O

Nimic…Negru. Întuneric deplin. Nu am nici o idee unde mă aflu, sau cum am ajuns aici. Știu doar că exist și că numele meu este O. Nu aud nimic. Mă înconjoară o masă amorfă, umedă. Simt că se mișcă sacadat, nu destul cât să mă sperii, dar nici bine nu-mi este – mai mult de frică. Da. Mi-e frică. Nu pentru că m-ar paște ceva și nici pentru că nu știu unde sunt, ci mai mult pentru că nu știu de ce sunt aici. Dacă am fost adus fără voia mea, atunci de ce nu-mi aduc aminte nimic altceva? O fi amnezie. Încercarea mea de analiză a ultimelor evenimente de care aș putea să-mi amintesc, este întreruptă de un sunet. Nu vine de departe. E ușor înfundat, ca și cum ar fi un perete între mine și sursa sunetului. Pare mai mult un fel de scâncet, destul de prelung. A încetat brusc. Ce-o fi fost asta? Cred că ar trebui să mă tem și mai mult acum, mai ales că mișcarea capcanei în care sunt prins a devenit mai intensă. Podeaua, sau ceea ce am sub mine (nu știu să-i zic altfel), se mișcă la unison cu pereții. Habar n-am unde-i susul și josul. O fi de la strânsoarea asta ca o membrană din jurul meu, care nu-mi da voie să mă mișc, cu toate că nu pot spune că-s prins ca intr-o temniță.
Încep să mă obișnuiesc puțin cu întunericul. Pot să disting cât de cât ce se află în jurul meu. Chiar dacă nu văd departe și îmi lipsește și acum orice reper, măcar mai slăbește puțin sentimentul de frică. Aud iar sunetul. Pare mai intens de data asta. Îl simt chiar mai aproape, dar sunt sigur că e doar impresia mea. De fiecare data când se stinge sunetul, tremuratul pereților plumburii dar maleabili care mă înconjoară devine mai brutal. Mă zgâlțâie din toți rărunchii. Și nu ar fi nici o problemă, pentru că nu îmi creează vreun disconfort, dar încep deja să mă întreb de ce nu-mi displace nimic. În mod normal ar trebui să mă panichez. Și totuși n-o fac cu toate că încă nu știu ce-i cu mine aici și de unde vine sunetul ăla teribil, ca un scâncet, care tinde să se transforme într-un zbiarăt.
Când în sfârșit am crezut că pot să dau frâu liber fricii și să încep și eu să strig după ajutor, apare cineva lângă mine. Da, apare. Ce naiba? Era lângă mine și nu l-am văzut? Simt totul în jurul meu, pot atinge pereții holului ăsta sau ce-o fi, și totuși n-am văzut că e cineva lângă mine? Și culmea e că arată ca mine. Leit. La fel de înalt, îl cheamă tot O, afișează aceeași încredere ca și min…Stai! De unde știu că-l cheamă tot O? Ce-i asta? E cumva o glumă proastă? Dau să-l întreb, dar mă opresc exact cu o secundă înainte de a formula întrebarea. Îmi dau seamă că și el mă vede, are aceeași nedumerire ca a mea, și totuși tace. O fi așteptând să-l întreb eu ceva primul. Păi amice, n-am de gând s-o fac. Aștepți mult și bine, iar eu pariez pe mine. Hai să vedem care tace mai mult. Îmi înghit întrebarea, ne uităm o perioadă unul la altul, ca într-un duel și când simțeam că încordarea e maximă, începe iar sunetul, de data asta atât de tare și de sfâșietor, încât am crezut că înlemnim amândoi. Nu ne-am speriat, ci doar …ne-am temut pentru cine o fi zbierat în halul ăsta.
E deja prea mult. Trebuie să aflăm ce se întâmplă. Cu toate că-mi dau seama că mă port ca și cum indivitul ăsta, pe care culmea, îl cheamă tot O, ar fi cu mine, încerc să mă mișc spre înainte poate ajung undeva. Nu fac nici un pas și înțepenesc de frică. O frică teribilă, de mi se face pielea găina, uit să respir și sunt la o secundă de paralize. Constat că în jurul nostru au apărut din senin încă cinci persoane. Toți la fel! Și pe toți îi cheamă O. Ok, asta a fost. Eu vă salut. Încerc să fug, dar spre uimirea mea vecină cu paroxismul, apar din senim încă o sută de persoane. Încă o mie. Zeci de mii. Deja nu mai văd câți suntem. Toți suntem la fel. Pe toți ne cheamă O și toți tacem din gură. Cred că ăsta era motivul pentru care încăperea, sau mai bine zis holul în care suntem era atât de maleabil. A ajuns să se mărească încât să ne încăpă pe toți. Și contrar aparențelor, e o linsite deplină. Așteptăm toți liniștiți ceva… Ce anume? Uit de fuga mea, pentru că oricum suntem prea mulți acum. Dacă e să mi se întâmple ceva, cu toții vom păți ceva. Și dacă tot sunt ca într-un coșmar incredibil din care nu pot să ies, înconjurat de mii de persoane ca și mine, pe care le cheamă ca pe mine, sigur vom face ceva, uniți, ne vom apăra cumva. Sentimentul de colectivitate mă calmează instantaneu. Și nu doar pe mine. Cei din jurul meu sunt la fel de calmi, privesc înainte, își așteaptă …Ce? Ce așteptăm de fapt?
Din nou sunetul. Acum a fost atât de tare încât a început să se miște încăperea cu noi chiar din timpul scâncetului, nu numai după ce se termină. Când în sfârșit s-a transformat din zbiaratul acela sfâșietor într-un suspin trepidat, a început totul să se miște în jurul nostru. Peretele a căpătat o altă culoare. Din plumburiu, chiar spre albastru pe alocuri, a început să se facă roșu. Un roșu foarte închis. Eu îmi dau seama pentru că sunt primul de aici. Poate că lor nu li s-au obișnuit ochii cu întunericul până acum, așa că eu detectez schimbarea asta de nuanță.
Când credeam că eu sunt singurul care vede bine în bezna asta, aud o forfotă în fața mea. Zăresc în depărtare, acolo unde nu-mi dau seama dacă holul ăsta se termină sau continuă la infinit, că se apropie cineva. La nici două secunde, tovarășii mei, care stau la fel ca mine, atenți la ceea ce se întâmplă în fața noastră, încep să se miște – dovadă că abia acum au observat și ei că se apropie cineva. Așa deci…eu am văzut primul. Măcar am ceva care mă diferențiază de restul. Mă simt un pic mai important. Nu de alta, dar când te trezești într-un asemenea loc, devii înconjurat de copii ale tale, alături de care te comporți ca și cum știi ce se întâmplă, cu toate că nu știi, e bine să ai ceva doar al tău. Încerc să zâmbesc și să le dau de înțeles celor din imediata mea apropiere că eu sunt mai special. Îmi îngheață zâmbetul pe buze. În față noastră, înaintând rapid spre noi, e un număr cel puțin la fel de mare de persoane, toate la fel, dar nu arată că noi. Sunt total diferiți. Mai mari, au un mers mai hotărât și par deciși să nu încetinească. Ne apucă puțin panica. Încercam să ne retragem, dar fiind foarte mulți nu reușim să facem decât un pas înapoi. Gloata care vine din față e foarte aproape. Îi vedem destul de clar. Îi cheamă H. Pe toți. Ce naiba e asta? Nici unul nu încetinește. Mai au câțiva metri. Cred că o să ne calce în picioare dacă nu se opresc, iar eu stau ca prosul aici în rândul din față. Sigur o să fiu făcut afiș. Închid ochii când mai era o secundă până la producerea impactului. Îl simt pe primul cum mă atinge. Se lipește de mine. Încă unul. Și asta se lipește de mine. M-au prins între ei că într-o capcană. Chiar dacă sunt la mijloc, pot să mă mișc. Ciudat, foarte ciudat. Am și uitat de gloată. Legătura asta dintre noi, pare ceea ce așteptam. O căldură plăcută mă invadează, pentru că-mi dau seama de tăria și forța pe care o avem astfel înlănțuiți. Ei m-au ales, s-au lipit de mine și împreună formăm o entitate mult mai puternică.
Când în sfârșit credeam că frica a plecat și n-o să mai vină, scâncetul se aude din nou. Începe foarte încet, dar ajunge atât de strident de data asta încât am senzația că o să crăpăm. Atât de mult îmi place ce mi-au făcut cei doi H, încât simt într-un mod visceral că nu vreau să ne mai dezlipim. Suntem uniți, înlănțuiți într-un mod inimaginabil, dar atât de simplu și de frumos. Faptul că m-au prins între ei e singurul lucru care m-a calmat deplin de când sunt aici. Când în sfârșit încetează scâncetul, trepidația pe care o așteptam cu toții se transformă într-un cutremur veritabil. Totul se mișcă până-n tavan și înapoi. Abia acum observ și restul gloatei de H. În bucuria mea că m-am lipit de doi H, uitasem de grupul meu. Observ în jurul meu doar triouri ca și al meu. Toți H s-au lipit câte doi de câte un O, iar cutremurul ăsta care ne aruncă-n sus și-n jos a făcut ca lipirea să se facă într-un mod și mai alert. Nu a mai fost nevoie că toți H să intre printre noi. Pur și simplu ne-am amestecat și și-a găsit fiecare perechea.
Când totul a încetat, suntem o legiune de astfel de relații sudate. Așteptăm în tăcere. Nici acum nu știu cine sunt, dar măcar mă mint cu privire la scop. În sensul că am vaga senzație că-l cunosc. Și nu sunt singurul. Un zâmbet tâmp apare pe fața celor doi H din stânga și din dreaptă mea, colegii mei, care se uită înainte, cu o privire pătrunzătoare și fermă. Îi imit, cu toate că nu știu ce ne așteaptă. Dar măcar avem forța grupului. Sunt sigur că nu mă vor lasă colegii mei. Suntem atât de multi încât nu mai văd lățimea membranei care mă înconjura la început. Lățindu-se atât de mult, nici măcar nu mai văd în fața mea cât de adânc e tunelul. Totul a devenit foarte plăcut la atingere. Dacă înainte eram poate speriat și nu am putut să admir frumusețea locului, acum când văd mai bine și suntem atât de mulți, am și eu timp să apreciez vastitatea tunelului asta vâscos.
Ne mișcăm cu toții. Nu spre înainte, nici spre înapoi. De fapt, nu e nici o direcție de mișcare, ci pur și simplu ne mișcăm pe loc. Simt cum plutim. Începem să ne ridicăm ușor, și să ne intersectăm unii cu alții, rămăși așa lipiți, privindu-ne ca pe un ring de dans. Este o senzație de nedescris. Eram în primul rând, dar acum urc ușor spre tavan, mă retrag puțin, trec pe lângă alți colegi, și toți suntem lipiți de câte doi H. Zeci de mii, poate sute de mii de triouri plutind în liniștea asta mormântală. Nu ne e frică. Nu știm nici acum de ce suntem aici, dar măcar ne place. N-aș vrea să se termine niciodată valsul ăsta sublim. De fiecare dată când grupul meu se atinge de alt grup, simțim cu toții o furnicătură plăcută. Frematam de bucurie. Și observ asta și în jurul meu. Toți suntem un zâmbet. Aș putea spune că a creeat dependență levitarea asta divină, dar nu ne impacientăm, pentru că știm că suntem atât de mulți încât inevitabil ne vom atinge mereu unii cu alții. Freamătul nostru devine atât de intens încât se transformă în scurt timp într-o plăcere covârșitoare. Din cauza asta începem să ne mișcăm mai repede. Viteza nu crește brusc, dar mișcându-ne la unison, crește constant.
Când în sfârșit credeam că am descoperit ce-i cu mine și ce caut eu aici, ne oprim brusc. Nu coborâm pe podea, ci rămânem așa, suspendați, încremeniți. Din hăul tunelului vine o altă armată. Că nu pot să-i spun altfel. Ăștia sunt mult mai mari decât noi și par la fel de mulți ca și noi. În timp ce se apropie, se aude iar scâncetul. Și uitasem de el, încleștați în dansul nostru nebunesc. De data asta trepidațiile de după el sunt atât de mari încât cei care se apropie de noi încep să alerge. Mi-e frică. O frică teribilă. Și văd că nu numai mie îmi este frică. Și frații mei H și toate grupurile din jurul nostru încep să se panicheze. Un freamăt ca o vibrație ne cuprinde pe toți. Oare ce-o să se întâmple? Ne vor omorâ ăștia? Ce inseamnă a omorâ? Habar n-am de unde știu cuvântul ăsta. Dar îl simt. Îl simt la fel de concret cum am simțit și plăcerea aproape erotică din timpul dansului levitant. Îi vedem. Sunt aproape. Sunt mari și … și put. Îngrozitor! Au un fel de aură în jurul lor. Atât de rău put. Grețos. Mi-am dat seama, când era deja prea târziu, că și ei vor același lucru ca și noi. Să continuăm dansul. Dar așa ceva nu se poate. Sper că e o glumă. Ăștia put groaznic.
Inutil. Începe același proces ca și cu prietenii mei buni H. Străinii pătrund printre noi, se mulează câte unul la fiecare grup de un O și doi H și devenim astfel grupuri de patru. Ce zi ciudată. Când o să povestesc așa ceva nimeni nu mă va crede. Îmi dau seama că străinii nu au nume. În sfârșit ceva care să-mi dea speranța că nu e nimic predestinat. Poate că nu avem un scop. Poate că străinii ne vor distruge sau… ne vor arăta ce avem de făcut. Se termină alipirile, moment în care constatăm cu toții că mirosul a dispărut. Aproape total. Ceea ce mai persistă este acceptabil, poate și pentru că ne-am obișnuit deja. Străinii s-au transformat puțin când s-au lipit de noi. Nu mult, dar îndeajuns încât să-și piardă din mirosul ăla înțepător și acid. S-au mai înmuiat puțin.
Milioane de grupuri de câte patru așteptăm în surdină. Tunelul se deschide în fața noastră ca un hău imens, nesfârșit albastru-roșiatic, pulsând. De când suntem atât de mulți membrana nu mai e la fel de relaxată. E destul de întinsă, putem să o vedem și să o simțim pulsând în jurul nostru și parcă se aude și un susur din interiorul ei. Încerc să mă reculeg puțin. M-am trezit singur aici, nu știu cine sunt, iar acum, în decursul a câtorva zeci de secunde, suntem milioane de grupuri plutitoare, am alături numai necunoscuți, nimeni nu vorbește, stăm așa lipiți și așteptăm calm să vedem ce ni se întâmplă. Perfect. Într-o zi normală aș putea să fac un stop cardiac doar gândindu-mă la asta. Zi normală. Ce înseamnă zi? De unde știu cuvintele astea? Încep să pricep lucruri și pe măsură ce înțeleg mai multe, încep să-mi pun întrebări. Cine sunt de fapt? Cine m-a cree…
N-apuc să termin întrebarea. Un zbiarat sfâșietor ne cutremură simțurile. Ceva sau cineva, aflat în imediata apropiere a tunelului nostru, plânge în toată regula. Durerea din plânsul respectiv răzbate printre noi. Simțim toți cât de mare-i este suferința, cu toate că nu avem nici o idee de unde știm ce e aia plâns. Un fior ca o undă de șoc ne străbate rândurile. Nu ne speriem, ci doar înțelegem. Înțelegem că se apropie clipa. Clipa să ce? Ne uităm în sfârșit unii la alții. Zâmbim ca și când ne cunoaștem de o viață. Începem să înțelegem cu toții ce-i cu noi acolo, și ce avem de făcut. Iar asta o facem atât de natural și de firesc, de parcă am mai făcut-o de o mie de ori. Și sunt sigur că nici unul dintre noi nu știe exact la ce se așteaptă, dar cu toții ne acceptăm soartă, oricare ar fi ea.
Parcă ascultând semnul unui dirijor invizibil, strângem cu toții rândurile. Formăm o masă compactă de grupuri de câte patru. Începem o mișcare spre înainte. La început aproape insesizabilă, dar pe măsură ce ne urnim, mișcarea devine din ce în ce mai rapidă.
Mă uit puțin în spate. Constat că nu sunt singurul care întoarce privirea. Observ în spatele nostru că tunelul se contractă. Aha, deci asta ne-a urnit din loc. Nu înțelesesem de ce n-am fost în stare să mă mișc spre înainte până acum, ci doar să levitez cu prietenii mei. Aveam cu toții nevoie de propulsia tunelului care inițial mă ținuse atât de fix în strâmtoarea sa, pentru ca mai apoi să poată găzdui milioane de grupuri de O, H și străini. Arunc un ochi și înspre pereții tunelului. Probabil că n-aș fi observat asta până acum, dar deja avem viteză, pereții au căpătat o culoare mai deschisă și pot vedea destul de bine. Văd cum toată lumea alunecă. Nimeni nu este prins sau strivit de strâmtoarea pereților, ci doar împins înspre înainte cu o viteză din ce în ce mai mare.
Începe totul să se miște. Canalul se îngustează. Nu mai e întuneric. Începem să vedem un licăr de lumină. Peretele canalului este atât de subțire încât aproape că vedem prin el. Am și uitat că formăm grupuri de câte patru. Și asta pentru că înțeleg. În sfârșit înțeleg totul. Știu cine sunt, și de ce exist. Mă întristez și mă bucur în același timp. Pentru că înțeleg că îmi voi atinge scopul în curând, motivul existenței mele, dar în același timp știu că-mi voi găsi sfârșitul. Iar asta o înțelegem cu toții. Firul conștientizării ne străbate pe toți ca un fulger. Vibrăm formând o melodie doar de noi știută. Nu mai există frică. Nu mai există teamă de străini. Pentru că știm cine sunt străinii. Știm cum îi cheamă și mai ales știm că fără ei nu ar fi fost posibilă călătoria noastră. Ne aducem cu nostalgie aminte că nu ne-a plăcut de ei când i-am văzut atât de mari și emanând mirosul ăla urât, sărat.
Simțim cu toții că gazda noastră are nevoie de noi. Ne strângem unii în alții și mai mult, pentru a căpăta viteză. Suntem hotărâți, deciși să facem tot ce ne stă în putință pentru a ne desăvârși existența. Parcă simțindu-ne determinarea, gazda eliberează un nou scâncet. Cel mai sfâșietor de până acum. Cred că suntem foarte aproape dacă o auzim atât de bine. Îi simțim și respirația. Tunelul se mișcă în ritmul corpului, iar ultimul suspin ne-a aruncat înainte cu o viteză amețitoare. Nu mai vedem nimic decât calea spre ieșirea din tunel.
Sunt în primul rând și n-am de gând să las lucrurile să se schimbe. Nu sunt egoist, ci doar mă încearcă un sentiment de curiozitate. Vreau să cunosc totul, sau măcar cât mai multe, până când nu voi mai fi. Am dreptul ăsta. Mi-l acord singur, cu toate că nimeni din jurul meu nu știe asta. Am fost primul și vreau să fac asta să conteze. Știu că pe mulți ne cheamă O, dar eu am fost primul O. Prietenii mei H și străinii pe care am aflat că-i cheamă Na și Cl vibrează laolaltă cu mine. Acum înțeleg de ce erau așa de mari străinii – erau formați deja din două entități lipite una de alta. Iar mirosul lor și aciditatea le-am diminuat-o noi când ne-am contopit în dansul acela fantastic.
Văd ieșirea. Am emoții teribile. Știu că în sfârșit o să-mi ating scop… Lumină! Îmi uit ultimul gând. O lumină orbitoare. Nu simt durere, ci mă deranjează pentru puțin timp faptul că nu înțeleg ce se petrece. Sunt pe marginea pleoapei. Sunt primul și privesc în jos. Splendoare. Un sentiment de împlinire Dumnezeiască mă străbate pe mine și grupul meu. Ne uităm cu toții și îi vedem mâna. Stă în fund pe pat, iar mâna dreaptă o folosește pentru a se sprijini. O ține pe pătura subțire, albastră, de bumbac. Nici nu mi-am dat seamă că suntem toți afară din canal. Am rămas într-un echilibru precar, într-un loc micuț de la bază ochiului, imediat în vecinătatea ieșirii și privim fascinați printre gene la lumea atât de frumoasă. Lângă pat este o masă simplă din lemn pe care se află o singură lumânare și o singură hârtie ieșită dintr-un plic. E deschisă și pare aruncată anapoda. Probabil că gazda noastră a citit-o și s-a gândit la noi. Ne-a vrut, ne-a chemat și acum ne are alături. Un sentiment de mulțumire, de data asta inițiat de mine, pleacă aidoma unui fulger printre noi toți. Simțim cu toții o imensă recunoștință pentru darul care ne-a fost dat.
O auzim suspinând. Își mișcă capul îndeajuns de mult încât să vedem și restul camerei. E o cameră mică, simplă, dar pare destul de confortabila. În stânga patului are un dulap micuț cu o ușă deschisă prin care se văd haine răvășite și multe rafturi goale, iar în dreapta o noptieră micuță din lemn de cireș pe care este o fotografie frumos înrămată și în care un el și o ea par foarte fericiți. Suntem cu toții curioși cine e gazda noastră. Știm că murim dacă picăm de aici. Fragilul echilibru de care ne folosim și acum, e gata să se rupă în fiecare secundă. Când credeam că totul va rămâne pe vecie așa, că ăsta e sfârșitul și începutul, văd mâna stânga ridicându-se. Atât de frică ni se face încât simțim o mică vibrație. Ne dăm seamă că noi am provocat-o. Groaza sfârșitului ne cuprinde. Lăsăm toți rușinea la o parte și sperăm că nu pe noi vrea să ne șteargă. Ne dorim, dintr-un egoism sincer, ca celălalt ochi să fie cel vizat. Știm sigur că și cealaltă lacrimă se roagă la fel. E o ruletă Rusească în care șansele sunt 50-50. Secunda următoare a durat o veșnicie și nici măcar n-am avut ochii deschiși ca să mai gust din viața pe care o am. N-am fost singurul. Cu toții am tinut ochii închiși ca să facem ruga și mai puternică. Am câștigat. Ochiul stâng a fost șters.
Vedem mâna coborând. E umedă pe degetul arătător. S-a șters cu dosul palmei. Vedem acolo urma tovarășilor noștri, vecinii din ochiul stâng. Dar cu ocazia asta văd și altceva. E o mână de femeie. Fină, delicată, cu un inel superb pe degetul din mijloc. Transmit gândul și celorlalți. Deja e al doilea gând pe care-l transmit eu, și încep cu toții să se uite la mine. Cred că-și dau seamă că-s puțin mai bătrân decât ei. Secundele în care am apucat să mă acomodez cu întunericul, faptul că tunelul mă ținea doar pe mine în brațe, toate întrebările pe care mi le-am pus, probabil că m-au făcut mai înțelept, mai ager. Sunt privit cu invidie, dar în același timp și cu admirație. Nu-mi pare rău și nici nu încerc să fiu mândru. Prefer să accept postura asta de O primordial. Cei doi H și NaCl care stau lipiți de mine se simt și ei fericiți că m-au cunoscut. Ni se face loc să mergem mai în față.
Am ajuns până la marginea sacului conjunctival, acolo unde se învecinează cu genele. Pășesc încet pe o geană. Sunt primul care o face. Toată lacrima se uită la mine cu uimire și cu apreciere sinceră. Parcă aș fi Armstrong care a pășit pe Lună. Mă ajută grupul meu micuț și reușim să ne prindem destul de bine pe o geană sănătoasă, groasă și puțin curbată.
Ea își pune și cotul mâinii drepte pe pat, semn că a obosit plângând. Atunci mă străbate un gând înfiorător. A câta lacrimă om fi noi? Îl transmit iar întregului grup. Vibrăm cu toții de uluire și de curiozitate. Ridic privirea spre mâna stângă. Observ că ține un șervețel în ea. E mototolit și umed. Semn că a șters mulți frați de-ai noștri. Mă uit și jos langa pat. E plin de șomoioage mici de hârtie. Miliarde de frați zac acolo. Simt o durere sinceră pentru ei, dar în același timp și pentru ea. Probabil că doar o suferință enormă ar putea s-o facă să plângă atât de mult. Observasem de multe secunde că doar suspină. Renunțase la plâns pentru că nu mai avea putere. Chiar gestul de a-și lăsa greutatea în cotul mâinii drepte trăda oboseala și sfârșeala pe care le simțea. Nu știu câți frați de-ai mei, câte lacrimi înaintea noastră au simțit așa ceva, dar eu, O ales reprezentantul acestei lacrimi, încep să simt ceva pentru gazda mea. Și nu e doar compasiunea pe care toate lacrimile dinaintea noastră dimpreună cu noi, au simțit-o. Ci e mai mult decât atât. Încep să-mi iubesc gazda, pentru că am fost primul pe care l-a creeat, am câteva secunde înaintea celorlalți, pricep lucrurile mai bine și am un secret pe care nu l-am transmis cu viteza fulgerului celorlalți: i-am văzut chipul în fotografie. Are părul cafeniu spre roșcat, lung, care-i cade peste umeri. Pielea feței e albă ca laptele. Buzele roșii se deschideau într-un zâmbet larg, copilăros iar ochii...nu i-am văzut. Era prea departe fotografia. Tocmai ochii nu i-am văzut. Ce văd în jurul meu e doar albul ochilor, pleoapa și genele printre care privesc camera ei. N-am apucat să-i văd ochii, poarta sufletului ei, leagănul creației noastre. Nu le știu culoarea.
Nici nu pot să mă gândesc prea mult la secretul ăsta pentru că grupul meu de patru ar simți imediat și ar transmite gândul și celorlalți. Iar asta nu numai că m-ar rușina teribil, ci m-ar face să-mi pierd privilegiul de a sta pe marginea genei, fiind recunoscut drept liderul lor. Realizez că sunt egoist. Cred că așa se spune. Ba mai mult, sunt și gelos. Abia după ce am ajus să cunosc cele două sentimente, îmi dau seama că de fapt o iubesc. Aha, asta era. O iubesc. O iubesc! Se uită vreo zece grupuri vecine la mine. Îmi dau seama că am gândit cam intens ultimele doua gânduri, așa că mă prefac impasibil în continuare.
Aud din spatele meu o forfotă intensă. Cineva de lângă intrare transmite un gând care ne înfioară pe toți. Mai vine o lacrimă din tunel. Realizez ce înseamnă asta. Refuz să transmit gândul. Groaza că mor, frica să n-o pierd mă copleșesc. Fac însă un lucru necugetat. Mă prind cu toată ființă mea de geană. Cei doi H și NaCl care mă înconjoară se uită nedumeriți la mine și încearcă să înțeleagă de ce m-a apucat frica asta teribilă. Nu au timp să înțeleagă. Lacrima nouă iese din canal și se contopește cu lacrima noastră. Pentru mine a fost clar de când am primit vestea, că nu putem să stăm două lacrimi aici. Suntem prea mari, așa unite. Una va pica, sau poate…amândouă…Oricum, mare parte din noi va pica pe pătură.
Așa se și întâmplă. Mii și zeci de mii de grupuri trec peste capul meu și al grupului meu, prăvălindu-se într-o cădere a morții, pe pătura albastră. Simt siguranța strânsorii cu care țin geana și sper să rezist. Tardiv însă… Avalanșa de grupuri, lacrima dublă creeata, exercită o presiunea prea mare pentru mine, care sunt un simplu O. Încep să alunec pe geană. Cu toate că știu ce mă așteaptă, nu renunț la viață așa cum fac miliardele de colegi de-ai mei. Dintr-un simplu motiv. O iubesc sincer. Am găsit motivul să trăiesc. Nu mai vreau să mor. N-am știut de ce exist, dar acum știu de ce vreau să mai trăiesc. Nu mă interesează altceva decât să fiu cu ea. În ea. Aș vrea să existe o cale să mă păstreze. Aș vrea să mă cunoască. Să știe că eu sunt O și că ea m-a creeat. Ea e zeița mea. Îi datorez totul, dar nu vreau să mor picându-i din ochii înlăcrimați. Ar fi prea tragic pentru mine, acum când am înțeles ce înseamnă să iubești. Aș vrea s-o învăț cum e să dansezi levitând, cum e să plutești. Aș vrea s-o învăț cum este să ne atingem ușor și să simțim plăceri inimaginabile. Aș vrea s-o învăț cum să ne fulgeram gândurile unul altuia. Aș vrea să mă lipesc de ea cum m-am lipit de prietenii mei H și NaCl. Aș vrea să îmi contopesc ființa mea cu a ei…
Dar cad. Simt cum ultima fărâmă din puterea mea cedează, scap geana din strânsoare și alunec pe spate cu privirea în sus. În cădere îi văd genele umede de la atâta plâns. Îi văd obrajii albi ca fildeșul pe care mă întind să-i ating pentru a putea simți măcar ce înseamnă o mângâiere. Nu ajung… Îi văd nasul în dreapta mea și în sfârșit îi văd gura. Păcat că singura și ultima oară când o văd este schimonosită de un rictus care-mi rupe inima. Își ține buzele strânse, aplecate la colțuri, iar buza de jos îi tremură ușor. De durere și de disperare emit un gând puternic, crezând că mă aude ea. Greșesc amarnic. Mă aud toți tovarastii mei din lacrimă. Înțeleg toți în acea fracțiune de secundă ce simt eu pentru ea. Reușesc prin gândul meu transmis tuturor, să rup milioane de inimi, pentru că toți trăiesc drama mea odată cu mine. Trec de gură fără să o sărut și fără să o mai văd vreodată. Îi văd bărbia îngustă, gâtul subțire, pieptul care pulsa greoi sub respirațiile trepidate și lovesc…mâna.
 Mâna?! Da! Șansa, providența, sau simpla întâmplare a făcut că lacrima noastră să cadă pe mână, nu pe pătura albastră în care moartea ar fi fost instantanee. Nu-mi rămâne decât să mă mai bucur de câteva clipe de viață. Când credeam că totul se sfârșește și încercam să mă obișnuiesc cu ideea neființei, ceva miraculos se întâmplă. Lacrima în care mă aflu îmi oferă mie viața ei. Probabil că gândul acela din dreptul obrazului, când am vrut s-o ating și n-am ajuns la ea, i-a făcut pe toți din lacrimă să rezoneze cu dragostea mea imposibilă. Acum când în fiecare secundă murim cu miile, cei rămăși îmi oferă mie toată energia lor, încercând într-o manieră disperată să mă țină cât mai mult în viață. Sacrificiul lor este modul prin care îmi arată că nu doar eu pot simți iubire, dar vor să-mi acorde mie șansa unei vieți mai lungi.
Îmi revin, înțeleg lupta care se dă pentru izolarea mea într-o zonă cât mai ferită de o moarte rapidă și împreună cu grupul meu, ne cocoțăm cât mai sus, dar nici prea sus, ca să nu ne evaporăm. Mai mult de jumate muriseră deja, iar ritmul disparițiilor este deja amețitor. Eu nu-mi iau ochii de la gâtul ei. Am observat că se uită spre fotografia de pe noptieră, unde ea era împreună cu el și păreau fericiți. Mai am puțin și mor și eu, dar cât exist, nu vreau să privesc altceva. Simt cum dispare lacrima noastră. Rămân eu și câteva zeci de mii de grupuri într-o ultimă urmă de lacrimă care-și așteaptă sfârșitul.
Atunci a lăsat ea privirea în jos. Căprui. Un maro de toamnă. Toți câți am mai rămas ne uităm în sus. Atât de frumoși sunt ochii ei încât uităm că noi în curând murim. Preferăm să privim către casa noastră. Către locul creației noastre. Sunt umezi, albul a devenit roșiatic de la atâta plâns, dar tot frumoși sunt, chiar dacă ea este atât de tristă. Îmi dau seama ce fericită a fost cândva, dacă acum plânge atât de tare după o dragoste pierdută. Realizez și mai mult că regretul meu nu este că mor, ci că nu apuc să o iubesc așa cum știu că pot și așa cum ea are nevoie.
Și atunci îmi vine o idee, pe care le-o transmit și celorlalți. Să ne unim toți forțele și să-i transmitem ei un gând bun. Să-i transmitem că nu e singură, că noi o iubim. Până acum doar unul dintre noi transmitea gânduri. Nimeni, niciodată nu încercase să mai facă așa ceva la unison. Comunicarea dintre noi a devenit atât de intensă încât unul s-a gândit că nu vom avea șanse acum când mai suntem câteva mii. Trebuia să încercam când eram milioane. Însă majoritatea au fost de acord. Așa că ne-am hotărât să ne pregătim s-o facem.
Ea se uită în jos, spre pătura albastră. Cu șervețelul din mâna stângă își șterge ochii, chiar dacă nu mai are lacrimi, ci sunt doar puțin umezi – cred că i-a intrat în refelx să și-i șteargă. Ne strângem ultimele puteri și transmitem toți odată -Te iubesc! Probabil că dacă Dumnezeu există, și dragostea există. Iar dacă dragostea există, de ce n-ar avea putere așa cum Dumnezeu are? Mă întreb asta pentru că în secunda aceea, cu siguranță dragostea a făcut un miracol. Pentru că ea s-a uitat la noi. La mine. Ne-a văzut. M-a văzut. Nu mai suntem mulți. Aproape toți au murit odată cu transmiterea gândului. Cei care au mai rămas, mor în continuu dăruindu-mi mie viața lor pentru ca eu să o văd mai mult timp. Rămân singur. Se uită direct la mine, mă vede, simte, înțelege și zâmbește. Primul zâmbet după zile întregi de plâns. Mor. Întuneric deplin. Negru. Nimic…

Advertisements
  1. 14 May 2012 at 15:14

    Fiind la birou ,am apucat sa citesc doar jumate si asta cu intreruperi ,asa ca …mai bine citesc diseara in tihna. 😉 Zi faina …ce a mai ramas din ea.

    • qatalin
      14 May 2012 at 15:19

      Mulțumesc Mika! După-amiază plăcută și ție. 😉

  2. 14 May 2012 at 18:52

    Stii ce-i de fapt forfota aia? E titirezul care incearca sa-ti alunge gandurile negre si doreste sa le dea o nuanta de gri caci albul si negru sunt… banale. 🙂
    Dumnezeu exista, exista si dragostea voastra cum exista si a noastra si cum exista si starea mea de tren in gara, ciuu ciuuuu. 😀

    • qatalin
      14 May 2012 at 19:17

      Mmm…mhm. Mulțumesc. Ai folosit cuvântul “forfotă”. Nu-l mai auzisem de mult. Aș fi vrut să zic și ceva inteligent dar nu pot. Mă opresc cu gândul doar la forfotă și la titirez. Saru’mana! 🙂

      • 14 May 2012 at 19:45

        Cand te apuci, realemnte, de carte sa introduci si cuvantul asta, da? Am sa-l subliniez de zeci de ori si-am sa ma simt taaaare bine.

        Voi fi un zombie de rasa in extaz! 😀

        • qatalin
          14 May 2012 at 20:04

          Fii sigură de lucrul ăsta. Oricum ești unul din motivele pentru care am scris chestia asta. La ce stare am avut ieri, combinat cu ce articole ai publicat tu… am fost o tură on the other side și m-am întors. Și din ce-am văzut, am scris aici. 🙂 Am fost ajutat de un Hot zombie rasat. 😀

  3. 14 May 2012 at 19:16

    Parca am citit o poveste dintr-o carte:) foarte frumos. Sa mai scrii articole de genu’ sau chiar o carte 🙂

    • qatalin
      14 May 2012 at 19:20

      Mulțumesc Rozy! E prima pe care o scriu. Am vrut să văd ce iese și încerc să prind curaj. Probabil că o să mai scriu dacă m-oi mai simți cum m-am simțit ieri. Nu prea am inspirație dacă sunt fericit. Scriu foarte bine când sunt la un pas de colaps. Așa ca ieri…. :))))

      • Ovi
        14 May 2012 at 20:35

        Pe bune, trebuie serios de tot sa te apuci de scris o carte. Ai talent si un stil foarte placut. Imi place literatura si zau, as vrea sa citesc oricand ceva scris de tine si apoi sa zic “Hey, pe tipul asta l-am cunoscut cu mult inaintea voastra si am stiut cu siguranta ca o sa ajunga sus!”

        • qatalin
          14 May 2012 at 20:52

          Mulțumesc mult Ovi!!!
          Am cochetat puțin cu poezia prin 2001-2002, iar acu’ mă bate gândul să scriu ceva, dar n-am habar de cărți în toată regula. Mai mult pe ideea de scurte povestioare marșez. Cam așa ca asta. Dacă capăt experiență, cred că o să încerc.

          P.S.: O să scriu ceva horror în curând. Să văd ce iese. 😀

  4. 14 May 2012 at 21:22

    Acum nu stiu daca trebuie sa ma simt bine sau nu, mi-s prinsa undeva la mijloc. Ieri m-am blamat pentru faptul ca ti-am starnit ce… ti-am starnit iar astazi vazand ce a iesit si citind ce mi-ai zis acum, m-am simtit bine, intr-o oarecare masura. 😀

    • qatalin
      14 May 2012 at 21:26

      No worries. Ieri mi-ai ‘simțit’ foarte bine starea și tot ce ai postat s-a mulat perfect pe ‘let’s send this guy over the edge a lill’. 😀
      Lucru pentru care-ți mulțumesc. Ține-o tot așa și mă apuc de scris serios. :))))

      • 16 May 2012 at 10:15

        Eu nici de-mi storc creierii nu reusesc sa scot ce scoti tu cand sunt intr-o astfel de stare. 😆 sunt in una acum si abia leg o fraza…
        Astept sa iasa soarele, sa privesc in ochi vreo 2 3 persoane dragi si sa imi reincarc bateriile. 😀

        • qatalin
          16 May 2012 at 10:38

          Step 1: Se apucă vârful creștetului cu buricele degetelor mare, arătător, mijlociu.
          Step 2: Se imprimă o mișcare circulară puternică, prin mișcarea bruscă a celor 3 degete în direcții diametral opuse (arătătorul și mijlociul spre în jos, cel mare spre în sus)
          Step 3: Titirezul astfel pus în mișcare începe să-și amintească postura sa de…veșnic titirez.
          Step 4: Titirezul este fericit.
          Step 5: 😀

  5. 15 May 2012 at 8:39

    Am citit. Ma gandeam ce pot sa iti spun, ceva cat mai pertinent. Singurul lucru care imi vine in minte e acesta:… 🙂

    • qatalin
      15 May 2012 at 10:38

      Hehehe… Am înțeles, Laura. Mulțumesc. 🙂

      • 16 May 2012 at 16:46

        Damn, emoticonul ala arata mai mult poznas. Eu aveam pe fata un zambet mai degraba delicat. :p

        • qatalin
          16 May 2012 at 17:39

          L-am văzut, sau mai degrabă l-am …simțit din exprimarea ta, Laura. Nici nu mai conta cum arată aici pe wordpress. 😉 E minunat când reușim să eludăm mașinăriile astea și să feel ce spune celălalt, fără a mai fi nevoie de emoticoane…

  6. 15 May 2012 at 14:40

    Tu nu trebuie sa fii blogger. Nu pierde timpul cu asa ceva. Aduna tot ce ai scris si publica o carte sau doua sau cate vrei. Promit sa le cumpar. Esti deosebit de talentat si se pare ca poti scrie cat vrei si cum vrei. Pariez ca intr-o saptamana dai gata o carte, tinand cont ca intr-o zi ai scris o postare cat trei capitole. Felicitari!
    M-ai facut sa ma gandesc la multe lucruri incercand sa descopar cine era O, dar n-am reusit sa ma prind nici macar cand au aparut H si l-au inlantuit. :))

    • qatalin
      15 May 2012 at 15:15

      Îți mulțumesc sincer pentru vorbele frumoase Vienela.
      Cred că o să mă gândesc serios la idee. Nasolia e că n-am scris nimic până acum, în afară de câteva poezii prin 2002. Deci n-am experiență. Nu cred că mi-ar ieși o carte. Am încercat și eu cu povestioara asta, pe care am scris-o în 3 ore jumate, în urmă cu 2 nopți. Și așa ajung la cea de-a 2-a problemă. Nu pot să scriu decât când sunt extrem de trist…abătut…distrus. Doar atunci apare “forfota” de care vorbea Addicted nițel mai sus în comentarii. Așa că nu prea aș alege să sufăr enorm, doar ca să pot să scriu și eu o ‘chestie’…. :)))) Dacă o să fiu capabil să scriu și când sunt fericit, sau măcar… pe linia de plutire, o să mă apuc mai serios de scris.
      Încă odată saru’mana! Vorbele bune contează foarte mult.

      • 15 May 2012 at 19:56

        M-am uitat in spate si am vazut acelasi lucru: un stil placut si articole lungi in care totul este detaliat Deci nu mai cauta scuze si apuca-te de treaba.

        • qatalin
          15 May 2012 at 20:19

          Trebuie să te anunț următorul lucru: complimentele într-o formă continuată, se pedepsesc conform legii. 🙂 …. Mulțumesc! 😉
          Ok, o să încerc să mai scriu…

  7. 16 May 2012 at 16:22

    qatalin :
    Step 1: Se apucă vârful creștetului cu buricele degetelor mare, arătător, mijlociu.
    Step 2: Se imprimă o mișcare circulară puternică, prin mișcarea bruscă a celor 3 degete în direcții diametral opuse (arătătorul și mijlociul spre în jos, cel mare spre în sus)
    Step 3: Titirezul astfel pus în mișcare începe să-și amintească postura sa de…veșnic titirez.
    Step 4: Titirezul este fericit.
    Step 5:

    Titirezul a si ametit, se poate aseza nitel? 😆

    • qatalin
      16 May 2012 at 17:35

      Chiar e indicat, numai să nu fie trist… 😉

  8. 16 May 2012 at 18:34

    nici nu ma asteptam la un asemenea final. ma gandeam ca O, H, si toti ceilalti aveau o alta identitate.
    spusai ca ai vrea sa afli si parerea mea..well, ti-as cere un autograf. serios vorbind acuma. foarte frumos cum te joci cu cuvintele.. cu gandurile.
    as mai zice multe, dar inca is in starea aia de …wow!

    o seara faina:)

    • qatalin
      16 May 2012 at 18:52

      Mulțumesc mult Pinguu. Foarte măgulitoare cuvintele tale. Chiar m-am emoționat, sincer. Mă bucur mult că ți-a plăcut. Observ că reacțiile sunt îndeajuns de încurajatoare încât să încerc să repet ‘isprava’…
      O seară bună și ție! 🙂

  9. 18 May 2012 at 18:57

    P.S: off topic .. pana citesc.. stii ca mi-a luat vreo saptamana sa vad ca te-ai mutat aici .. Ma intrebam de ce nu mai scrii .. ok .. e clar ..sunt dusa 😀 Acum ma apuc sa citesc 😀 Revin cu un on topic:D

    • qatalin
      18 May 2012 at 19:39

      Puteai să întârzii și o lună, tot cu drag te așteptam. 🙂 Bine ai venit Cris! On sau off topic, you are always welcome! 😀

  10. 21 August 2012 at 18:35

    Nu m-aş fi gândit în veci cine e O… mă aşteptam la altceva până pe la jumătatea poveştii, dar rezultatul a fost… frumos! Aş putea spune cuvinte pompoase, dar îmi vine să spun doar “frumos”! Plus că mi-ai adus aminte de ceva cu postarea asta, pe care nu ştiu cum am ratat-o la citit! You should keep on writing, ai talent la a te juca cu aşteptările 😀

    • qatalin
      21 August 2012 at 19:00

      Mulțumesc frumos! Capăt curaj cu fiecare încurajare. Contează enorm aprecierile, așa că o să-ți urmez sfatul și-o să mai scriu. Mai ales că înțeleg destule prin “frumos” ăla. Încă odată, thanx! 😉

  11. 15 September 2012 at 23:26

    Dumnezeule! Film! Clar film sa fie!!! Finalul a fost clar neasteptat, am terminat de unde am pornit! brrr.. o s-o mai citesc o data ca prima oara am facut-o fara sa respir! 😀

    • qatalin
      15 September 2012 at 23:35

      Măgulitor gândul tău exprimat aici, dar n-avem cum. N-aş lăsa pe nimeni in afara de mine, să regizeze chestia asta. Aşa că mai am de parcurs două trepte. Întâi să devin scriitor, şi apoi regizor. Ulterior putem s-o punem şi în scenă. :D)))
      Mulţumesc Lulu! Mă bucur că ţi-a plăcut. 😉

      • 15 September 2012 at 23:39

        sa trecem la treaba! :)):)) te sustin! sa vezi Oscaruri ce curg! :))

        • qatalin
          15 September 2012 at 23:45

          Perfect! Eşti invitata mea la prima decernare. 😀

  12. 11 October 2012 at 23:08

    si iata cum si O lacrima poate iubi 🙂
    pastrez emotia pentru mine si iti multumesc pentru ce ai scris aici…este cu mult mai mult decat frumos…

    • qatalin
      12 October 2012 at 0:39

      M-a rugat O să-ţi transmit că-ţi mulţumeşte şi că se bucură auzindu-ţi cuvintele frumoase.

  13. Chuchoterie
    25 December 2012 at 13:30

    Cand am inceput sa citesc primele fraze, nu prea stiam la ce sa ma astept.Numeai descrierea mea “suma a sclipirilor de geniu”.In cazul acesta, iti spun din start ca ce ai scris tu aici e mult mai mult decat atat, e ceva ce nu as putea transpune in cuvinte, o idee profunda, care poate rasari numai dintr-o minte stralucita…

    Ceea ce am observat si mi s-a parut interesant e faptul ca inceputul si sfarsitul povestirii difera atat de mult, referindu-ma aici la dualitatea stilurilor abordate: daca la inceput textul pare a fi desprins din literatura stiintifico-fantastica, parte in care domina rationalul, palpabilul, la sfarsit ai preferat sa desprinzi sentimente curate de acolo de unde, in mod normal, logica le-ar fi indepartat sa apara in vreun fel.Nu m-am impacat niciodata bine cu chimia, dar iti spun sincer ca ai reusit sa imbini in scrierea asta idei din numeroase ramuri ale vietii, poate fara macar sa iti dai seama.

    Drumul parcurs prin povestea ta a fost cam in felul urmator: prima parte mi-a dat impresia ca imita acea atmosfera bacoviana, dezolanta, in care fiinta nu e capabila sa isi invinga conditia existentiala.Citind mai departe, mi-ai adus aminte de o povestire citita mai demult, “Cel de dincolo”, scrisa de H.P.Lovecraft (cu aceasta ocazie, te invit sa o lecturezi si tu, pentru a-ti putea da seama de usoarele asemanari dintre ele).Cand am vazut numele de “H”, am facut deja conexiunea, dar cred ca mai degraba datorita dispretului ce il am pentru materia care nu m-a atras niciodata. 🙂

    Ce am vazut mai departe, insa, nu am mai putut corela cu nimic din ceea ce citisem pana acum, amprenta ta de originalitate e pur si simplu…evidenta!

    As reciti-o oricand daca timpul mi-ar permite!

    Te incurajez sa continui cu astfel de postari, orice ar fi!

    Cu stima, Mada!

    • qatalin
      25 December 2012 at 16:09

      Eşti prima persoană care observă dualitatea acestei poveşti. Şi când spun prima, chiar la asta mă refer…pentru că nici măcar eu nu conştientizasem lucrul ăsta. După cum ai spus şi tu, când te-ai referit la îmbinarea mai multor ramuri ale vieţii, poate că acel fără să-mi dau seama s-a răsfrânt şi asupra celor două abordări majore, diametral opuse – raţiunea şi simţirea. Dar cum cele două mă caracterizează, probabil că mi le-am exhibat aici fără să o fac premeditat, ci pur şi simplu pentru că aşa sunt… N-aş vrea să ne întrecem în complimente, dar sunt de-a dreptul uluit de spiritul tău analitic. Un critic genial reuşeşte să scoată tot ce-i mai bun din cel pe care-l critică, amplificând şi punctând proeminenţele stilului abordat. Mulţumesc!!!

      Cred că am reuşit să te impresionez destul de mult cu povestirea asta. Altfel nu-mi explic comparaţiile tale de-a dreptul măgulitoare. 🙂 Nu pot să îndrăznesc a mă compara cu Bacovia sau Lovecraft (n-am citit Cel de dincolo – am notat îndemnul; sper să o citesc cât de curând). Pot doar să spun că iubesc, da, pur şi simplu iubesc în cel mai sincer şi complet mod posibil, stilul descriptiv şi jocul cu sentimentele pe care-l reuşeşte Stephen King, alături de infinitele detalii şi creionarea perfectă a imaginilor, reuşite de Serge Brussolo. Ar mai fi şi alţii care mă inspiră şi care mi-au fecundat imaginaţia de-a lungul vieţii, dar cei doi menţionaţi mă fascinează şi cu siguranţă şi-au pus amprenta pe felul în care încerc şi eu să scriu.

      După ce am scris O, am scris şi Călător (în patru capitole), iar apoi m-am blocat la Transfer (după numai un capitol). Şi asta pentru că nu duc lipsă de imaginaţie, ci mă cam blochez în exprimare. Imaginaţia îmi depăşeşte cu mult capacitatea de exprimare şi expunere plastică a gândurilor. Mai am de lucrat la vocabular, la stilul descriptiv etc… 😦 Nici O n-a ieşit în totalitate aşa cum am simţit-o. Dacă ar exista un aparat care să redea în scris ceea ce simt eu, atunci da, aş îndrăzni să nu roşesc în momentul în care m-ai compara cu mari scriitori. Dar cum nu există, mă strofoc şi eu din răsputeri s-o scot la capăt cumva. 🙂

      Îţi mulţumesc enorm de mult Mădă. Astfel de complimente…un asemenea feed-back din partea cititorilor, mă ajuta enorm, incurajandu-mă să continui. Doar aşa am avut curajul să public aici pe blog şi prima mea poezie, scrisă în 2002, plus alte 2 poezii scrise în 2012… Capăt curaj şi încredere, iar asta contează enorm. Mulţumesc! 🙂

      • Chuchoterie
        26 December 2012 at 21:15

        Am si eu astfel de momente despre care vorbesti, dar fii fara grija, descrierea ta nu mai are nevoie de numeroase imbunatatiri, caci te asigur ca a ajuns acolo unde trebuia. 🙂

        Imi permit, totusi, sa iti dau un mic sfat: nu incerca sa scrii dintr-o data si mult doar de dragul de a finaliza povestea.Lasa timp imaginatiei sa iti mai dea vreun ghiont din cand in cand! 🙂

        Te rog ( iar aceasta rugaminte nu accepta niciun refuz din partea ta – vezi? m-am molipsit de la atatea avertismente! 🙂 ) sa imi impartasesti numaidecat impresiile pe care ti le-a lasat povestirea lui Lovecraft.Nu e foarte lunga, dar abundenta detaliilor si stilul descriptiv mi s-au parut fascinante.Acum, nu pot garanta ca o sa ai aceleasi ganduri ca si mine, iar asta o spun pentru a elimina de la bun inceput eventualele injuraturi. 😀

        Promit ca o sa imi fac timp sa mai citesc ce ai scris.Sunt tare curioasa!

        In curand va aparea si capitolul doi al romanului meu, deci, esti invitatul meu la a-ti da cu parerea, fie pro sau contra.La fel cum ai spus si tu, parerea cititorilor e cea care conteaza cel mai mult pentru a avea curajul de a merge mai departe.

        Fii atent, ca nu mai repet: din partea mea ai un mare “sut in fund”.Daca nici asta nu te pune pe scris, atunci nu stiu zau… 😀 (scuza-mi limbajul!)

        Sa ai o seara faina! 🙂

        Cu simpatie, Mada!

        • qatalin
          26 December 2012 at 22:16

          Ştiu Mădă că e lungă. Am mai primit acel sfat şi m-am conformat. Următoarele povestiri sunt împărţite pe capitole. Bine, şi ele, capitolele, sunt mari, dar măcar nu-s chiar atât de mari precum O, care-i scrisă din prima…
          Îţi promit că voi citi acea povestioară a lui Lovecraft, însă nu-ţi pot promite când. După cum am mai spus, sunt într-o pauză de prost… Adică, am mulţi ani în care n-am mai citit. Nasolia e că eu citesc (citeam, mai bine zis) pe reprize. Nu prea pot să citesc un roman şi atât. Intru într-o anumită stare, în interiorul căreia le devorez fără să respir. Când nu-s în acea stare, nu pot să fac intermezzo-uri de câte un roman sau două. Aşa că întâi va trebui să reintru în acea poftă de citit…
          De citit citeşti când ai tu timp, nu-i nicio grabă. Eu abia aştept Capitolul 2 al tău. 🙂
          Să ştii că nu-mi place faptul că ai pus între ghilimele şut în fund şi nici ceea ce este cuprins între paranteze nu-şi avea rostul. 😉 Poţi vorbi oricum cu mine.
          O seara frumoasă şi ţie! Te pup!

  14. 4 January 2013 at 23:34

    am trecut sa mai citesc povestea lui O…
    cred ca a ramas pana la urma preferata mea 🙂

    • qatalin
      4 January 2013 at 23:38

      Pfaaa! Super! 🙂 Înseamnă că ţi-a plăcut dincolo de cuvinte, ceea ce este cel mai important lucru.
      Ce pot să zic…mulţumesc!!! Ăsta da imbold de a continua să scriu. 🙂

  15. 5 January 2013 at 2:21

    m-a tulburat foarte tare…da…
    imbolduri primesti intr-una,nu te mai alinta 😛

    • qatalin
      5 January 2013 at 2:26

      Fii bună şi îngăduie-mi să fiu. În lipsa alintării n-aş mai fi eu – întreg. 🙂
      Ca să vezi că nu glumesc, chiar dacă mă mai alint, că de…altfel n-ar fi preludiul complet, o să vezi că atât de mult mi-a plăcut revenirea ta cu un comentariu aici, încât voi scrie (repet, în cel mai scurt timp posibil) şi capitolul 2 – Transfer.

  16. 5 January 2013 at 10:57

    adevarat?
    ce bine imi pare! 🙂
    o sa astept rabdatoare chiar daca nu prea sunt asa de felul meu 🙂
    retin ca alintul te stimuleaza 😛

  1. No trackbacks yet.

What's on your mind?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: