Home > Când muza face sex cu mine. > Călător. Capitolul doi – Lumină.

Călător. Capitolul doi – Lumină.

Deschid ochii. O lumină puternică provenind de la un soare neferecat între nori, îmi neagă primele secunde de simț vizual, pe care le așteptasem cu atâta adroare. Îi mijesc puțin și încep să disting mediul înconjurător. Sunt pe o alee într-un cimitir, complet uscat. Nicăieri nici picătură de apă. Sub tălpi, iarba. Lângă mine este un copac din care aud o pasăre cântând sacadat, deloc enervant. Undeva în depărtare, un grup de oameni pe care nu-i disting prea bine din cauza faptului că nu m-am obișnuit pe deplin cu lumina, stau în jurul unei gropi. Preotul și dascălul cântă. Pe ea n-o văd nicăieri. A dispărut odată cu apa și cu senzația de excitare aproape incontrolabilă.
-E clar, am visat. Zâmbesc.
-Și mai clar e că nu tre’ să mai bei ca animalu’! Deja râd ca prostu’.
Încerc să-mi dau seama încotro e ieșirea, fac câțiva pași să văd dacă pot merge, și o iau agale spre ceea ce sper să fie scăparea din toată încurcătura asta. În timp ce merg capăt o viteză relativ egală cu a unui om care merge spre serviciu. Faptul că m-am pus în mișcare mi-a dat putere. Încerc să neglijez gustul de căcat din gură și durerea incredibilă din ceafă. Poate și pentru că ar însemna să dau crezare visului. Încerc să uit șoaptele ei care-mi sună și acum în creier. Încerc să uit strânsoarea mâinii ei, atât de fină, dar atât de puternică. Merg apăsat, hotărât, încep și ochii să mi se obișnuiască cu soarele și în sfârșit ajung la capătul unei alei lungi care după vreo 150 de metri se varsă în ceea ce pare a fi ieșirea din coșmarul ăsta. Porțile sunt deschise, fapt care-mi permite să văd trotuarul. Pentru prima dată în viața mea simt atașament pentru un trotuar. Cu asfaltul lui uzat, crăpat, calat în picioare ani de zile, dar care acum e o binecuvântare pe lângă începutul ăsta de dimineață. Faptul că urmează să calc pe el, neagă într-un fel ceea ce cu greu îmi vine să accept că mi se întâmplă, așa că nevoia de a ajunge mai repede acolo, mă face să măresc ritmul mersului.
În drumul meu către ieșire, trec pe lângă un gropar care-și face de lucru maturând o alee. Se face că nu mă vede. Nici nu mă interesează. Abia aștept să ies de aici. Și totuși, după ce am pus vreo zece metri între mine și el, întorc capul, mai mult indignat decât curios, pentru că nu s-a uitat la mine. E tot cu capul în pământ, își vede de treaba lui. Nici măcar țigara din colțul gurii n-o mișcă. Îmi vine să mă întorc și să-i fut una în mecla aia. După ce că mă trezesc în cimitir fără să știu cum am ajuns aici, după ce că am avut cel mai straniu vis din viața mea, după ce că nu știu unde-i Anca, acum trec pe lângă pulică ăsta și el nici măcar nu ridica privirea din pământ?
-Păi băi, nea’! Nu mai e nimeni pe aleea asta în afară de mine și de tine. Cum naiba să nu ridici ochii și să dai măcar din cap?
Dar nu cedez impulsului. Și bine fac. În definitiv, n-are decât să-și vadă de treaba lui, așa cum o să-mi văd și eu de-a mea.
 -Deja mai am câțiva pași și v-am pupat! Nu-mi pot opri un zâmbet de om mulțumit, sigur pe el.
Ajung la poarta deschisă larg, ca-ntro zi de înmormântare, să poată trece lumea plus mașinile. Ajung în dreptul ieșirii și …cad lat pe spate. Dacă nu era de-ajuns, în cădere m-am lovit fix în locul unde mă durea capul îngrozitor. Rămân lat, în mijlocul drumului, privind cerul, uluit și disperat.
 -Ce naiba!? Aplec ochii spre ieșirea din cimitir. Exact la picioarele mele, care au rămas la fix un centimetru în interiorul cimitirului, se deschide o uriașă ieșire spre afară. Trotuarul mă așteaptă cuminte, impasibil, gri, fierbinte de la soarele dogoritor, dincolo de pragul metalic pe care rulează imensa poartă atunci când e închisă. Iar eu zac aici, lat, după o căzătură pe care am suferit-o în coliziune cu …ce?! De ce m-am lovit? E clar că am probleme de echilibru. Poate de la durerea la cap… Mă ridic, mă uit în spate unde groparul e în același loc maturând neperturbat de numărul meu de circ.
-Să-l fut! El pierde. A ratat o căzătură demențială. Din zâmbetul meu sigur a mai rămas doar o urmă firavă, in colțul gurii.
Mă întorc șovăind spre ieșire și dau să ies, numai că de data asta, cu precauție. Întind încet o mână. Un șoc puternic mă străbate prin tot corpul, iar mâna îmi este aruncată cu putere înspre în spate. În fața mea nu e nimic, iar eu mă simt de parcă lovesc un zid imens, invizibil. Șocul pe care l-am suferit încerc să mi-l închipui că fiind similar cu un scurt circuit nevăzut. Numai că fiorul pe care l-am simțit în fiecare celulă a ființei mele, cu siguranță n-are nimic în comun cu o curentare banală. Repet gestul și cu piciorul. Același rezultat. Asist neputincios la zvâcnirea incontrolabilă a propriului meu picior, care aidoma mâinii, sare în spate cu o viteză considerabilă după ce ajunge în dreptul ieșirii, nu înainte de a-mi dărui o nouă furnicătură prin tot corpul.
Îngheț de frică. Simt cum se ridică pe mine cămașa, sub forța tuturor miilor de fire de păr care reușesc imposibilul – să se scoale băț, la unison.
-E oare posibil? Un gând de neconceput își permite să apară, dar îl sufoc instantaneu, pentru că acceptarea lui ar echivala cu nebunia. Caut cu disperare orice fel de ajutor, încercând să mă raportez la tot ceea ce mă înconjoară. Văd lângă mine, în partea dreaptă, un gard. Singurul gând, purtat de singura opțiune logică, a fost să-l sar. Instinctiv, mă arunc nebunește în escaladarea lui, gâfâind ca un sălbatic. Îmi rup o unghie în cimentul scorojit, mă împiedic de două ori, dar nu mai contează. Trebuie să ajung în vârf, trebuie să trec dincolo. Pe lângă unghia ruptă, genunchii juliți până la sânge sunt deja o mângâiere suavă. Trec cu vederea orice fel de durere fizică, doar pentru că-mi dau seama că ceea ce câștig este de neprețuit – libertatea. Scăparea din ceea ce pare a fi un vis mult prea groaznic și în același timp ireal. Pun mâna pe marginea de sus și cu un impuls animalic îmi arunc corpul spre înainte, încercând să-l sar de parcă mă arunc în mare de pe stavilopozi, lovesc cu capul …aerul și cad lat pe spate, de la înălțimea de doi metri și ceva.
Nu mai simt durerea. Capul mă doare în frunte (acolo unde am lovit aerul), de parcă aș fi dat cu el de un zid, dar nu mai contează. Am pupilele dilatate la maxim, privesc neputincios cerul, și scâncesc ca un copil, în timp ce o groază primară pune stăpânire pe mine.
Realizez, cu toate că refuzasem emiterea gândului ăsta, că tot cimitirul este înconjurat de un câmp nevăzut, pe care eu, dintr-un motiv care-mi scapă, nu-l pot trece. Valuri de durere îmi străbat mâna dreaptă, acolo unde unghia îmi sărise. Capul mă doare în ceafă de parcă m-a degajat un portar, iar în frunte de parcă m-a călcat trenu’. Gustul și mirosul din gură deja sunt pe cale să omoare fauna și flora pe o rază de câțiva metri. Pantalonii sunt rupți în dreptul genunchilor, iar juliturile lor sângerânde sunt dovada de necontestat a determinării mele. Și totuși mă ridic. Trebuie să aflu ce se întâmplă.
-Mă întorc la gropar, îi smulg o mână și-l bat cu ea dacă nu-mi explică ce pula mea se întâmplă aici.
Fac câțiva pași îndreptându-mă spre alee, ajung în dreptul porții deschise și înțepenesc. Abia acum observ ceea ce nu mă interesase mai devreme, când aveam un fetiș cu trotuarul. Instinctiv, îmi vine să fug înspre parcarea din afara cimitirului, dar îmi dau seama că urmează să mă lovesc de același zid invizibil. Și totuși trebuie să existe o explicație, pentru că în parcare se află mașina mea, mașina lui Alex, mașina părinților mei și încă vreo zece mașini ale prietenilor, cunoscuților și ale rudelor mele. Simt cum mi se înmoaie picioarele. N-am de gând să le las de capul lor, ci le pun în mișcare. Încep să alerg către gropar, transfigurat de o frică de nedescris.
-Aloo! ALOOOO! Băi! Mă auzi? Îi strig tremurat, în timp ce alerg cât pot de tare înspre el.
Nici măcar nu schițează vreun gest. Ba mai mult, scuipă fix în direcția din care vin eu, de parcă n-ar vedea că de acolo se apropie o perosoana, sau parcă ar vrea să mă sfideze. Ajung la câțiva metri de el, moment în care mă bate gândul să-i rad un pumn din viteză, prin care să-mi descarc toată frustrarea acumulată în dimineața asta fantastică. Fără să-mi dau seama că indecizia mea apăruse alergând, viteza pe care o căpătasem este deja prea mare. Nu mai am timp să mă opresc, așa că fie că voiam fie că nu, acum tre’ să-i trag una, sau să-l dărâm cu totul. Ajung lângă el, renunț la pumn, desfac brațele ca să-l cuprind și să-l plachez fără să-l lovesc și …trec prin el. Simt până și gustul țigării din gura lui. Îi văd firele de păr, îi simt fiecare celulă, fiecare formațiune nervoasă, fiecare fibră de mușchi. Îi gust sângele și-i miros transpirația. Iar toate astea în singura fracțiune de secundă pe care o petrec trecând cu toată ființa mea prin corpul lui, după care plonjez în iarbă.
Nu mai are rost să-mi suprim gândurile care sfidează logica. Ramas așa, inert în iarba din spatele lui, in sfârșit înțeleg de ce nu m-a văzut, sau de ce nu pot să ies din cimitir. Înțeleg și de ce sunt în parcare toate mașinile familiei și ale cunoscuților mei. Înțeleg de ce visul a părut atât de aievea.
 -Sunt mort! Preoții îmi cântă stâlpii, iar grupul acela e format din familie și prieteni. Dar atunci…de ce mă doare capul în ceafă și de ce am gustul ăsta oribil în gură? Pe lângă tot șirul de evenimente absolut ireale care s-au succedat din momentul trezirii mele, durerea incredibilă din ceafă și groaznicul miros care-mi părăsește stomacul prin orificiul bucal, par să fie singurele porți prin care mă mai pot agăța de ceea ce ar putea fi interpretat drept realitate. Rămas în iarbă, în spatele groparului pe care tocmai l-am străbătut gustându-l, reușesc să emit singurul gând care ar putea fi rațional și logic, iar lucrul ăsta mă calmează îndeajuns de mult încât să-mi permită păstrarea sănătății mintale.
-Probabil că de-aia m-a chemat ea înapoi întinzându-mi mâna pe marginea lacului din vis, pentru că am fost omorât și am de reglat vreun scor aici. Gândul ăsta mă face să râd. Mă ridic din iarbă, mă apropii la zece centimetri de urechea groparului și răcnesc cât pot de tare, știind că nu mă poate auzi, simți, sau vedea:
-Sunt moooort!!! Hahahahahaaaaaaaa. Sunt o stafie care umblă prin cimitiiiiir!!!

Va urma…

Advertisements
  1. 4 September 2012 at 12:21

    Plimbaret intre 2 lumi.
    Cand am terminat de citit articolul chiar ma gandeam ….Ce as face in acesta situatie? Pe cine mi-as dori sa bantui/ Cui as avea de spus cuvinte nerosite???
    Interesanta ipoteza si felul cum o expui…chiar ai fost acolo !

    • qatalin
      4 September 2012 at 14:34

      Thanx! Da, cred că am fost. Sau dacă n-am fost, cred că aștept să fiu…

  2. 10 October 2012 at 21:22

    am impresia ca urmaresc un episod din Ghost Whisperer 🙂
    sa fii imaterial…bizara senzatie,clar…
    asta simt cand visez ca zbor…

    • qatalin
      10 October 2012 at 21:37

      N-am mai visat că zbor de vreo 15 ani…cred. 😦
      Poate că ăsta-i şi motivul pentru care am imaginat povestioara asta.

  3. 20 January 2013 at 18:47

    Eu cand iti citesc povestirile astea la persoana intai, nu pot sa te pun decat pe tine in locul protagonistului…inventiv mort, n-am ce zice! 🙂 “Ma intorc la gropar, ii smulg o mana si-l bat cu ea…”
    Si-mi place si senzatia aia de parca te-ai certa de unul singur, inconstient…

    • qatalin
      20 January 2013 at 18:52

      Oh crap, şi eu care speram că cititorii îşi vor imagina un personaj chipeş, care arăta bine. :D…. Nu-i de mirare că lumea a perceput povestirea asta ca fiind spooky rău. 😛
      În ce priveşte inventivitatea, da, eu i-am împrumutat-o personajului. Mai ales dacă vine vorba de acel citat pe care l-ai menţionat tu. 😉
      Pe lângă asta, mă şi cert destul de mult…constant. Ţi-am zis că eu suntem mai mulţi, dar foarte puţini suntem deştepţi, motiv pentru care avem de furcă, pentru că proştii sunt şi încăpăţânaţi. 😀

  4. 20 January 2013 at 19:03

    Imi plac mult oamenii care fac haz de necaz. 🙂
    Pai daca tu esti mai multi, ma intreb, oare eu cu care dintre ei vorbesc? 😀 Hai ca-ti raspund tot eu: cu unul mai uituc, care m-a lasat cu inima cat un purice de vreo 2 zile.Stie el de ce…:P

    • qatalin
      20 January 2013 at 19:42

      Mda…cum bine mi-ai zis la un moment dat: there is a big conspiracy aimed at me. 😦
      Acu’ după comentariul ăsta al tău am căutat (cu toţii – nu doar eu uitucul) mai în profunzime şi am descoperit două mail-uri aruncate-n junk… Nu a fost recunoscută adresa nouă şi nu le-a tratat normal, punandu-le în inbox. 😦
      Deh, aşa-i când eu detectivul doarme cu zilele. Dacă ar fi fost la post, le-ar fi descoperit mai din timp… 😦

  5. 20 January 2013 at 19:49

    In sfarsit, m-am linistit! Parca eram bagata in priza.Am citit de vreo trei ori ce ti-am scris, gandindu-ma ce putea sa te deranjeze.Am asteptat o zi, am asteptat doua…azi m-am gandit intr-un timp sa iti scriu (ma apucasem sa citesc o carte si nu aveam spor deloc).Am renuntat rapid. 😀 Nu-i nimic, ma bucur ca asa sta situatia si nu sunt probleme… din alte puncte de vedere. 🙂

    • qatalin
      20 January 2013 at 20:01

      Nu, nu, nu! Doamne fereşte! În ultimele 36 de ore mă logasem atât de des în mail, de cred că blocasem serverele ălora. 😀 Şi eu am crezut la fel, că ţi-am scris ceva inappropriate…cine ştie. Dar dacă nu m-a dus capu’ să caut decât în inbox… 😦

  6. 20 January 2013 at 20:06

    Haha 😀 La fel si eu, m-am logat de o gramada de ori, incat, la un moment dat, am introdus ID-ul si la password…pur si simplu stateam pe ganduri, incercand sa-mi aduc aminte din ce caractere era formata.Vai, vai, cred ca am probleme cu mansarda…si e cam devreme. 😀

    • qatalin
      20 January 2013 at 20:10

      Bun, bun! Probleme cu mansarda! 😀 Ăsta-i începutul. Celelalte vor să iasă afară. Nu le bloca ieşirea…lasă-le libere. 😛 În felul ăsta n-o să te mai plictiseşti niciodată. Să vezi ce distracţii de pomină or să iasă la mansardă… 😉

  1. No trackbacks yet.

What's on your mind?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: