Home > Filme. > Cel mai prost film bun.

Cel mai prost film bun.

 Am mai vorbit despre filme și-o s-o mai fac, numai că de data asta, vă previn încă din start, să încetați a mai citi în continuare, dacă vreți să vedeți filmul fără a ști detalii despre el. N-o să mă abțin de la povestit, pentru că nu pot. Pur și simplu mi-e imposibil să nu spun câte ceva despre ce se întâmplă în film, atâta timp cât eu consider că este de departe cel mai groaznic film făcut vreodată în istoria cinematografică. Sper să fie singura dată când cedez impulsului de a vorbi despre un film altfel decât evaziv. În general făceam referire la regie, motaj, actori, senzațiile pe care le naște în privitor, muzică etc. Numai că frumusețea asta de film oribil mă forțează s-o fac.
De ce frumusețe de film? Pentru că este aproape perfect realizat din punct de vedere cinematografic, iar Oscarul pe care l-a luat (a câștigat unul din patru nominalizări) stă mărturie pentru asta. De ce film oribil? Pentru că dacă ești om, îți înfige mâna în piept, îți smulge inima,  ți-o rupe-n două, scuipă în ea, o trântește la pământ și ți-o calcă în picioare. Din punctul meu de vedere, lasă privitorul cu o combinație dintre cele mai nimicitoare sentimente posibile. Un cocktail de groază. Ăsta-i și motivul pentru care eu chiar cred că Lost in translation (despre el fiind vorba) este cel mai prost film bun.

Întâi de toate, cum am ajuns să-l văd. În urmă cu câteva luni, o foarte bună prietenă din anii facultății (pe nume Adina), care știe foarte bine ce gen de film nu suport, care știe cum simt și cum interpretez eu filmele, într-o discuție pe Facebook, mi l-a recomandat. Ar fi trebuit să-mi dau seama că zâmbetul ei șmecheros înseamnă altceva decât voiam eu să cred… -Ai văzut Lost în translation? 😉 -Nu. -Ei, ia să te uiți și să-mi spui dacă ți-a plăcut
Așa am și făcut. Din păcate și din fericire. Din nou mă lupt între alegeri. Mi-a plăcut să-l urmăresc, dar n-aș mai face-o încă o dată. E genul de Roller Coaster la care afli după ce termini tura că ai avut 14 șuruburi lipsă la vagon. Îți pare bine că n-ai murit, ți-a plăcut cursa, n-o uiți cât vei trăi, dar nici în ruptul capului nu te mai urci încă odată în același vagon…
Bineînțeles că după ce i-am spus că l-am văzut a început să râdă fără să mai aștepte tunetele și fulgerele mele. Știa ce-mi făcuse. Și a avut dreptate. Așa că eu NU vi-l recomant. NU va uitați la el, dacă țineți la propriile voastre persoane și la cei dragi. Dar mai ales dacă ați avut în viața voastră un -What if?.
Eu așa i-aș fi pus numele. -What if? Numai că aș fi fost prea penibil. Prea evident. Prea teenager – young, dumb, and full of cum. Dar nu m-aș fi înșelat câtuși de puțin. Despre asta e și vorba, iar regizorul, pe numele ei Sofia Coppola (da, fi-sa lu’ nentu’ Francisc Ford), care mai e și cea care a adaptat scenariul pentru film, a ales Lost in translation doar pentru că sună mai pompos. E un nume mai decent. Creează din titlu alt target. De fapt, eu oricum îl traduc altfel. Nu cred că s-a referit la Pierdut în traducere (-Doooh!) și nici la Pierdut printre cuvinte. Cred că de fapt filmul se numește Pierdut în detalii, fiind de fapt un fel de expresie care să descrie amploarea evenimentelor mărunte care ne umplu viața, ne sufocă, ne mănâncă timpul și nu ne permit să răzbatem și să ieșim învingători în pursuit of happiness.
Eu unul aș paria orice, mai puțin my balls, că tanti regizoarea slash writter a pățit-o în real life. Nu se poate să faci un asemenea film fără să fi simțit pe pielea ta așa ceva. Din gură în gură…din auzite, nu merge. Ori ești first hand, ori faci chick flick-uri și începi să numeri cum curg verzișorii la Box Office. Așa că din punctul ăsta de vedere, răzbunarea e reciprocă. Doamna Coppola m-a nenoricit arătându-mi infioaratoarea ei experiență de viață, iar eu, la rândul meu, mă simt cât de cât descărcat știind că ea a pățit-o. De fapt nici nu știu dacă e bine să mă bucur de suferința ei, pentru că oricât de mult m-a făcut ea pe mine să țip, să urlu și să mă plimb de nebun prin casă de parcă eram scăpat de la Spitalu’9, totuși îmi dau seama cât de tragic este să simți așa ceva în mod direct, nu prin terți. Așa că daayum! Mi-e milă de ea. Sincer.

Filmul în sine este ca un tranchilizant. Mi-a amorți toate simțurile pentru o lungă perioadă de timp. Iar când mi-am dat seama că de fapt nu sunt amorțite, am știut că e senzația pe care o simt din cauza că mi le-a exictat la maxim. Motiv pentru ca nu-l voi uita niciodată. Nici să vreau n-aș putea. Imperceptibila senzație de depresie în care te afundă filmul e de fapt starea de veghe în care te aruncă. Începi să te întrebi dacă știi ce-i aia fericirea, dacă ai simțit-o vreodată, dacă ești fericit, dacă mai speri să fii fericit…
Iar pe lângă ce simte un om normal, eu am simțit și furie. Nu știu dacă toți cei care l-au văzut au simțit asta, însă eu am intrat în roșu. Nu suport nici măcar să aud despre așa ceva, darămite să mai și văd, simt, înțeleg asemenea orori.
Regizoarea, reușește cu un buget format din trei Eugenii și două sticle de citronadă, să creeze o stare atât de apăsătoare și un complex de sentimente atât de antagonic poziționate, încât finalul nu-i doar capsa detonatoare care te face să explodezi, ci e mama lu’ Hiroshima plus Nagasaki.
 Nu-i nimic în film care să nu-ți placă. Iar aici nu mă refer la imagine, sunet, montaj etc. (pentru că sunt pur și simplu desăvârșite), ci mă refer la intrigă, dialog, performanță actoricească. Numai că simți…simți că e ceva în neregulă. Intri adânc în film, simți oroarea putredă care stă să-ți explodeze în față și nu poți să te lași. E un drog. The more you watch it, the more you can’t let go…even though you want to… 😦
Cadrul creeat într-o lume total străină e perfect. Asiaticii sunt oricum diferiți în tradiții, obiceiuri și stil de viață, față de Euramericani, așa că până și la capitolul ăsta madam Coppola excelează. Ne aruncă într-o lume perfect străină, în cadrul căreia te simți până și tu ca privitor într-un fel stingher. Știi că ceva nu-i în regulă. Ai tot timpul o aftă pe limbă. Jena pe care o resimți doar datorită nesiguranței cadrului în care se desfășoară filmul, e prezentă pe întreagă lui durată, singurele momente în care putem uita de ea fiind rarele dar impresionant de intensele rezonări dintre cei doi actori principali: Bill Murray și Scarlett Johansson (-Doamne ce gagică mișto e :D). Iar pe lângă toate astea, muzica e senzațională. Bine, asta o spun pentru că-s ușor influențabil, mai ales când vine vorba de muzica anilor 80′ – perioada copilăriei mele… 😉
Am simțit pe toată durata filmului prezența sentimentului cu care te lasă în final, dar am preferat să neg evidența. Nu am putut să cred că așa ceva e posibil. Mă refer la difuzarea filmului. Eu l-aș interzice. Nu pentru că nu-s eu de acord cu ce e în film. Nu pentru că sunt lipsit de toleranță și nu înțeleg ideea de -Nu-ți place? Nu te uita! Nu pentru că durerea din inimă nu m-a părăsit nici acum. Nu pentru că nu știu eu ce-i aia freedom of speech și mă bag ca musca-n lapte încercând să interzic ce nu-mi convine mie (ca și cum aș fi eu buricu’ pământului). Ci pentru că așa ceva nu se face. Nimeni, niciodată, n-ar trebui să știe că așa ceva este posibil. Eu știam în subconștient că există și situații de genul ăla, numai că nu-mi arătase nimeni niciodată un caz concret (fie el și în film). Nu-mi pusese nimeni sub ochi răspunsul -Da, e posibil! Aș fi preferat să știu că așa ceva nu există. Pentru că pur și simplu e oribil. Aș prefera să mor decât să fac așa ceva. De ce? Pentru că n-aș mai fi om după… Pentru că nu mi-aș ierta niciodată lipsa de coaie. N-aș putea să uit, să înțeleg indecizia mea, să diger și să accept soluția aleasă (dacă ar putea fi numită soluție).

Că să înțelegeți despre ce-i vorba, vă întreb atât. -Ați înșela vreodată? Dacă s-ar ivi ocazia, ați face-o? Dacă setting-ul ar fi de așa natură încât nimeni absolut niciodată să nu afle, să fie o chestie superbă (absolut suppeeeerba) dar pe care să n-o afle nimeni, ați face-o? Știu că toată lumea a răspuns deja -Nu. Răspuns greșit dragii mei. Vă spun eu că ați face-o. Dacă ar fi totul așa cum e în filmul ăsta, ooo daaa… Nimeni nu ar mai sta pe gânduri. Pentru că suntem oameni. Iar până acum nu s-a inventat omul altruist. Nu a apărut încă omul perfect empatic, pe care să-l doară-n cur de aproapele lui de o mie de ori mai mult decât de propria persoană. Iar dacă vreunul din noi (oamenii obișnuiți), ne-am afla într-o asemenea situație, nu numai că am înșela, dar ne-am schimba total viața după o asemenea epifanie.
De ce cred asta? Pentru că vreau să cred că în afară de Sofia Coppola, nu mai sunt oameni pe supfrafata planetei Terra care să-și refuze o a doua șansa la fericire. Mai ales când e atât de evidentă, de palpabilă și de concretă...within our grasp... Când ești bărbat, ai în jur de 50 de ani, și o nevastă cu care nu mai ai nimic în comun, nu încerci să-ți resuscitezi căsnicia cu orice risc (asta însemnând propria suferință), și făcând-o la nesfârșit. Când ești femeie, ai sub 30 de ani și un bărbat muuuult diferit de tine, cu o mentalitate de puștan de 14 ani, alături de care îți dai seama că nu poți fi vreodată fericită și cu care n-ai nimic în comun, nu te ratezi pe viață, acceptându-ți soarta…bine, în film, nu fata e de vină. 😦 Singurătatea ei în relația cu papagalu’ de barba’su e de-a dreptul copleșitoare. La fel de copleșitoare ca și dorința ei de a-și găsi fericirea. Pe care o și găsește, numai că el este exagerat de prost (l-aș bate numa-n dinți cu tarnacopu’)… dar să revenim. 😀
Sunt convis că dacă l-ați văzut deja, știți prin ce-am trecut eu urmărindu-l, la fel cum și eu vă cunosc deja nodul din gât. La fel de convins sunt că dacă nu l-ați văzut, nu-mi veți asculta sfatul și-l veți vedea…din păcate, cu toate că v-am spus că e groaznic. E inuman. E ireal. E de neconceput așa ceva. După ce s-a terminat vorbeam singur prin casă -Nu se poate așa ceva…-Cine pula mea ar face așa ceva?! (cu venele umflate pe gât). Ultimele trei minute din film nu am respirat văzând ce se întâmplă, și sperând în cel mai îndepărtat colț al creierului meu, că totuși se va întâmpla ceva neașteptat și finalul nu va fi cel pe care terifiat îl anticipam încă de la început. Speram că eu am dat jos de pe net (pardon, am cumpărat) o variantă a filmului care să fie trucată, măsluită în vreun fel, numai să fie finalul așa cum îmi doresc eu. Și asta nu pentru că am o minte infantilă care nu acceptă decât happy ending-uri, ci pentru că aș împușca în rotulă persoana care ar face așa ceva. -Adică ți se dă șansa unui nou început, atât de perfect încât e uluitor, alături de o persoană cu care ai atâtea lucruri în comun încât totul pare desprins dintr-un basm, iar tu te complaci în plictiseala ta de viață plină de suferință și încercări de reparații?! Du-te draq, mori! Boom! Next! Îmi pare rău că-s atât de categoric, dar după cum am mai spus, se cheamă selecție naturală. Oameni atât de dobitoci n-ar trebui să existe nici măcar în filme. Când ajungi să întâlnești o femeie pe care o simți că e tot ce-ți dorești, iar pe tine te așteaptă acasă o nevastă/iubită alături de care ești după a enșpea revitalizare a relației care de fapt e de-un plictis și de-o stereotipie extremă, n-ar mai trebui să ai dubii în ce privește ce ai de făcut.
În fine…mă lungesc cam mult și iar mă blochez de nervi. Va las în compania unei melodii care mi se pare că se mulează perfect pe atmosfera din film. O atmosferă atât de oldies but goldies, dar la care tipa rezonează perfect, uluind-l pe prost (care o vrea, dar care se înfrânează)… Sper totuși că n-o să vă uitați la film. Dintr-un singur motiv. -Așa ceva nu există!!! Sper… 😦

Iar versurile sunt absolut superbe:

I could feel at the time
There was no way of knowing
Fallen leaves in the night
Who can say where they´re blowing
As free as the wind
Hopefully learning
Why the sea on the tide
Has no way of turning
More than this – there is nothing
More than this – tell me one thing
More than this – there is nothing
It was fun for a while
There was no way of knowing
Like a dream in the night
Who can say where we´re going
No care in the world
Maybe I´m learning
Why the sea on the tide
Has no way of turning
More than this – there is nothing
More than this – tell me one thing
More than this – there is nothing

Advertisements
  1. Jeremy
    18 August 2012 at 14:59

    Ooooo, despre ce film vorbesti. L`am vazut prin perioada liceului si intr`un fel m`a bucurat finalul. Chiar i`am admirat taria de`a merge pe drumul ales. Insa, odata cu trecerea anilor, am realizat ca este o greseala sa te complaci intr`o situatie, oricare ar fi ea, doar de dragul stituatie (nu precizez situatia din film ca sa nu spulber frumusete de final). Nu recomanzi filmul pentru ca esti de parere ca “Asa ceva nu exista!”?……ba EXISTA! 😉

    • qatalin
      18 August 2012 at 15:05

      M-am referit la faptul că el se abține să fie cu ea. Asta am vrut să spun prin “Așa ceva nu există”. Eu unul m-aș fi aruncat cu totul în relația aia, n-aș fi stat să ‘rezist’ și să mă întorc acasă la platitudini și regrete… De-aia nu-l recomand – decizia lui de-a nu fi cu ea mi se pare groaznică…așa ceva nu se face!!!

  2. Jeremy
    18 August 2012 at 15:10

    Stiu ca la decizia aia te`ai referit! 🙂 Si stiu ca exista oameni care ar face asa ceva! 🙂

    • qatalin
      18 August 2012 at 15:14

      Să existe sănătoși… Aș fi preferat să nu alfu de existența lor. 😦 …

  3. 21 August 2012 at 18:11

    Mda:D Dupa ce am scris ditamai commentul mi-a disparut asa ca am facut iar un mic test 😀 Asadar sa revenim.. imi place foarte mult cand scrii articole detaliate care ne lasa sa vedem parerea ta despre lucrurile care se intampla in film. Singura mea problema la acest film este : ”dacă ești om, îți înfige mâna în piept, îți smulge inima, ți-o rupe-n două, scuipă în ea, o trântește la pământ și ți-o calcă în picioare” … daca filmul e bun si se intampla ce ai spus tu eu voi suferi sau voi deveni depresiva dupa vizionarea lui pentru ca uneori filmele au tendinta sa ma afecteze .. Deci .. ce ma fac?

    • qatalin
      21 August 2012 at 18:39

      Cris, eu chiar am vorbit serios când am spus că nu-l recomand. Filmul e superb, dar dacă te ronțăie vreun junghi în suflețel, dacă ai vreo relație neterminată în condiții bune, dacă ai avut în viața ta vreun ‘what if?’, atunci e nasol. Lasă urme, face buba…cum vrei să-i spui. Pe mine m-a afectat în cel mai nasol mod posibil. Nu l-aș mai vedea. Dar ok, ți-l recomand…după un Prozac bun bun de tot și 200g. Vodkă. 😉

      • 3 September 2012 at 20:54

        Pey in aceste conditii da :d deci trebuie sa-l vad beata si drogata 😀 Good 😀

        • qatalin
          3 September 2012 at 21:07

          În oricare stare vei fi când îl vei vedea, nu-ți urez decât vizionare plăcută și am rugămintea să-mi spui cum ți s-a părut… 😉

  4. 21 August 2012 at 23:25

    Filmul asta chiar lase urme. L-am vazut si… m-a afectat nitel.

    • qatalin
      22 August 2012 at 0:06

      Taci, n-o speria pe Cris… Poate apucă să-l vadă. 😀

      • 3 September 2012 at 20:55

        Moamaaaa , deja sare pipota in mine de berbec curios ce sunt :((

  1. 28 March 2013 at 23:09

What's on your mind?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: