

      Crezi că eram mai timid? Adică…am vrut să spun, ai observat că eram mai timid? Cu alte cuvinte, fir-ar să fie…ţi-ai dat seama că eram mai timid? 😆 😳
      Ce pot să zic…cred că aşa o fi. N-aveam blog decât din Februarie, de curând trecusem pe platforma WordPress, aşa că îmi aplicam singur un CNA mai strict decât cel deja existent. 😀 Acu’…m-am slobozit la gură de zici că-s Dorel Erectel ;), aşa că…puteţi uita… 😆

  1. No trackbacks yet.

What's on your mind?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: