Home > Filme., Politică. > Humiliation!

Humiliation!

Urăsc răzbunarea, dar iubesc umilirea.
O să încerc să explic.
Din punctul meu de vedere, răzbunarea este mult prea chinuitoare, ca și sentiment. Faptul că-ți aloci o bună parte din timp, la care adaugi resurse, doar pentru a ticlui un plan să-i vii de hac celui pe care-l urăști, este de fapt un procedeu cu efect de bumerang, pentru că în tot timpul ăsta, suferi și te consumi cel puțin la fel de mult ca și cel pe care-l țintești. Persoanele care caută să se răzbune ajung să nu mai doarmă noaptea, măcinate fiind de grija pe care o poartă targetului.
Eu unul n-am de unde să știu concret cum stă treaba cu un asemenea sentiment, pentru că eu nu m-am răzbunat niciodată. Eu doar am umilit, așa că vorbesc despre răzbunare doar din perspectiva celui care înțelege din afară un fenomen, nu referindu-mă la vreun exemplu personal.
Și așa ajung la umilire, care în opinia mea este pur și simplu descătușarea tuturor sentimentelor negative acumulate împotriva unui fenomen, unei persoane sau unui grup de persoane. Multă lume consideră și umilirea ca făcând parte tot din tacticile de răzbunare, numai că cei care fac greșeala asta de interpretare, uită că umilirea (cel puțin în viziunea mea), este lipsită de premeditare. În timp ce răzbunarea constă în planificarea minuțioasă a unor acțiuni ulterioare, umilirea este explozia bruscă, intempestivă, a tuturor energiilor care nemaiputând fi stăpânite, răbufnesc în cel mai instinctiv mod posibil. În momentul în care cineva îmi călca pe bec de prea multe ori, renunț la a mă răzbuna pe respectiva persoană atunci când (probabil) se impune (doar pentru că urăsc răzbunarea), singura mea acțiune fiind ignorarea definitivă, sau, dacă nu se poate altfel, umilirea – drept ultimă acțiune, în lipsa căreia aș fi eu cel distrus.
Așadar, concluzionând, răzbunarea este crimă cu premeditare, în timp ce umilirea este swift justice, făcută întotdeauna (cel puțin de către mine) în legitimă apărare. Niciodată umilirea nu te oprește să dormi noaptea. Rămâi mereu cu conștiința împăcată că ai făcut the right thing.
Ținând cont de cele expuse anterior, ajung la problema la care vreau să fac referire. Niciodată nu mi-am dorit să mă răzbun pe Băsescu. Fie personal, prin vot, fie prin intermediul unor interpuși cum ar fi opoziția, care lucrând în folosul cetățeanului, l-ar fi dat jos sau i-ar fi tras-o într-un fel în care să mă simt și eu răzbunat. Întotdeauna l-am considerat malefic nu pentru că ar fi el rău în fibra lui, ci pentru că îl consider incapabil să înțeleagă democrația. El are totalitarismul atât de adânc înfipt în ADN-ul lui, încât nu poate să conceapă că este vorba de părerea majorității. El s-a ghidat mereu pe -Ca mine, sau vă ia naiba!
De foarte foaaaarte mulți ani îl doresc dat jos din funcția de Președinte pe care sunt convins că n-o înțelege, însă niciodată n-am nutrit sentimentul de răzbunare. Nu mă afectase pe mine personal atât de mult încât să mă doară ficații de dorința de a-l vedea distrus din punct de vedere politic. Faptul că-l doream plecat de acolo ține mai mult de principii (democratice), decât de chestiuni concrete, cum ar fi probleme de ordin material sau de altă natură.
Numai că de-o bună bucată de timp, am constatat că opoziția este totalmente lipsită de coaie. Așa că m-am văzut dintr-o dată descoperit în apărare, exact pe flancul unde se presupunea că ar trebui să existe câinele de pază al democrației. Motiv pentru care mi-am dorit invalidarea referendumului. Am preferat să mor de gât cu opoziția, pentru că într-o balanță pe care și acum o consider echitabilă, USL-ul nu merită să capete de-a gata, pe tavă, puterea totală în România, având în vedere că n-a făcut nimic timp de 4 ani pentru a o obține.
Și totuși, constat, aproape situat în postura de spectator la propria-mi trăire interioară, că îl vreau pe Băsescu umilit. Nu mai e nevoie de răzbunarea celor care îl vor plecat. Nu mai e neovoie de lupta de căcat pe care a dus-o (cică) opoziția. Nu mai e nevoie de votul popular. Niciodată n-am simțit astea ca fiind imperios necesare, pentru că nu mi-am dorit să mă răzbun pe el. Am trecut pur și simplu direct la sentimentul de umilire. Îl vreau făcut terci. Rapid. Fără comentarii, fără drept de apel, fără milă.
Iar asta am simțit-o în urma evenimentelor ultimelor zile. De ce? Păi pentru că dacă din postura de Președinte, vorbind la patru ace, din spatele pupitrului Presidential, mai păstra încă o pojghiță de solemnitate, apărat fiind de statura de om de stat, de când îl văd în tricou, sughițând câte o enormitate din sediul ăla de partid, constat micimea lui, îmi creează repulsie situația creeata și îmi doresc enorm dispariția lui rapidă de pe scena publică Românească. Nenea ăsta nu mai are cum să fie din nou Președinte. Nici măcar pentru o zi darămite pentru încă 2 ani. Așa ceva nu e posibil, măcar pentru faptul că ar însemna să revină la Cotroceni un pacient (fie și Englez), care se crede Napoleon, fără toți boii acasă, cu evidente sechele și plin de intenții de răzbunare.
Este atât de în afara cadrului, atât de out of order, atât de ridicol în tot ce face, încât (cel puțin pentru mine), s-a atins pragul nevoii de umilire. Trebuie pur și simplu strivit politic, distrus din punct de vedere al percepției sociale. Trebuie să ne aducem aminte de el așa cum ne aducem aminte de Decebal Traian Remes. Lui Băsescu îi trebuie un caltaboș. Rapid!
Dacă până acum calculam strict politic, făceam raționamente care aveau în vedere doar analize logice și așteptam finaluri masochiste, recunosc faptul că am ajuns la stadiul în care simt că fac explozie, motiv pentru care se impune umilirea. Sunt ca-n Me, myself & Irene. Enough is enough! Și oricât de penibil ar părea, ceea ce m-a adus în actuala stare, nu a fost tot trecutul groaznic al acestui om mic dar al naibii, ci felul cum am perceput imaginea de ansamblu în ultimele zile. Grotescul situației este pur și simplu demențial. M-a scos din minți. Nu-mi vine să cred că tipul ăsta a ajuns să facă așa ceva din întreaga societate. Nici nu mai vorbesc de divizarea socială, cultul personalității & all that shit. Chiar și referindu-mă doar la percepția vizuală ridicolă care ne este expusă pe tv de câteva zile, e un motiv mai mult decât suficient încât să necesite acel swift justice, făcut în legitimă apărare (socială), de care vorbeam anterior.
Iar în cazul în care cuvintele mele sunt prea puține și lipsite de o încărcătură explicativă îndestulătoare, am de gând să mă folosesc și de un mic exemplu în sensul ăsta, pe care sper că-l veți aprecia ca fiind exact ceea ce simt și fix ceea ce sper să se întâmple.
Am ales un moment din filmul The legend of 1900. Este pur și simplu o capodoperă cinematografică. Nu am de gând să-l povestesc. N-am de gând să trec în revistă incredibila poveste de dragoste din film, sau finalul devastator. E totuși nevoie să mă refer puțin la secvența pe care am ales-o, pentru că dacă n-ați văzut filmul, să înțelegeți despre ce e vorba.
1900, căci ăsta e numele lui în film (interpretat magistral de Tim Roth), este un tip care este părăsit pe un vas de croazieră intr-un paner de răchită după nastere, care niciodată în viața lui nu pune piciorul pe uscat, fiind crescut de echipaj și adoptat de orchestra de pe vas. Așa ajunge să învețe să cânte la pian, asta fiind pasiunea lui, și ajunge să fie considerat (conform celor care-l cunoscuseră), drept cel mai mare pianist al lumii începutului de secol 20. Într-unul din traseele pe care vasul respectiv îl făcea, a urcat la bord o legendă vie a jazz-ului (care se spune că a inventat jazz-ul – Jelly Roll Morton) interpretat la fel de minunat de Laurence Fishburne. Întâmplător, respectivul pianist era chiar idolul lui 1900 (Tim Roth). În secvența asta, tot echipajul de pe vas, pusese pariu tot salariul pe 6 luni, că 1900 îl va învinge într-o întrecere la pian pe marele jazzman.
Nu are rost să mai povestesc și ceea ce veți vedea, urmărind secvența respectivă. Este pur și simplu no comment. Este exact genul de umilire la care fac eu referire. Și este infinit mai puternică decât o răzbunare mediocră, în orice situație, în orice domeniu… Pentru că atunci când ești bine intenționat și îți iei muie din orice poziție, atunci când stai cuminte și ești pur și simplu siluit, atunci când ești catalogat că puți a prost (cu toate că tu crezi despre tine că mirosi a bunătate), atunci când smerit fiind, ești călcat în picioare, umilirea celui care te-a futut pe toate planurile, vine ca o binecuvântare divină, rapidă, animalică și decisivă.

 Singura variantă a duelului pe care am găsit-o HD, întreagă și cu sonor bun, a fost cea în două bucăți…din păcate.

         You smoke it!   I don’t know how…

Advertisements
  1. 4 August 2012 at 1:10

    Stralucitor postul, ca intotdeauna. Eu as nuanta doar, ca a umili este talentul de a te razbuna. De a face o arta din asta. 🙂

    • qatalin
      4 August 2012 at 1:13

      Perfect de acord cu tine, numai că umilirea nu este un scop în sine, așa cum e răzbunarea. Umilirea vine doar ca o ultimă soluție, atunci când nu se mai poate. Într-adevăr, efectele umilirii sunt mult mai groaznice, dar…pe deplin meritate de receptor. 🙂

    • 4 August 2012 at 1:34

      🙂 Da, efectele sunt devastatoare, și plăcute … sunt prea rău ?

      • qatalin
        4 August 2012 at 1:46

        Heheheh. Eu vorbeam de atingerea climaxului în ale răbdării.
        Discuția despre plăcerea obținută în felul ăsta, e destul de laborioasă… și cu siguranță trebuie ca într-o bună zi să-i acordăm atenția cuvenită. 😉

  2. lauraducu
    4 August 2012 at 2:08

    🙂 E filmul meu preferat…

    • qatalin
      4 August 2012 at 2:12

      😉

  3. 4 August 2012 at 9:17

    This post has so much win!!! Alte cuvinte sunt de prisos.

    • qatalin
      4 August 2012 at 14:14

      Hehehe, thanx! 😀

  4. 4 August 2012 at 9:51

    Ai pus cireasa pe tort cu secventele astea de film… DELICIOS!
    Cat despre razbunare , niciodata nu am folosit-o , prefer ca si tine… umilinta, e mult mai satisfacatoare decat razbunarea.

    • qatalin
      4 August 2012 at 14:18

      Așa o fi, dar dă-o naibii de satisfacție. La mine umilirea vine ca o ultimă ‘solutie’, când nu mai pot, când îmi arde buza rău de tot. Nu mai am timp să-mi dau seama dacă-i satisfăcătoare acțiunea în sine, atâta timp cât știu sigur că e imperios necesară. 😀

      Dar ești deja a 2-a persoană care vorbește de ‘placerea’, sau de ‘satisfactia’ obținută în urma umilirii. :D))) Deja mă gândesc la un alt articol… Thanx! 😉

  5. ellyweiss
    5 August 2012 at 13:14

    N-am vazut filmul. Dar vad ca nu te astamperi :))
    Mai bine mergeai la vot. Si tu…si altii. N-ai mai fi explodat acum. Explodez si eu, dar macar eu eram constienta de mult de asta. L-am urat de cand il stiu pe individul asta (gresisem si scrisesem om), i-am urat imaginea, vocea oribila, gandirea malefica, raul pe care l-a produs si il produce inca natiei asteia… Pacat.
    Poti sa scrii cate articole despre umilire doresti. Ele nu fac decat sa iti astampere placerea perversa de a fi sofisticat pana si in razbunare. E o razbunare si o umilinre fara noima. Merita sa le aplici cand respectivul stie despre ele. Asa, cui prodest?

    • qatalin
      5 August 2012 at 14:52

      După cum am spus, nemersul la vot și acum îl consider justificat. N-are a face una cu alta.
      Nevoia de umilire o simt fix de 36 de ore, de când a devenit (cel puțin pentru mine) foarte ridicol nenea ăla în tricou, care amenință cu pușcăria înalți demnitari ai statului, în timp ce el vorbește din fața unui gard, pe o anume stradă.
      Cât despre felul cum văd eu umilirea, probabil că am eșuat în a explica pe îndelete cum stă treaba. E fix ca-n segmentul ăsta de film de l-am link-uit aici. Tim Roth nu are nici măcar o secundă intenția de a se răzbuna pe Laurence Fishburne. Ba din contră, îl lasă rece, sau chiar îi place de el. Umilirea survine brusc, forțată fiind de greața și aroganța jazzman-ului. Tim Roth nu simte o “plăcere perversă” din umilirea ‘adversarului’, ci o vede ca pe o necesitate fără de care ar fi el cel care-și ia muie-n continuare. Așa că răzbunarea, oricât de sofisticată ar părea, n-are nici o legătură cu umilirea. At least in my book. Pentru răzbunare îți trebuie intenție și premeditare, în timp ce pentru umilire ai nevoie de instinct de conservare și tărie de caracter, atât. Cele două nefiind legate ombilical absolut deloc…
      Cât despre Băsescu, umilirea pe care sper s-o suporte el public pentru ridicolul actualei situații, am spus că trag speranța să fie de genul celei cu Traian Remes, iar pentru asta nu e nevoie să o fac eu personal – merge perfect prin interpuși. Că doar la vot nu votul tău contează, ci votul mulțimii care îți repetă gestul. Așa că nu e neapărat necesar ca respectivul să știe despre ce-l așteaptă. Altfel n-ar mai fi o umilire a-ntaia – așa ca-n filmul ăsta…

      • ellyweiss
        6 August 2012 at 17:02

        Intelesesem exact ce-ai dorit sa spui. Numai ca am scris doar in esenta ceea ce gandeam. Azi gandesc mai rau. Despre tot. Daca ai vazut ceea ce se intampla, ar trebui sa faci la fel. Nu au sens umiliri rafinate. Gunoiului ala in tricou nu-i pasa de asa ceva. Pentru ca inca are o multime de parghii. Si pentru ca sunt foarte nemultumita si nu stiu ce as fi tentata sa spun la suparare…nu mai vreau sa adaug nimic.

        • qatalin
          6 August 2012 at 18:22

          Ce păcat că nu există ‘like’ pe comentariile din wordpress – sau poate există, dar nu știu eu să-l setez. În orice caz, +1. Me gusta! 😀 I love indignados!… 😉

  6. 20 August 2012 at 19:37

    Nu ma razbun niciodata. Las timpul sa faca ce vrea pentru ca pana la urma, fiecare primeste ce merita.

  1. No trackbacks yet.

What's on your mind?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: