Home > Când muza face sex cu mine. > Călător. Capitolul unu – Întuneric.

Călător. Capitolul unu – Întuneric.

Muzică bisericească. Un preot și un dascăl sunt întrerupți doar de sunetul cristalin al cădelniței. Nimic nu e inteligibil pentru că totul se petrece undeva departe și oricum n-am de gând să mă trezesc din atâta lucru, doar ca să văd despre ce-i vorba. Îmi dau seama că relativa vecinătate a unei slujbe bisericești e deja un motiv întemeiat pentru a mă trezi…măcar din curizitate. Și totuși refuz s-o fac pentru că somnul e atât de dulce aici în iarba asta moale, încât nimic nu-mi poate perturba ultimele clipe de odihnă perfectă.
-Iarbă?! Deja încep să mă sperii puțin. Pariul pe care l-am pus cu mine însumi că n-am curaj să dorm în continuare nederanjat de nimeni și nimic, mă obligă să-mi forțez ochii să rămână închiși numa’ de-ai naibii, dar deja somnul nu mai e dulce deloc.
-Cum am ajuns să dorm în iarbă? N-am timp să-mi răspund pentru că o vrabie sau o rândunică (niciodată n-am fost în stare să-mi dau seama care-i una, care-i alta), a început să cânte undeva deasupra mea. Poate fi chiar porumbel, sau de ce nu, o cioară. Sau poate…
 -Taci naibii idiotule! Cum pula mea am ajuns aici?! Da-le-n mă-să de păsări. Dorm ca tâmpitu-n iarbă, aud preoți cântând și mie-mi arde de ornitologie.
E clar, trebuie să nu mai beau. Așa mi se întâmplă de fiecare data când…
-Ah, da! Astă noapte am băut. Măcar acum încep să am o explicație.
Trebuie neapărat să mă trezesc complet, să caut o piatră cât pumnu’ și să-i închid naibii pliscu’ ciorii ăsteia, să văd ce caut eu în preajma unor preoți puși pe cântat și să-mi iau tălpășița d’aici.
La fel de rapid cum a venit gândul ăsta, o duhoare incredibilă îmi umple gura. Un gust groaznic îmi urcă dinspre stomac. Pufnesc aproape icnind, încercând din toate puterile să nu vomit. Nu-mi pot da seama ce gatu’ mă-si poate să miroasă în halu’ ăsta, dar cu siguranță nu-i a bună. Mi s-a uscat limba doar din cauza aburilor pestilențiali care-mi urcă dinspre stomac, așa că-mi dau seama ce devastare o fi p’acolo…
 -Ți-am zis să nu mai bei ca porcu’ pan’ nu mai știi de tine. Idiotule! Ok, m-am certat. Acum tre’ să las mustrările de conștiință deoparte și să-mi revin în fire că arată nasol situația.
Nu pot să deschid ochii.
 -Nu pot să deschid ochii!!! Ce?! Încerc să-mi păstrez calmul cu toate că respirația mi-a luat-o razna. Trebuie să fac un calcul rapid. Deci preoți, iarbă, păsări, gust plus miros de iad, de parcă s-a căcat cineva în gura mea cât am dormit, durere incredibilă de cap, iar acum nu pot să deschid ochii.
-Stai! Durere incredibilă de cap? Da, asta era. Acum îmi dau seama de ce n-am vrut, sau mai bine zis de ce puneam eu pariuri prin somn cu mine însumi în legătură cu deschis ochii. Mă doare capu’ de simt că leșin. Și nu oriunde ci în ceafă. E groasă rău. Să te doară capu’ de nu poți să deschizi ochii în timp ce duhnești a canalizare, stând într-o iarbă în care nu știi cum ai ajuns. Ar mai trebui să se găinățeze pe fața mea cioara aia sau ce morții ei o fi, ca să fie tacamu’ complet…
N-am de gând să mă ridic în picioare pentru că durerea din ceafă nu cred că mi-ar permite să-mi păstrez echilibrul atâta timp cât nu pot deschide ochii. Așa că mă ridic în fund, bâjbâi să mă rezem în mâini și strig:
-Ajut... Mă înec. Oricum strigasem atât de încet încât nici măcar jigodia asta de pasăre nu a tăcut din gură. Lovesc cu piciorul un copac și-mi dau seama că nici n-are de gând să plece curând. Probabil că aici își are cuibul iar eu, un semi-orb cu gura de rahat și capu-n pioneze, orbecăind în patru labe, arăt destul de înfricoșător încât s-o fac să-și cânte trilul non stop. Poate că are pui și de fapt…
 -Ce pula mea?! Da-o-n mă-să de pasăre! Îmi aduc aminte de situația mea. E deja frustrant să nu-mi dau seama de ce o tot iau razna cu gândul, când de fapt am toate motivele să mă panichez. Încerc să mestec puțină salivă ca să-mi ung limba distrusă de deșeurile radioactive ieșite din stomac, trag aer în plămâni cât pentru umflat două baloane dintr-o suflare și strig de mai aveam puțin să mă piș pă mine:
-Ajutoooooorrr!!!
Nimic. Asta e bine. În sensul că pasărea a tăcut. Măcar atât. Dar preoții își continuă cântatul de parcă nimic nu s-a întâmplat. Iar sunetul emis de mine este cu siguranță de zece ori mai puternic decât ce boscorodesc ei acolo. N-aveau cum să nu mă audă. Doar pasărea m-a auzit, nu?
Durerea din ceafă a devenit atât de puternică încât nici măcar nu-mi pot da seamă dacă stau întins sau mă sprijin în mâini. E clar din cauza strigătului. M-am forțat prea tare. Și fără nici un efect.
 -Mă aude cinevaaaa?! Acum am păstrat un ton mai scăzut, dar oricum mai puternic decât decibelii celor pe care-i aud cântând de zor. Nici acum nu-i perturb, însă aud ceva din spatele meu. Un fel de clipocit de apă acompaniat de o șoaptă înfiorătoare. M-aș speria foarte rău dacă brusc n-aș fi simțit o plăcere aproape sexuală, odată cu auzul șoaptei. A început să mă lase și durerea din ceafă…nici gustul din gură nu mai e așa de nasol… Pasărea cântă, dar parcă mă ceartă, de parcă n-aș avea voie să mă simt bine. Iar apa mă înconjoară.
Încep să zâmbesc ca un prost care-și găsește în sfârșit batista după ce-a strănutat pe sandwich-ul prietenei. E deja plin de apă în jurul meu. Durerea nu mai există, preoții cântă în continuare dar acum îmi spun și numele, iar apa îmi udă corpul care tânjește din ce în ce mai mult după cuprinderea-i fină. Combinația de apă cu iarbă este absolut perfectă. Încep să uit de ce stau în fund, începe să nu mai conteze de ce nu pot să deschid ochii, mă las pe spate și rânjesc stupid în timp ce apa mă inghite. Încet dar sigur. Dispar în hăul ei negru, acompaniat de clipocitul caracteristic, de pasărea care-mi cântă certându-mă și de preoții care mă pomenesc din când în când.
Și totuși, în toată feeria asta divină, foarte similară cu o supradoză reușită, se întâmplă ceva care-mi răscolește tot ce-ar mai putea fi al meu. Se aude iar șoapta. De data asta mai aproape de mine, mai tare, cu o voce feminină, dar care-mi toarnă acid în oase. O șoaptă venită parcă din altă lume, șuierând un cuvânt pe care nu-l înțeleg, dar al cărei sunet a scrijelit parcă un perete de ciment, zgâriindu-mi timpanele, făcându-mă să mă trezesc brusc din adormirea mea tâmpă.
Apa îmi ajunge aproape la piept, mă scufund din ce în ce mai mult, și chiar dacă nu pot să-mi deschid ochii, simt cum totul mă privește. Pasărea cu siguranță mie îmi cântă, într-un ritm îndrăcit, de parcă ar vrea să nu adorm complet, preoții nu contenesc din a-mi pomeni numele, chiar dacă restul cântecului nu-l înțeleg, iar iarba a început să se strângă în jurul picioarelor mele și să mă tragă în jos, accelerandu-mi scufundarea în apa din ce în ce mai adâncă.
N-am de gând să mă las. Numai că n-am putere. În definitiv…de ce aș avea? Uite…iarba asta a fost moale și pufoasă încă de când m-am trezit. Apa e chiar călduță puțin. Într-o zi așa toridă de vară, cine n-ar vrea să se scalde puțin într-o apă nici rece dar nici caldă? Chiar nu cred că are vreun rost să mai încerc ceva. Pot doar să zâmbesc și să accept scufundarea asta definitivă într-un lac ierbivor, aflat sub un copac din care-mi cântă o pasăre. Ce poate fi mai minunat?
 -Întoarce-te!
E chiar în spatele urechii mele. Vocea ei mi-a șoptit de data asta direct în creier îndemnul. E clar o voce feminină. Numai că timbrul ei mi-a făcut brusc pielea de găina pe tot corpul. Frica morții m-a trezit complet. Acum știu. Dacă nu mă trezesc și dacă nu reușesc să ies din apa asta, mor. Faptul că vocea din spatele meu a reușit să-și facă în sfârșit auzit îndemnul, probabil că e imboldul de care aveam nevoie. Înțeleg că s-a deplasat spre mine, că mie mi s-a adresat. Iar șoapta ei a fost de la bun început același cuvânt pe care acum îl simt în fiecare celulă de-a mea. Pe lângă asta, îmi dau seama că nu m-am înșelat atunci când am simțit o atracție aproape carnală față de respectivă voce. Nu are nimic lasciv în ea. Din contră, șuieratul cuvântului pare rupt de orice legătură cu lumea pe care eu o cunosc. Singurul efect ar trebui să fie cel de groază pură. Și totuși, pe lângă asta, simt o excitare aproape instinctivă. Chemarea ei mă face să fremat din toată ființa, motiv pentru care cu greu reușesc să-mi stăpânesc o erecție.
Apa mi-a trecut de cap, mai am doar mâinile afară. A revenit brusc durerea de cap, gustul de canalizare din gură, dar chiar și așa, în apă fiind, aud încă odată, venind parcă direct în urechile mele, străbătând apa, îndemnul ei aproape disperat:
-INTOARCEEE-TEEE!!!
Deschid ochii. Sunt într-o apă neagră, mâloasă, stătută. Ea e deasupra mea. E primul lucru pe care-l văd. Are o statură potrivită, o alură fusiformă, cu vălul ei neagru acoperindu-i parțial corpul. Pot doar să bănuiesc structura feței, pentru că același văl îi acoperă aproape complet capul, însă pot distinge corpul aproape angelic. Este exact așa cum mi-o închipuisem. Nu mai contează că vocea ei neomenească pompase adrenalină în inima mea. Ceea ce contează este faptul că atracția sinistră pe care o simțisem pentru o voce care mi se adresase de dincolo de viață, căpătase acum și un corp. Și ce corp… Se apropie de marginea mini-lacului care mă înghite definitiv se apleacă și îmi întinde o mână. Nu-mi vine să cred. Mi-e și frică să-i pronunț numele, dar îmi întinde o mână. Mie. În secundele care s-au scurs de când am deschis ochii, constat că mi-a revenit și luciditatea. Îmi dau seama că scopul ei nu e de a mă salva pe mine neapărat, ci poate de a regla o balanță. Eu cu siguranță sunt doar un mic pion, căci altfel n-ar fi avut nevoie de mine.
Nu. Refuz să cooperez. Mereu am fost un caracter îndărătnic, iar acum dacă tot mi-a revenit tonusul, așa pe ultimii metri, am de gând să fiu al naibii chiar și-n situația asta, în ultimele secunde de viață. Mă las complet pradă căderii. Mă scufund. În timpul căderii, îmi aduc aminte aproape tot. Eram cu Anca, am cumpărat de băut și ceva de-ale gurii, iar ea mi-a spus că are de gând să facă papanași peste o săptămână când urma să sărbătorim zece ani de căsnicie. Apoi ne-am întâlnit cu Alex, un prieten foarte bun de-al meu, și ne-am pus pe petrecut. Eram la Alex acasă, iar apoi…
 -Iar apoi eram aici în iarbă. Zvâcnesc din tot corpul, nu pentru că mă doare ceva anume, ci pentru că-mi dau seama că-s complet acoperit de apă și că dacă e să mor, nici măcar nu știu de ce. Cum am ajuns aici? Ce s-a întâmplat aseară? Nu, nu vreau să continui căderea. Trebuie să mă întorc. Ea a avut dreptate când mi-a șoptit să mă întorc. Trebuie să aflu ce s-a întâmplat.
 Încep să dau din mâini cu toate că deja înghițeam apa în loc de aer. S-a instalat agonia. Pe asta mă și bazam. Acum trebuie să mă folosesc de șuvoiul ăsta de adrenalină și să reușesc. Întrezăresc puțin lumina de deasupra. Și asta pentru că înaintez. Mă ridic încet, dar constant. La fel de constant ca și gurile de apă pe care le înghit și care-mi slăbesc puterea treptat. O văd. E tot pe marginea apei, aplecată cu mâna întinsă. Cu o ultimă forțare, apuc să întind doar mâinile deasupra apei, fiind conștient că a fost tot ce-am putut să fac. Aștept resemnat mișcarea inversă, dictată de nemiloasa forță gravitațională, care să mă tragă înapoi în neant.
-Asta e, îmi spun. Măcar am încercat.
Îi simt mâna rece ca gheața cum mă cuprinde. Faptul că s-a întins ea să-mi cuprindă mâna, îmi da speranța că poate contez, că poate nu-i totul pierdut, dar în același timp, îmi dau seama că urmează să facem cunoștință. Frica de-a o cunoaște este atât de puternică, încât pentru o secundă mă bate gândul s-o trag după mine în apă, numai să nu scap de aici. Și totuși n-o fac. Ea mi-a șoptit până a fost sigură că aud ce-mi spune. Ea s-a întins după mine și încearcă să mă scape. Ea mi-a apucat mâna într-o strânsoare delicată dar fermă. Ea mă ridică acum complet din apă cu o forță supraomenească și mă plantează pe mal, în picioare, în fața ei.

Va urma…

Advertisements
  1. 1 October 2012 at 0:22

    …mana intinsa. Iata un concept nou!… 😐 P.S.: Foarte intens textul, felicitari.

    • qatalin
      1 October 2012 at 0:47

      Nu-i neapărat un concept nou. Doar puţin perimat. 😦 Încerc eu acum să-i fac P.R.
      Mulţumesc frumos.

  2. 10 October 2012 at 21:09

    dorinta de a intelege ceve e un motiv bun,chiar foarte bun de a merge inainte…pentru o vreme…

    • qatalin
      10 October 2012 at 21:36

      Înţeleg ce spui, numai că din păcate, eu n-am învăţat să adaug acel ‘pentru o vreme’…

  3. 10 October 2012 at 22:17

    nu…de fapt nu te-a interesat sa inveti cat mult poate atarna si acel “pentru o vreme” 🙂

    • qatalin
      10 October 2012 at 22:21

      Cred că ai perfectă dreptate. Groaza aflării răspunsului la întrebarea ‘cât de mult atârnă?’, tocmai m-a învăluit…de-o vreme încoace…

  4. 15 January 2013 at 14:29

    Bun! Schimbare de stil! 🙂 Parca mi se potriveste mai bine.
    Ai reusit sa-mi tulburi ritmul cardiac de vreo cateva ori, una dintre dati fiind…cum sa spun…ceea ce urmeaza dupa “Taci naibii idiotule!” 😀
    Si ca sa fie emotia si mai puternica, cu toate ca nici mie nu-mi vine sa cred, iata ce mi s-a intamplat.Citeam, citeam…mai aveam vreo trei paragrafe, cand aud o muzica ce venea din departare.Initial, n-am bagat-o in seama.Dar sunetul se amplifica, era un sunet grav, se apropia tot mai mult.Cum stau la parter, cu fata inspre sosea, m-au apucat fiorii cand am vazut un cortegiu funerar, parintele, imbracat in straiele preotesti si muzica aia de jale, care se prelungea, parca, pana la absurd ,si ma obseda.Brr!…
    Acum, sa trecem la o nota mai amuzanta.Textul m-a facut ba sa rad, ba sa imi stea inima in loc.”Niciodata n-am fost in stare sa-mi dau seama care-i una, care-i alta”.Cum, sa nu faci distinctie intre o randunica si o vrabie?!, ma gandeam. :)) Iar la nici cinci minute de la gandul ala, vine tatal meu in camera, sa-mi spuna un banc pe care l-a auzit la radio.”Ce e pinguinul? O randunica…ce mananca dupa ora 19″.Zic: “Nu m-am prins!” :D…”Pai ce, nu seamana pinguinul cu randunica la colorit?!” :)) Asta-i buna! Rade ciob de oala sparta.Prima oara ma gandisem la o vrabiuta, nicidecum la o randunica. 😀
    Gata, te las cu povestile mele de adormit copii…dar chiar mi-a placut faza. 😉

    • qatalin
      15 January 2013 at 21:08

      Din câte-mi dau seama, nu te-a oripilat îndeajuns de mult conţinutul textului, aşa că tulburările ritmului cardiac par a fi constructive, deloc negative. 🙂
      Spooky rău de tot faza cu defilarea cortegiului funerar…Damn! Ce pot să zic… Îţi urez somn uşor în seara asta…dacă mai poţi să dormi. 😀
      Neputinţa în legătură cu distingerea între vrăbiuţă şi rândunică, era cauzată de imposibilitatea personajului de a deschide ochii şi a le vedea. Calculând numai după sunet, nu reuşea să-şi dea seamă care-i una, care-i alta. În sensul ăsta e făcută nedumerirea. 🙂
      Nu-s deloc poveşti de copil, sau …dacă or fi, atunci şi eu sunt guilty, pen’ că-mi plac. 😉
      Mă bucur că ţi-a plăcut schimbarea de stil. Thanx!

  1. No trackbacks yet.

What's on your mind?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: