Home > Când muza face sex cu mine. > Călător. Capitolul trei – Umbră.

Călător. Capitolul trei – Umbră.

Încep să mă învârt ca un turbat, să dansez pentru un public inexistent, să zbier ca descreieratul de parcă am scăpat de la nebuni. Dar mă opresc brusc din delirul meu. Îmi aduc aminte de înmormântare.
 -Oh, yes! I gotta see this shit, îmi zic. După care încep să alerg cât pot de repede, către locul cu pricina. Trec zâmbind pe lângă copacul sub care m-am trezit, îi fac cu mâna râzând vrabiei care-mi cântase în loc de ceas deșteptător și ajung țipând și fluierând, lângă mormântul meu.
Evident că nimeni nu mă aude, nimeni nu mă vede. Toți se uită cum apropiații aruncă o ultima mână de pământ pe sicriu.
-Shit! Am scăpat momentul. Dar nu-i nimic, cuprins de agonia pe care presupun că orice stafie care se respectă o simte în momentul conștientizării, sar ca tâmpitul în mormânt și încep să țopăi pe sicriu. Îi înjur pe toți, îi iau pe rând în cerc, să nu rătez pe vreunul. După nici cinci persoane, o văd pe ea. Nu pe Anca. Anca era lângă Alex, plângea. Ci pe ea. La fel de sobră ca și atunci când mi-a dat mâna, la fel de tăcută, dar parcă fixându-mă cu o privire care nu răzbate de dincolo de voalul negru al mantiei, dar pe care o simt cum mă străbate. Rămân nemișcat, rușinat de postura în care mă aflu și îmi aduc aminte că Întoarce-te! ăla, nu era un îndemn pentru că-s eu Făt Frumos și nu mai poate ea de doru’ meu. Trebuie să-mi dau seama cum am murit. Altfel m-ar fi lăsat să mă înghită apa aia mâloasă și neagră. Altfel n-aș fi aici. Redevenind serios, recapăt și puterea de concentrare, fapt care mă ajută să-mi aduc aminte un lucru banal, dar care mi-ar putea fi de mare folos în situația în care mă aflu. Îmi aduc aminte de filmele polițiste în care de multe ori criminalul venea la înmormântarea victimei. Și cum eu am fost omorât (căci altfel nu s-ar explica durerea din ceafă și damful din gură), sunt mari șanse ca unul din cei prezenți să fie cel care m-a transferat fără voia mea în lotul celor de dincolo.
Ies din mormânt și mă dau puțin în spate cât să pot privi imaginea de ansamblu și-mi dau seama de un lucru la care evident nu mă gândisem când eram ocupat cu țopăitul pe sicriu.
-Ok amice, orice ai face, fă repede, pentru că dacă pleacă ăștia, aici rămâi. Panica pune stăpânire pe mine. Nu frica de noua mea existență, ci realizarea faptului că perimetrul cimitirului reprezintă închisoarea mea pe vecie. Gândul ăsta e atât de crunt încât mă face să uit de durerea de cap, de unghia smulsă și de transpirația groparului. Încep să-i analizez pe fiecare-n parte.
-Părinți devastați. Check! Prieteni plângând. Check! Nevastă în lacrimi cu capul pe umărul lui Alex. Check!…
-Stai! What? De unde și până unde Anca sprijinindu-se pe umărul lui Alex. Ok, pentru restul poate părea ceva firesc, pentru că știau cât de bun prieten îmi era Alex, dar nimeni nu știe cât rahat mânca Anca zilnic cum că nu-i prea place de el, că nu-i răspunde întotdeauna la salut, că nu i-a adus o floare de 1 Martie etc. Și acum cu capul pe umărul lui? Hmm…
Iar eu din câte îmi aduc aminte, aseară (de fapt acum trei seri, probabil că-s mort de trei zile ), am chefuit toți trei. Eram la Alex acasă, am lins niște beri ca să stingem vodca aia și acolo mi s-a rupt firul, trezindu-mă în iarba de sub vrăbiuță.
Trec pe lângă rude, din prea mare entuziasm trec prin vreo doi colegi de muncă (alt motiv de repulsie – presupun că trebuie să mă învăț și cu trecutul prin oameni), și ajung fix lângă ei. Mă pun în spatele lor și încep să le dau târcoale. Trebuie să observ tot, orice gest, orice cuvânt. Tot. Faptul că nimeni nu mă vede constituie un avantaj, așa că am de gând să mă folosesc de asta la maxim.
Din poziția în care mă aflu n-am cum să mai văd mormântul, preoții, părinții și mare parte din rude. Dar de fapt nici nu mai contează. E mult prea dubioasă poziția nevesti-mii cu capul sprijinit pe umărul lui Alex, și mai ales mâna lui pe umărul ei.
-De unde atâta prietenie all of a sudden?
N-apuc să termin gândul, că mână lui Alex pică ușor pe spatele ei atingând-o fin cu degetele, și până să ajungă lângă piciorul lui (în poziția firească), o apucă de fund cu o mișcare de muncitor pe schelă stătut de trei luni, o mângâie și puțin între fese și apoi duce mână în propriul buzunar căutând o batistă.
De uluire n-apuc să-mi dau seamă că-s mort și încep să-i car pumni virtuali, răcnind și înjurând din toți borjocii. Evident că nici o lovitură nu-și lovește ținta. Trec pumnii mei prin capul lui mai rapid decât am zburat eu prin gropar.
Singurul lucru care mă scoate din starea de furie instinctivă e privirea pe care i-o aruncă ea. Se uită spre el, zâmbește provocator, îi face subtil cu ochiu, el îi răspunde gestului și apoi își văd de treabă amândoi, bocind în continuare de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, conștienți fiind de faptul că nu-i nimeni în spatele lor, iar cei din față nu i-au văzut.
Nici nu mai știu ce simt. S-au lovit în mine toate chinurile celor vii. Groaza că ești mort, gheara geloziei maxime, teroarea aflării criminalului și consternarea în fața ridicolului absolut. Persoana alături de care mi-am petrecut ultimii zece ani mă înșeală cu cel mai bun prieten, amândoi mă omoară, iar acum se pipăie lângă mormântul meu…și totul în timp ce eu îi urmăresc de la nici doi metri în spatele lor.
Simt că mă pierd cu firea. Îmi dau seama că e prea mult să aflu așa ceva și resemnat, încep să fac pași spre copacul sub care m-am trezit. Nu mă mai interesează nimic. Cedez. Să fie sănătoși împreună. Oricum mortul de la groapă nu se mai întoarce. În sfârșit ajung lângă copac și-mi dau voie să cad în fund lângă el. Singura alinare e pasărea care încă mai cântă deasupra mea. E ultimul lucru de care mă mai agăț, pentru a păstra o legătură cu realitatea (cu realitatea mea – care momentan a devenit diferită de realitatea celorlalți). Închid ochii și încerc să-mi imaginez iar apa care mă incojoara. Acum, în clipă asta, scufundarea în ea ar fi o binecuvântare. Nimic. Nici apa, nici ea nu e nicăieri. Doar eu, cuțitul din inimă și pasărea. Până și preoții au terminat de cântat…
-Se încheie slujba! Primul gând care-mi vine în minte are și darul de a mă trezi brusc la realitate. Îmi dau seama că dacă se termină slujba, oamenii pleacă. Iar dacă oamenii pleacă, eu rămân aici. Iar dacă rămân aici, nu aflu nici cum m-au omorât, dar mai ales de ce m-au omorât.
Nu-mi dau seama când sunt iar în picioare, aproape că zbor până lângă ei (poate că am și zburat dar n-am realizat asta – trebuie să mai exersez, dar las asta acum, am ceva mai important de făcut), și încep să mă fâțâi de colo-colo, în spatele lor, încercând să-mi dau seama ce să fac pentru a afla cât mai multe informații, sau pentru a găsi o cale să plec și eu odată cu ei.
În toată forfota creeata de încheierea slujbei, apuc să observ cu coada ochiului o persoană nemișcată în mulțime. Mi-a sărit în ochi tocmai din cauza asta. Toată lumea punea flori pe mormânt, se aplecau să aprindă lumânări, dar cineva stă neclintit. Este ea. Se uită la mine. Îi simt privirea prin voalul negru. Nu-mi mai e frică, pentru că îmi dau seama că vrea să mă ajute. A vrut de la început, altfel nu aș fi fost acum aici.
-Ce trebuie să f… Nu apuc să termin întrebarea. Probabil că știa ce doream s-o întreb, pentru că în timp ce cuvintele îmi ieșeau pe gură, o văd cum își îndreaptă ambele mâini înspre sol, într-un unghi de aproximativ 45 de grade, arătându-mi cu degetele arătătoare direcția în care să mă uit.
Îi urmez sfatul și …nimic. Nu e nimic pe pământ. Ridic privirea să-mi continui întrebarea, dar ea nu mai este. A dispărut în clipa în care eu m-am uitat către ceea ce-mi indicase. Întorc iar privirea spre pământ. Dacă aș fi fost viu, acum cu siguranță aș fi fost transpirat. Mi-aș roade unghiile și mi-ar veni brusc să mă piș de emoție.
 -Ok prostule! Ce naiba ți-a arătat? Mă încurajez de parcă-s Watson+Holmes, doi într-unu. Dar chiar nu am baftă. Nu e absolut nimic pe pământ. Mici petice de iarbă, câteva flori, destul teren proaspăt săpat plin de bulgări de pământ, o mică porțiune de alee în dreptul cuplului criminal format din nevastă-mea și Alex, umbrele lor și atât.
În timp ce-mi ridic privirea către cer, pentru a slobozi un răcnet de durere către providență, cauzat de ingrata situație în care mă aflu, observ fără să vreau, o mișcare anormală pe sol, fapt care mă face să-mi înghețe strigătul în gât. Rămân așa ca prostu’ cu mâinile semiridicate, gura căscată și capul revenind în poziție aplecată. Ceva s-a mișcat pe sol, dar nu-mi dau seama ce. Pentru că acum, uitându-mă atent, nu văd nimic. Absolut nimic. Și totuși, cu nici trei secunde înainte, ceva s-a mișcat.
Rămân stană de piatră, atent ca un ninja la orice pixel modificat în cadrul meu vizual. Caut orice eroare care să-mi certifice că nu-s o stafie care și-a pierdut și mințile în afară de viață și…observ. Umbra lui Alex se mișcă. Îmi trebuiesc câteva secunde până să înțeleg de ce și prima oară mi se păruse nefiresc. Și asta pentru că umbra lui nu-i urmează traiectoria naturală a corpului. Face ce vrea ea. Are niște tresăriri ireale, care până și mie îmi dau fiori. E legată de el în dreptul picioarelor, îi imită perfect forma corpului, însă mișcările sunt haotice de fiecare dată când el nu are privirea îndreptată înspre umbră. Când e cu spatele umbra face ce vrea ea. În secunda în care Alex întoarce capul, umbra se sincronizează perfect cu ceea ce face el.
-Văd umbrele. Cuvintele îmi ies din gură fără să vreau. Probabil că am conștientizat un gând cu voce tare, ca atunci când i-am spus lui Anca -Ce bună ești, cu zece ani în urmă. Atunci a râs, mi-a spus cum o cheamă, am invitat-o la o cafea și în trei luni eram căsătoriți. Acum, sunt mort, ea mă înșeală cu Alex, iar eu văd umbre mișcându-se în lumea de dincolo. Dacă aș fi viu, acum aș bea o vodcă. Ba nu, cinci vodci. Și repede două beri să le sting.
 Dar nu-s viu. Îmi aduc aminte de ea. Năucit complet de volumul de informații primite într-un timp atât de scurt, zăpăcit de postura în care mă aflu, cu greu mă pot concentra, mai ales că lumea vorbește foarte tare acum. Se împart pomeni, niște puradei de țigani fac un chiloman de nedescris, iar eu încerc să-mi dau seama de ce a vrut ea să-mi arate umbrele.
-Mai tăceți în pula mea din gură!!! Răcnetul meu care s-a vrut a fi înspăimântător i-a lăsat pe toți reci. Sau…doar eu sunt rece… Îmi vine să râd, dându-mi seama că e prima glumă cu morți pe care o fac. Probabil că o să am o groază de timp de petrecut cu cine știe ce prieteni zombălăi, așa că o să am cu ce să sparg gheața. Și totuși, pe lângă zâmbetul interior pe care mi-l provoc și băiata pe umăr pe care mi-o aplic singur pentru că nu-i nimeni să-mi aprecieze gluma, observ și altceva. Observ în sfârșit ceea ce încercase ea să-mi spună. Umbra s-a uitat la mine. Îngrozită. M-a auzit, m-a privit speriată și imediat s-a prefăcut nepăsătoare ca și cum nimic nu s-a întâmplat.
Un rânjet drăcos mă străbate dinspre plex înspre cap și iese pe gură într-un rictus diabolic.
-Ahaaaa! Mă aplec până la câțiva centimetri de sol, aștept ca Alex să fie cu spatele la mine, și apuc umbra de ceea ce ar trebui să fie gâtul. Simt cum mi se umplu mâinile. Este pentru prima oară de când sunt stafie, când reușesc să iau contact cu ceva. Am trecut prin oameni, prin copaci, acum am înfipt mâinile în asfalt, dar gâtul umbrei îl simt cum pulsează în mâinile mele.
O plăcere dementă mă cuprinde. Îmi vine ideea s-o omor. Poate că dacă o omor, moare și Alex. Numai că spre surprinderea mea, începe să se zbată. Mă lovește disperată, moment în care o văd cum se dezlipește de sol. Îi văd mâinile prin aer încercând să mă cuprindă pentru a mă împinge de deasupra ei. Îi văd găurile în care ar trebui să fie ochii, dar care dispăreau atunci când Alex se întorcea, ca să n-o dea de gol. Și în timp ce mă gândeam la Alex, văd cum umbra se uită peste umărul meu îngrozită, bulbucă ochii și zvâcnește cât poate ca să scape din strânsoarea mea.
-George?!
Numele meu rostit din gura lui Alex ar trebui să fie un lucru atât de obișnuit. Ar trebui să urmeze: …da-mi și mie semințele, sau …cât a fost scorul la meci? Numai că acum, în situația asta, faptul că-mi spune numele și mai ales tonul folosit, mă fac să mă opresc pentru o clipă din sugrumarea umbrei lui. Realizez că de fapt n-a fost un strigăt. Nu m-a strigat pe nume, ci doar mi-a rostit numele, aproape șoptit.
În timp ce întorc capul să mă uit în sus spre el, îmi observ mâinile pe care încă le am încleștate în jurul gâtului umbrei. Mâinile mele au o strălucire inumană. În partea de jos unde ating umbra au culoarea gri spre negru, imitând culoarea umbrei, iar în sus spre umăr, capătă culoarea naturală. Abia umărul pare puțin mai translucid. Îl văd. E alb la față, cu gura semi-deschisă, mâinile rămase suspendate în aer și sigur nu respiră. Probabil că în momentul contactului meu cu umbra, am devenit vizibil parțial. Probabil că și umbra lui căpătase o consistență materială. Probabil că doar el ne vede. Cert e că mă vede. Se uită la mine, mi-a rostit numele, iar acum mă vede cum îi sugrum umbra. Destule motive să scap de el pe baze clinice – dacă nici din asta n-o ia razna, e un tip puternic (sau prost)…
-Ai belit pula! Cuvintele care-mi ies pe gură sunt însoțite de un rânjet de om nebun, și cu o ultimă forțare, ghidat fiind de ura și ciuda pe care o simt, ridic complet umbra lui de la sol, o smulg din locul unde se îmbină cu Alex la picioare, o arunc în văzduh și admir cu o plăcere de cinefil cum se dezintegrează în milioane de particule în lumina soarelui, îmi înfig eu picioarele în tălpile lui Alex și mă lipesc de asfalt luând locul umbrei lui, culoarea și forma corpului lui.
Știu, sunt stafie. Am văzut-o pe ea. M-am transformat în umbră, ocazie cu care sper că mi-am scos din minți criminalul. Și totuși, răcnetul lui Alex a reușit să mă înfioare în cel mai groaznic mod cu putință. Cred că sunt singura stafie speriată care a existat vreodată. Preotul a scăpat cădelnița, dascălul a țipat, jumătate din cei prezenți i-au imitat gestul, iar toată procesiunea a fost brusc întreruptă. Toți se uită spre el, nimeni nu bagă în seamă umbra lui care oricum pare o umbră normală, care-i urmează și imită formele corpului, și așteaptă cu toții o reacție din partea lui. Totul a fost atât de rapid încât sunt convins că și pentru Alex întâmplarea ar putea fi trecută cu vederea că fiind o închipuire. Îl văd nedumerit. Descumpănit. Nu știe ce să mai creadă.
-Ahhh Georgeee!! Și începe să plângă. Jumătate din cei prezenți își reiau acțiunea de dinaintea răcnetului. A reușit să convingă pe mulți că nimic nu s-a întâmplat, ci că e doar îndurerat de pierderea prietenului. Și totuși în timp ce lumea își revine din șoc dându-și ochii peste cap, coate și alte gesturi, o văd pe Anca venind lângă el și întrebându-l speriată pe un ton scăzut:
-Ce s-a întâmplat dragă?
Dragă?! Acum e dragă, tu-ți gâtu mă-ti de curvă?
-Nimic. Mi s-a părut că văd ceva.
Postura în care mă aflu mă face să mă relaxez. E cald asfaltul ăsta. Nu e greu să-i urmez mișcările. Îmi vine aproape natural. Probabil că e din fișa postului, pentru că trebuie doar să nu am vreo constrângere, să mă las în voia mișcărilor, iar corpul meu îi urmează mișcările imitându-le pe sol. De aici de unde mă aflu văd tot. Aud tot. Sunt în sfârșit calm. Și asta pentru că am o speranță. O speranța că pot să ies de aici. Sper să păcălesc scutul care mă ține închis în cimitirul ăsta.
 Alaiul pornește. Alex și Anca rămân mai pe urmă, motivând alor mei că vor să meargă pe jos. Așa e fir-ați să fiți. Alex stă aproape de cimitir. Probabil că la el te duci. Uite groparul. Îi salută pe toți, inclusiv pe Alex.
-Gâtu mă-ti de tebecist! Când am avut nevoie de tine nu m-ai văzut. În timp ce-l salută pe Alex, nu-mi pot controla un gest, ridic mâna și îi arăt degetul mijlociu. Apuc să-l văd cum scapă țigara în timp ce Alex se îndepărtează.
-Așa fir-ai să fii…măcar țigara aia (a câtă o fi fost), ai scăpat-o pe jos.
Nu mai e mult până la poartă. Încep să mă cuprindă emoțiile și din cauza asta tind să nu-i mai urmez întocmai toate mișcările lui Alex. Las ușor capul pe spate, lent, să văd dacă mai vine cineva și constat că măcar odată am și eu baftă. Nu mai e nimeni în spate, așa că și dacă greșesc vreo mișcare n-are cine s-o ia razna. Zece metri până la poartă. Încerc să mă concentrez și să mă calmez, pentru a-mi lăsa corpul să urmeze într-un sincron perfect mișcările lui. Apuc să văd pragul metalic pe care rulează porțile, pășește, și …eu după el.
 -Sunt liber. În sfârșit am ieșit de aici! Nu-mi pot controla fericirea și bat din palme de două-trei ori. Se oprește, se întoarce și-și privește propria umbră. Norocul meu că am revenit la normal.
-Ce e dragă. Te comporți ciudat.
-Nu știu Anca, cred că trebuie să mă odihnesc puțin.
-Nu și la ce odihnă ți-am pregătit eu ție amice! Jubilația mea e maximă.
-La revedere Anca, ne auzim la telefon. O aud pe maică-mea.
-Da, sărut mână.
Îi văd pe ai mei cum se urcă în mașină și pleacă, iar Alex și Anca, conform așteptărilor mele, o iau agale spre apartamentul lui.
După nici zece metri, când încă mai aud motorul mașinii alor mei, începe ea:
-Ți-am zis dragă că reușim?
-Da…păcat că n-a mers doar cu otrava. Acum să nu mai zici că o bâtă de baseball nu-i folositoare la casa omului. Râde.
 -Aha, deci așa ați procedat japitelor. Măcar încep să-mi explic durerea din ceafă și gustul din gură.
-Ce-ai făcut, ai fost și la legist?
-Da Anca, sper că nu ți-ai uitat declarațiile. Nu trebuie să ne încurcăm.
Încep să-mi pierd din entuziasm. Mai avem puțin și ne apropiem de blocul în care locuiește Alex, iar eu, după ce am fost fericit că am scăpat din cimitir, îmi dau totuși seama că mă aflu în prezența criminalilor mei, două persoane atât de dragi până în urmă cu trei zile, și pe care îi aud plănuind cum să scape bazma curată. Luciditatea începe să-mi alunge starea de euforie și încep să ticluiesc un plan.
-Ai chef să fuți o proaspătă văduvă? Paralizez de uluire la auzul cuvintelor astea ieșite din gura ei. Gura ei care nici măcar sex oral nu vroia să-mi facă in ultimii ani, și care acum rostește cu o dezinvoltură incredibilă, ceva ce mă face să mă blochez complet.
-Abia aștept Ancule. Știi doar ce ți-am zis în cimitir. Și zâmbește către ea.
Cine știe ce i-o fi zis în cimitir. Atunci când a apucat-o de cur, sau poate înainte. Indiferent ce i-o fi zis, nu mai rezist. Mă uit în stânga și-n dreapta să nu fie nimeni, încep să mă ridic de la sol păstrând ca punct de sprijin locul unde mă unesc cu el la picioare, ajung precum un pendul cu gura aproape de urechea lui, și-i șoptesc:
-Azi mori de mâna mea Alex!
Suspină, tresaltă, scapă din mână cheile de la apartament pe care le scosese deja, dornic să i-o tragă lu’ nevastă-mea, și se întoarce brusc. Prea brusc. Mai rapid decât anticipasem și mă vede când mă așez pe asfalt. Inlemneste. Acum știe sigur că eu sunt. Îl văd în sfârșit îngrozit și paralizat de frică.
-Ce-i dragă?
-Lasă-mă! Strigă la ea cu o voce dementă.
Jubilez. A început să-mi placă postura asta de fantomă, strigoi, sau ce-oi fi…
Mai sunt câțiva metri până la intrarea în bloc. Îl văd disperat cum se uită în jur căutând parcă ajutor din partea cuiva. Îl văd descumpănit, instabil, și totuși, se uită iar la mine, întoarce capul spre scara blocului care fiind zi era întunecată, zâmbește și pornește rapid spre intrarea în bloc, lăsând-o pe Anca în urmă.
Îmi dau seama prea târziu ce are de gând să facă. Se bazează pe întunericul din scară. Realizez consternat că ideea lui e genială. Întunericul face să dispară umbrele. Încerc să mă desprind de el, dându-mi seama de intenția lui, dar e prea târziu…
Intră în bloc. Face doi păși și rămâne nemișcat, așteptând îngrozit de frică să vadă ce se întâmplă.
Și totuși… trebuia să știe. Trebuia să-și fi adus aminte, sau dacă nu, să-și fi dat seama. Și nu numai el, ci și eu ar fi trebuit s-o fac. Încă de mic, de când mă speriam de bau-bau. Dar acum reușise să mă sperie Alex, nu bau-bau, pentru că timp de câteva secunde, cât a durat drumul său rapid înspre scara blocului, chiar mă făcuse să cred că la întuneric umbrele dispar. Numai că dragul meu Alex, așa o fi din punct de vedere fizic, al explicației matematice, științifice, al lumii celor vii. În lumea mea dragul meu Alex, la întuneric umbrele capătă puteri nebănuite…
Încep să mă ridic. Las picioarele fixate într-ale lui. Corpul meu capătă o consistență aproape materială. Dacă Anca n-ar fi rămas în urmă, probabil că și ea m-ar fi văzut așa cum arăt acum. Negru, transparent, ca un val de abur mort, mișcându-mă înspre corpul lui Alex. Un Alex înlemnit, care are tot părul de pe ceafă ridicat de frică. O frică ce l-a paralizat pur și simplu. Ca atunci când am văzut The ring prima oară și n-aveam curaj nici măcar să întorc capu’. Îi ating brațele cu mâinile mele (îngrozit, mă simte), le străbat și aștept apropierea corpului meu de al lui.
-Nu! Un Nu încet, smucit și gâtuit. Atât apucă să spună. Pentru că ultima suflare, ultima silabă pe care apucă s-o rostească, se risipesc în întunericul din bloc.
Reușesc să-mi contopesc perfect entitatea mea cu ceea ce încă mai reprezintă, pentru puțin timp, corpul lui și mă împing spre înăuntru cu toată puterea, înlăturând prin forță orice urmă de opoziție din partea lui. Am intrat…

Va urma…

Advertisements
  1. Jeremy
    12 August 2012 at 1:24

    Ma tii cu sufletul la gura… 🙂

    • qatalin
      12 August 2012 at 1:25

      Înseamnă că-ți place, iar asta mă bucură enorm. Săru’mâna. 😉 Capitolul patru soon…

  2. 12 August 2012 at 15:08

    parca as urmari un serial al carui episod trebuie sa apara intr-una din zilele saptamanii ;)). citesc acolo cu ochii cat cepele si ma gandesc ca acus vine pauza dintre sezoane, care-i cea mai nasoala;))

    • qatalin
      12 August 2012 at 15:15

      Mulțumesc Roxana. 😉
      N-am pauză intersezon și slavă Domnului, nici d’aia publicitară. 😀 Mai nasol e cu lugimea textelor. Am primit semnături în rubrica ‘plangeri și sugestii’ în legătură cu asta. Îmi asum și …nu mă pot abține. 😦
      Oricum am o idee cam …ciudată 😉 în legătură cu ‘Capitolul patru’. Nush’ dacă o să am curaj s-o și pun în practică, dar o să fac tot posibilul.

      • 12 August 2012 at 15:32

        ei, astea cu capitole tre’s fie lungi. de astea nu ma plang. nici de celelalte, doar ca uneori din lipsa de timp tre’s mai citesc printre randuri :)) Mult spor si inspiratie! 😀

        • qatalin
          12 August 2012 at 15:35

          Săru’mâna! 😉

  3. Jeremy
    12 August 2012 at 16:31

    De ce spui: “ciudata” ? 😀

    • qatalin
      12 August 2012 at 16:44

      Păi…am cochetat puțin cu poezia (cu toate că n-am avut curajul să public decât una singură), am scris “O” (un fel de fantasy-love story), apoi chestia asta în trei capitole (care se vrea un fel de mistery-horror) și …aș încerca și ceva erotic. Nu știu dacă-mi reușește și nu cred c-o să am curajul să public… Și mai ales, e nasol faptul că orice aș scrie, nu mă pot abține din a folosi detalii foarte multe și nu știu dacă ar fi indicat în cazul unui text literar cu un ridicat conținut erotic. 😉 În fine… Mă mai gândesc. 😛

  4. Jeremy
    12 August 2012 at 16:52

    Eu as fi in stare sa pariez ca dupa capitolul patru vei avea muuult mai multi cititori! 😉 Ne faci curiosi…nu ne tine asa…:)))

    • qatalin
      12 August 2012 at 17:18

      Prefer întotdeauna calitatea în locul cantității. 😉
      De-aia habar n-am să umblu după ‘cititori’, nu-mi atrag vizitatori doar ca să ‘fac trafic’ și nu consider că ăsta e un blog, ci mai degrabă un ‘diary public’.
      Și cum sunt extrem de mulțumit de calitatea actualilor cititori, mă lasă ‘rece’ (nu aidoma personajului din povestire – sper) :P, atragerea altora… Dacă e să fie, ok, dacă nu, la fel de ok. 😉
      Oricum, chiar dacă e să-l scriu și să-l public, o s-o fac sigur sub parolă… Sunt conștient de faptul că abuzez de detalii, așa că n-am chef de ‘probleme’…de orice natură. 😉

  5. 14 August 2012 at 13:56

    :-O .Fi antent cum ne-a taiat ratia si ne-a parolat accesul!

    • qatalin
      14 August 2012 at 16:33

      Sunt puțin derutat de cum a ieșit Capitolul patru. E parolat pentru că e …foarte…are un conținut erotic mult prea mare. Nu puteam să-l las OPEN. Dar dacă vrei parola te rog să-mi spui și ți-o trmit în mail.

      • 14 August 2012 at 23:37

        pai am sa ma risc si-am sa vreau parola;)) 😀

        • qatalin
          15 August 2012 at 0:02

          Done! Enjoy… 😉

  6. 17 August 2012 at 22:24

    M-ai făcut să mă uit după umăr, şi e noapte :)) All in all, scrii foarte fain, îmi place stilul 😀

    • qatalin
      17 August 2012 at 22:45

      Mă bucur mult că ți-a plăcut, Oana. Venind de la un cititor experimentat, complimentul ăsta capătă o și mai mare consistență. Mulțumesc frumos!
      Dacă vrei să citești și Cap.4, să-mi spui și-ți trimit parola in mail. Nu l-am lăsat ‘Open’ pentru că-i cam deocheat…am încercat să scriu și alt gen de text – să văd dacă-mi iese. 😛

      • 18 August 2012 at 16:16

        Da, da, vreau 🙂 Citesc până la capăt, nu? Mailul e la secţiunea “Despre” pe blog.

        • qatalin
          18 August 2012 at 17:50

          Trimis! 😉 Enjoy!

  7. 4 September 2012 at 13:04

    M-as repeta in replici daca as spune ceea ce gandesc (am citit si printre comentarii) .
    Ideea este ca trebuie sa continui cu aceste genuri de relatari si povesti , nu de alta insa daca stai bine si te gandesti ca niciodata nu mi-a placut cititul , iar tu ai reusit sa-mi doresc sa citesc tot mai mult….e ceva. felicitari!
    Acuma ca mi-a mai coborat stomacul in jos si se relaxeaza un pic din tensiunea in care a fost tinut, ma duc sa fumez o tigara si revin.
    Ma gandeam acuma, sa te intreb : A trait cineva prin tine vreodata?
    Cred ca o umbra si-a facut de cap cu mine….Imi dai de gandit cu aceste articole .
    Sa auzim de bine!

    • qatalin
      4 September 2012 at 14:37

      Merci frumos Mika. 🙂 Mă bucur că ți-a plăcut. Nu știu dacă a trăit cineva prin mine, dar dacă a făcut-o, a plecat șocat sau cu vreo 2-3 boli psihice. Nu-i mai trebuie… 😀

  8. 10 October 2012 at 22:15

    am citit cu emotie sa stii…
    ma asteptam sa ramai umbra lui dar sa-i locuiesti corpul nu ma asteptam 🙂
    dragostea…doare rau…

    • qatalin
      10 October 2012 at 22:18

      În cazul ăsta o să te surprindă (nu ştiu cât de plăcut), ce va fi în capitolul patru. 😉

  9. 26 July 2013 at 13:30

    Cu toate ca pleci de la ideea ‘vietii de dupa moarte’ sustinuta de ortodoxism, conform careia in cea de-a treia zi (a inmormantarii) mortul vede tot ce se intampla in jurul sau, al tau mort capata o ‘consistenta’ aparte. Trecerea in nefiinta nu il sperie, nu il face sa aiba o atitudine umila in fata divinitatii. Ba din contra, puterile lui si dorinta de a schimba o situatie se amplifica odata cu acest nou ‘fel de a fi’.
    Probabil neputinta in fata unui…hai sa-i zic destin…lipsit de corectitudine si demnitate il inraieste si mai tare pe personaj, iar faptul ca asista indirect la toate acele actiuni potrivnice lui ii ofera puterea necesara de a se agata de orice posibilitate, pentru a-si indeplini scopul final. Iar acest scop final eu il vad concretizat intr-o ‘razbunare’. Nu conteaza ca stiu ca urmatorul capitol va avea un caracter erotic, pentru ca eu asta cred ca va urma. Dar cum tu reusesti sa ma surprinzi de fiecare data, nu (chiar) bag mana-n foc! 🙂 Dar sunt curioasa sa vad daca am intuit bine ori ba.
    In alta ordine de idei, textul mi-a amintit ca trebuie sa citesc ‘Replay’ , de Ken Grimwood, caci seamana oarecum ca si subiect.

    P.S.: Mi-a placut pasajul cu Watson+Holmes. 😉

    • qatalin
      26 July 2013 at 16:48

      Ai făcut o analiză foarte pertinentă, ţinând cont de latura creştină la ale cărei detalii fusesem atent când a venit vorba despre cele trei zile, înmormântarea…felul în care un mort vede lumea viilor.
      Foarte bine ai intuit. 😀 Atât în ce priveşte răzbunarea, cât şi în ceea ce priveşte felul următorului capitol. 😉
      N-am citit Replay de Ken Grimwood, dar dacă ce am scris eu seamănă cu ideea de acolo, trebuie neapărat să citesc.
      Mda, se pare că am o afinitate către acea relaţie detectiv-ajutor de detectiv. Întotdeauna am fost intrigat de acel dute-vino al lor în ce priveşte analizele, replicile spuse, boost-ul pe care şi-l ofereau reciproc… 🙂

  1. No trackbacks yet.

What's on your mind?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: