Home > De suflet. > Cred în Diavol. Îl iubesc pe Dumnezeu.

Cred în Diavol. Îl iubesc pe Dumnezeu.

 Aș dori să încep printr-un mic avertisment: Cei care caută răspunsuri la întrebări existențiale fără a consulta conștiința proprie, cei care se sprijină pe dogme și preconcepții fără a dori ca măcar să le înțeleagă, cei care dintr-o pudoare extremă exclud din start păreri contrare, sunt invitați în cel mai respectuos mod posibil, să facă un delicat dar sigur stânga-mprejur, pentru că textul care urmează este o mică parte din propria-mi părere în legătură cu ceea ce, în Anno Domini 2012, se încadrează în conceptul de religie.

N-am avut până acum intenția să ating subiectul ăsta, dintr-o decență (aș spune eu), dacă nu chiar și puțină timiditate, combinate cu respectul pe care-l port atât celor care cred, cât și celor care nu cred. Am încercat mult timp să păstrez o atitudine echidistantă, pentru că jonglând cu teorii și idei atât de contondente, riscul de a stârni antipatii gratuite este imens. Nu-s deloc pudic și reținut. N-am tăcut, pentru că am încercat să nu supăr pe nimeni. Ci doar am dorit să păstrez o neutratilate la care să jinduiască și Elveția în zilele ei bune, pentru că: 1) sunt destul de categoric în exprimare și gândire, când vine vorba de religie; 2) am destui dușmani încât să nu-mi doresc formarea altora, din cauza propriilor mele acțiuni sau vorbe.
Și totuși, luat grosso modo, acțiunile din ultimul an ale înalților reprezentanți ai multor culte și religii , m-au făcut să ating punctul critic, și să aleg calea exhibarii, atât cât mă pricep și cât înțeleg eu fenomenul respectiv, pe care încerc să-l analizez aici.
Pentru început aș dori să fac o scurtă precizare, ca să știe lumea în ce fel mă poate înjura (dacă e cazul). Sunt născut și educat în spirit Ortodox. Cred în Dumnezeu, merg la Sf.Biserică, mă Spovedesc, mă rog, postesc. Și chiar dacă am fost mai păcătos ca de obicei în ultimii ani, încerc să țin calea…cât pot. Dar încerc.

Motivul care m-a făcut să folosesc condeiul digital în legătură cu acest subiet, este dualitatea. Atât a credincioșilor, cât și a preoților. Ba, din punctul meu de vedere, există și o dualitate a religiilor, care își contrazic dogmele prin acțiuni.
De o bună bucată de timp, constat că se multiplică exponențial cazurile de imoralitate în preoție (indiferent de religie). Și atunci mi-am pus întrebarea: -Ce mesaj încearcă ei să-mi transmită, atâta timp cât exemplul personal contrazice credința propovăduită prin Sf.Scriptură?
Și ca să pot înțelege și mai bine, m-am luat pe mine drept cobai. Și am constatat că eu nu mă mint. Așa că ei de ce o fac? În sensul că eu, și dacă merg Duminică dimineața la Sf.Liturghie și mă rog în genunchi, și dacă Duminică seara mă pun pe băut douăj de beri pân’ la ziuă în timp ce bibelourile își modifică locul în vitrină de la bas și geamurile vibrează gata să plesnească pe ritmuri deloc Ortodoxe (conform concepției celor care cred că Rock-ul e Satana), tot despre mine e vorba. Adică eu mă regăsesc în ambele situații, le fac pe ambele cu aceeași intensiate, simt și gust sensul și scopul ambelor acțiuni și rămân cu conștiința împăcată că eu, păcătosul, am calea mea și nu mi-e rușine cu mine în oricare dintre ele. Și atunci Biserica de ce o face? De ce mă minte că banu-i ochiu’ Dracului în timp ce ei au afaceri atât de profitabile încât zici că-s baroni locali? De ce îmi spun să fiu milostiv atâta timp cât ei sunt plini de aur, bling bling și straie de zeci de milioane, iar eternul țigan pe care-l găsești la ușa Bisericii la terminarea slujbei, mai are o secvență și pică din picioare de foame? De ce mă învață să mă lepăd de sine în timp ce ei circulă numai în mașini de lux și cer bani pentru orice îi rogi, precum curvele (la început)? De ce mă învață să nu preacurvesc, arătându-mi drept exemplu calea castității, în timp ce ei fut în cur tineri bărbați pe care-i agăță de pe internet?
Și aici nu mă refer doar la Ortodocși, ci mai ales la Catolici. Pentru că mi se pare de-o stupizenie fără margini să alegi abstinența sexuală atâta timp cât Dumnezeu ne-a lăsat să ne împerechem cu femeia. Dacă ai puterea și simți chemarea, ok, înțeleg, te faci călugăr, te duci în munți și te rogi pentru sine și pentru lume. Dar să accepți să fii preot, să locuiești în lumea mirenilor unde sminteala și ispitele sunt la tot pasul, dar tu să-ți autoimpui lipsa contactului sexual pentru întreaga viață, e de-un ridicol perfect.
 Chiar ieri am văzut o știre, despre un nou scandal la Vatican, în care erau implicați zeci de preoți care au agățat tineri bărbați de pe Facebook, alături de care și-au petrecut zile întregi în nuș’ ce hoteluri, făcând sex. Aceeași preoți care apoi introduceau pască în gura credincioșilor, la slujba de Duminică. –Yeack! Mă întreb ce i-o împinge pe preoții preponderent Catolici către homosexualitate? Adică dacă n-am parte de femei ani în șir, și constat că nu mai pot și deci urmează să cad în păcat, cum naiba să n-aleg pussy? E ca și cum n-aș bea apă patru zile și când simt că literalmente mor de sete, îmi pune unul în față o cană mare cu apă rece de izvor și un pahar mic plin cu zeamă de varză clocită și stătută în soare zece ore, iar eu aleg zeama de varză. Makes no sense.
Dar bine, Catolicii mă oripilează din mai multe puncte de vedere și chiar dacă Biserica Ortodoxă alege să-i trateze drept frați, eu consider că mai degrabă aleg sinceritatea și onesitatea unui musulman fanatic (de la care știu la ce să mă aștept), în locul fățărniciei Catolice. Celebrele 12 diferențe ideologice dintre cele două Biserici, fără de care am fi, vezi Doamne frați, mă fac să mă îndoiesc și mai mult de Catolici. De fapt Catolicismul este singura religie de pe pământ care consideră că un om este Sfânt din timpul vieții. Nici o altă religie (poate doar triburi de prin junglă să mai conceapă așa ceva) nu Beatifică un om viu. La Ortodocși se spune Preasfinția sa, pe când la Catolici este intitulat Sfântul părinte. Cu alte cuvinte, e sfânt, nu sfințit. Nimeni nu stă să facă distincția asta. Nici măcar pe Trinitas nu explică ai noștri, ca să-i intre Românului în cap că ăia e nasoi… Una e să consideri că un om e Sfințit (adică are dar și har de la Dumnezeu, primit prin taina Hirotoniei) și alta e să consideri că e Sfânt. Nici nu cred că există păcat mai mare, iar ei de la asta pleacă – asta e de fapt baza Catolicismului. Se strâng cu milioanele în piețe imense și se roagă și plâng la fosila aia hidoasă, mai rău ca la un concert de-al lui Michael (-Fie-i țărâna ușoară!). Din câte știu eu, doar morții pot deveni Sfinți, și asta în urma unor îndelungi tratative, analize și după mulți ani. Dar dacă Preaputredul ăla se crede Sfânt în viață, sunt convins că o să aibă o surpriză mai mare decât în emisiunile lu’ tanti Andreea Marin, când și-o expectora ultima suflare.
Iar dacă-mi aduc aminte de Inchiziții, Catolicismul deja întrece cu mult orice înseamnă terorism și fanaticism. Arsul oamenilor pe rug în numele credinței, forțarea unei religii mai abitir decât forțează Americanii zilelor noastre democrația în țări unde miroase a petrol, cucerirea și subjugarea a întregi națiuni în nesfârșitele Cruciade, sunt de departe orori care depășesc cu mult cel de-al 3-lea Reich. Numai că întunecatul Ev Mediu n-a durat câțiva ani cât a ținut WWII, așa că un simplu -Ne cerem scuze, a fost de ajuns pentru Catolici ca să încerce să bage sub preș secole de umilință, dispreț și abuz.
Dar culmea, nu-s doar Catolicii bulangii. De când cu frăția asta a inelelor de nu se mai poate ce frățiori suntem noi, au început și ai noștri să se îmbrace mai înzorzonat, au început să le sticlească ochii când te văd cum numeri foșnitori, au început să și-o dea la caca întrei ei în loc să-și satisfacă nevoile cu nevestele din dotare, au început să aibă afaceri, birouri de presă, purtători de cuvânt, ce mai…o întreagă ierarhie, de zici că Imperiul contraataca e mic copil pe lângă ce încrengătură de business și sex pleasure au ei aici.
Și totul a început în momentul în care Paul al 2-lea a fost în vizită la Teoctist, în anii 90′. Nu-s genul ultraconservator, care nu acceptă nimic nou, numai că în ceea ce privește Biserica, religia, credința, chiar trebuie așa ceva. Dacă nu-ți păstrezi o identitate, un nucleu pe care să-l înfășori într-o carapace prin care să nu penetreze nimic nou și din care să nu iasă nimic vechi, riști să devii proaspătul posesor al unei ciorbe de idei, riști să strici toată tradiția, tot spiritul și datina credinței în care te-ai născut.
Și sunt convins că ai noștri doar au pus botu’. Catolicii au vrut să obțină carcaletele ăsta. Devide&conquer e jocul lor preferat. Sunt conștienți că ei s-au rupt de Biserica mamă în 1054, odată cu Marea Schismă. Până atunci existase o singură Biserică, iar ei recunoscând că s-au rupt, recunosc implicit că cei care au rămas statornici sunt de fapt cei care au păstrat drumul drept. Și cum nu le pică bine chestia asta, e clar că vor să încerce să ne unim în vreun fel. Și cum altfel, decât prostindu-ne întâi? Dacă începem să avem și noi preoți care pe sub sutană nu doar Spovedesc, așa cum fac ai lor, altfel vor negocia liderii întrei ei, when the time comes.

 Și totul pleacă de la dualitate. De ce încearcă preoții (de orice religie ar fi ei), să mă convingă pe mine credinciosul, mireanul, cel care terbuie să creadă veridicitatea spuselor lor, că e bine să le urmez orbește calea, atâta timp cât eu nu văd a fi prezent exemplul personal? Și să nu mă aburească ei cu ideea de pădure fără uscături, pentru că nu pun botu’. La orice astfel de încercare eu vin cu următorul contraexemplu: -Dacă pui o picătură de căcat într-un butoi cu vin bun, se transformă totul în căcat; pe când dacă pui o picătură de vin bun într-un butoi de căcat, tot căcat rămâne. Zece preoți (repet, din orice cult ar fi) homosexuali, pedofili, ciubucari, curvari etc., sau o sută, sau o mie, se numesc tot preoți curvari, pedofili etc… Nu numărul lor face ca acțiunile lor să fie mai vizibile din punct de vedere negativ, ci acțiunile în sine. Iisus n-a fost proxenet în adolescență, hitman în tinerețe, actor de filme porno la maturitate, mai apoi cămătar, și abia în ultimii trei ani Fiul lui Dumnezeu. El chiar a fost un exemplu personal. Dualitatea n-a avut loc în El nici măcar în grădina Ghetsimani. Iar acum eu văd știri cu scandaluri de pedofilie și homosexualitate la Vatican (biserică frate cu Ortodoxa noasrta), știri cu preoți curvari, bețivi și homosexuali la BOR, etc. Și asta în timp ce zilnic văd amărâți care n-au ce mânca sau unde dormi. Din șapte miliarde de oameni, cel puțin trei suferă de inaniție într-o formă sau alta, în timp ce preoții se fac că uită (dacă au știut vreodată) -Vinde tot ce ai, dă la săraci, apoi vino și urmează-Mă.

 Așa că de-aia am ales titlul ăsta. Chiar cred în Diavol. La fel cum cred și în Dumnezeu. Îmi accept dualitatea, și tocmai ăsta e motivul pentru care prefer să fiu sincer cu mine însumi. Și totuși singura diferență este că pe Diavol nu-l iubesc. Cred doar în existența lui. Pentru că dacă nu aș vedea tot răul care se întâmplă în jurul meu, care mi se întâmplă mie și pe care eu îl fac, nu aș fi capabil să disting binele. Așa că am nevoie de rău. Am nevoie să mă folosesc de existența lui, pentru a-mi clădi calea spre bine. Și totuși iubirea față de Dumnezeu pare din ce în ce mai greu de păstrat și cultivat, atâta timp cât credința în existența Diavolului îmi este atât de ostentativ servită în față de însăși reprezentanții de pe pământ ai lui Dumnezeu.
Piei Satană!

Advertisements
  1. Mia
    25 August 2012 at 17:32

    E un punct de vedere foarte bine spus, ai mare dreptate…

    • qatalin
      25 August 2012 at 17:33

      Merci frumos Mia! 😉

  2. 27 August 2012 at 20:40

    Pai e si logic, nu exista bine fara rau. Nu ii inteleg pe acei oameni care cred doar in unul cand unul fara celalalt nu se ” pupa “!!! Dooooh, e LOGIC. Ti-am zis, suntem din alt aluat, clar.

    • qatalin
      27 August 2012 at 21:17

      Așa-i sis’. Pe logică am mers și eu. Cu toate că logica nu prea se pupă cu religia. Cât despre aluat, mă bucur foarte mult că suntem din altul…

  3. 28 August 2012 at 15:29

    Tot românul are scuza “fă cum zice popa, nu cum face popa”. Am o mare problemă personală cu reprezentaţii cultului ortodox şi n-o să mă apuc să o detaliez; o să zic, însă, că mă scârbeşte concepţia asta şi ceea ce a ajuns religia în zilele noastre… de la preoţi în afaceri de videochat până la exemplele tale…

    • qatalin
      28 August 2012 at 16:11

      Și eu cred în €œ”fă cum zice popa, nu cum face popa”. Pe lângă asta cred și în “dacă vezi un preot beat în șanț, du-te și sărută-i mâna” – pentru că ‘darul’ primit la Hirotonie n-are nici o legătură cu ‘harul’ pe care preotul îl poate avea sau nu…recunosc ‘the touch of God’ din el, nu făptura lui lumească.
      Și totuși nu-s nici sfânt și nici vreun mare teolog, încât să-mi pot reprima toate pornirile iscate de ceea ce văd. Iar ceea ce văd (exemplul personal, sau mai bine zis lipsa lui), îmi dă dreptul să-i arăt cu degetul…din păcate. 😦
      Îmi aduc aminte de percepția pe care o aveam în legătură cu preoții când eram copil. Chiar au fost perioade în care erau văzuți drept reprezentanții lui Dumnezeu pe pământ. Acum însă…nu știu pe cine reprezintă ei…

  4. 30 August 2012 at 2:46

    Foarte bine ai spus, Cataline. Eu sunt credincioasa in felul meu. Nu imi place sa ma rog de fata cu toata lumea, sa vada toti cat de credincioasa sunt eu. Nu. Ma rog intr-un colt al meu si sunt mai multumita. La biserica mergeam mereu inainte, de la o vreme merg mai rarut. Rugaciunea e tot rugaciune, oriunde o rostesti.

    • qatalin
      30 August 2012 at 2:51

      Absolut! Solitudinea celor patru pereți ai camerei tale e perfectă și mijlocește cel mai bine comuniunea cu Dumnezeu. Însă dacă ai bafta mea și nimerești să ai preot în parohie un adevărat duhovnic, nu din genul celor descriși de mine aici, e și mai frumos… Știu foarte bine ceea ce simt mulți oameni, pentru că în funcție de cum se comportă preoții, așa vin și oamenii (sau nu) la Sf.Biserică. 😦

  5. 30 August 2012 at 20:56

    am vrut sa scriu si eu la un moment dat pe tema asta, n-am facut-o din aceleasi motive din care nu ai facut-o nici tu pana acum, dar acum, bine ca ai scris tu, ca m-ai scapat de-o povara si ai zis-o de 10 ori mai bine decat as fi spus-o eu. din punctul meu de vedere religia nu se discuta, se simte, insa nu chiar pe principiul “crede si nu cerceta” pt ca nu pot accepta blink-blink-urile si mega crucile de nu-sh cate kg de aur cand smerenia ar trebui sa fie caracteristica principala a unui preot si sa nu cercetez absolut deloc. pana la urma urmei preotii sunt oameni si chiar daca-s cu har, in privinta oamenilor trebuie sa cercetezi pentru ca nu te poti increde chiar asa, pe pricipiul “fericiti cei saraci cu duhul”.
    ma bucur totusi ca mai exista manastiri, in varf de munte, de unde inca poti sa pleci impacat cu tine insuti, mai exista preoti care mai fac cate ceva care sa ramana in urma lor. dar care, din pacate, sunt foarte batrani. pentru ca oricat ar argumenta toate spiritele acide si ascutite din tara asta (care au dreptate totusi in unele puncte) cum ca ar fi prea multe biserici se uita un lucru esential: cine suntem, de unde am pornit si unde sunt sperantele unui mare procent din populatie. se uita ca daca ii iei matusii Tanta din varful muntelui, care oricum e invatata sa traiasca prost, si nu numai ei, Biserica i-ai luat totul. ai lasat-o fara Dumnezeu si fara orice urma de speranta. ai lasat-o descoperita de toata identitatea ei. pentru ca noi astia tineri uitam ca mai exista si o alta populatie decat cea care ne inconjoara pe noi zi de zi, iar daca noi am putea, poate, sa ne rugam si in afara Bisericii, desi parca nu e acelasi gradul de misticism, ei, cei batrani si impovarati si uneori extrem de singuri nu pot.
    dar deja m-am intins in alta discutie si mi-am scris cred “articolul” sub forma de comentariu la tine pe blog :)) tatal meu avea o vorba: “suntem prieteni, bem, radem, glumim, nu discutam despre religie ca ne certam si nu are rost. nu-mi esti mai putin drag sau mai drag in functie de religie, dar nu incerca sa ma convertesti”. cam in asta imi sintetizez si eu religia declarata. restul ramane la mine in suflet.

    • qatalin
      30 August 2012 at 21:18

      Mulțumesc mult de tot Roxana pentru ceea ce ai spus, dar mai ales pentru felul cum ai spus-o. Și asta pentru că știu sigur că ai spus-o din suflet.
      Cunosc foarte bine lumea de care vorbești, pentru că am apucat să mă bucur de viața la țară, pe durata întregii mele copilării. Știu ce-i aia ‘mers cu vaca la iarba’, cosit, prășit etc. Și pe lângă astea, știu cu câtă valoare încărca țăranul Român religia și Sf.Biserică. Cu câtă râvnă și dăruire fac țăranii pomeni, parastasuri, etc. Dar mai ales, cum îi privesc pe preoți. Cred că ăsta e și motivul pentru care de câte ori vedem știri cu scandal între preot și enoriași, este vorba de mediul rural. Pentru că acolo oamenii nu acceptă preoți prefăcuți, afemeiați, bețivi etc. Și de câte ori ‘il simt’ că nu miroase a bine, se răzvrătesc împotriva lui.
      Înțeleg perfect vorba tatălui tău, și e chiar indicată o astfel de conduită dacă ții la sănătatea ta mintală. Numai că pe mine mă roade…nu rezist. Abia aștept momentele în care cineva încearcă să mă dea la’ntors. 😀 Nu mă cert, ci ‘dezbat’ până se lasă pagubaș respectivul/a. 😀

      • 30 August 2012 at 21:44

        da, din pacate se cam altereaza si viata asta la tara. dar atata timp cat n-a disparut de tot, inca mai avem loc de refugiu chiar daca e pe termen scurt. spre foarte scurt.
        :)) ia si dezbate. atata timp cat ai argumente si nu strici prietenii, e foarte bine;))

        • qatalin
          30 August 2012 at 21:52

          Ah nu, prefer să stric orice, dacă participantul la polemică nici măcar nu poate accepta ideea că ‘we agree that we disagree’. N-am nimic cu nimeni, atâta timp cât sentimentul e reciproc. Dar dacă nu-mi e respectat nici măcar dreptul la opinie, atâta timp cât nu încerc să conving pe nimeni că ‘a mea’ e aia bună, atunci le zic bye bye… 😉

  6. 1 September 2012 at 14:22

    se spune ca nu exista rau,exista doar absenta binelui asa cum nu exista intuneric ci doar absenta luminii…
    biserica catolica l-a coplesit intotdeauna pe om…
    am incercat sa-mi imaginez ce simteau bietii oameni in Evul Mediu cand ieseau din amaratele lor de bordeie si intrau intr-o catedrala cum este Notre-Dame…
    Dumnezeu,biserica,credinta, trebuie sa fi fost strivitoare…omul nu avea nicio sansa…avea doar teama,teama inoculata si accentuata de catre preoti,teama de a nu fi ceea ce ei se asteptau sa fie adica crediciosi cu frica de Dumnezeu,de biserica,de pacat,de pedepse…
    frica inoculata nu cred ca te poate apropia de Dumnezeu…
    din punctul meu de vedere credinta este ceva intim,ceva intre mine si El…

    • qatalin
      1 September 2012 at 14:27

      Exact. Credința este iubire, iar iubirea nu poate fi frică. Bine punctat… Și dacă pe lângă asta adăugăm și faptul că ‘liberul arbitru’ nu se pupă cu ceea ce poate fi încadrat în constrângerile cauzate de frică, atunci…Dumnezeu cu mila… 😦

  7. 2 September 2012 at 0:34

    Nu vreau sa te plictisesc cu preceptele confesiunii mele (personale) deiste, fiindca simt tot mai des nevoia de spatiu, de distanta, intre mine si religie. Nu stiu precis ce-mi lipseste cu exactitate: CREDINTA sau INCREDEREA. Da, intre cele doua exista o legatura bogumilista si pentru mine. Daca prima reprezinta binele (eu prefer termenul “Ordine”), a doua este o traire umana mult prea haotica ca sa-i fac fata.

    Ma consider mult prea mic si nedemn de atentia unei forte capabile sa ciocneasca galaxii sau sa fisioneze atomi. Daca pierd pariul lui Pascal, atunci sunt sigur ca entitatea suprema o sa imi ierte ignoranta si inchistarea spirituala.

    • qatalin
      2 September 2012 at 0:49

      Eu unul n-am legat niciodată credința de nimic. Nici măcar de încredere. Am avut destule momente de haos în viața mea (unul trăindu-l chiar acum), în care simplul fapt că n-am amestecat credința cu ceea ce mă afecta din punct de vedere lumesc, mi-a oferit echilibrul de care aveam nevoie.

      Chiar cred că viața nu e doar o simplă întâmplare cosmică amuzantă. Așa că indiferent cât de mici suntem, am convingerea că fiecare în parte contăm. Și totuși, consider în cel mai sincer mod posibil, că e mai demn de admirație un ateu bine intenționat, decât un credincios fățarnic. Așa că s-ar putea să ai dreptate în legătură cu iertarea închistării spirituale. Cu toate că dacă n-ai motive de cătrănire autoimpuse, există oricând șansa să constați la un moment dat că ți se deschide poarta sufletului și intră Doamne-Doamne pe furiș acolo. 🙂

  8. ellyweiss
    3 September 2012 at 16:25

    Nu cred ca are sens sa comentez ceva. Nu cred in Dumnezeu si nu pentru ca mi-as fi pierdut-o vazand ceea ce se petrece. N-am crezut niciodata.
    Cateodata mai degraba as crede ca exista ceea ce este definit ca Diavol. In general, nu comentez articole unde religia e subiectul. Pentru ca e un subiect foarte sensibil. Insa tu pe mine ma cunosti ca am convingeri mai iesite din tipare. Mai adaug doar ca ai dreptate.

    • qatalin
      3 September 2012 at 16:38

      Respect orice opinie Elly. Cu atât mai mult pe cea a ateilor sinceri. Credincioșii fățarnici sunt pur și simplu grețoși.
      Nici eu nu vreau să intru în detalii în legătură cu motivele tale de a crede sau nu, dar am totuși o mică observație de făcut. Dacă poți crede în existența a ceea ce este definit ca Diavol (respectiv răul), de ce nu ar fi plauzibilă și existența ‘binelui’?! – pus într-o balanță…
      Crede-mă că și eu am convingeri ieșite din tipare. Tocmai ăsta-i motivul pentru care rezonez cu ceea ce-mi spui tu. Doar că eu cred într-o balanță ‘bine-rau’, iar dintre cele două ‘entitati’, pe una o iubesc. Atâta tot.

      • ellyweiss
        3 September 2012 at 17:58

        Am scris “Cateodata mai degraba as crede ca exista” … nu ca si cred. Probabil n-ai citit foarte atent. 🙂
        Vreau sa cred in bine. Dar ceea ce vad in jur…nu ma prea incurajeaza.

        • qatalin
          3 September 2012 at 20:00

          Da, ai dreptate. Citisem greșit. Mea culpa.
          Exact asta simt și eu. Că răul din jurul meu devine din ce în ce mai puternic și mai proeminent. Dar tocmai ăsta-i motivul pentru care mă încăpățânez și mai mult în credința în bine…

  1. No trackbacks yet.

What's on your mind?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: