Home > Când muza face sex cu mine. > Transfer. Capitolul unu: LOAD.

Transfer. Capitolul unu: LOAD.

 Simt cum micile asperități ale materialului atât de dur îmi intră în buricele degetelor. Răceala aparatului, chiar și în ziua asta toridă, mă face să cred în continuare că nu sunt nebun stând aici pe acoperișul băcăniei, în așteptare. Sunt conștient că fie și la dimensiunile astea mici, ar fi trebuit să se încălzească, după atâtea ore de stat sub soare. Numai că refuză s-o facă. Iar asta, alături de imperceptibilul zumzet pe care îl emite constant atunci când apăs pe ON, sunt singurele dovezi pe care mă încăpățânez să le consider valide în legătură cu proveniența lui.
-Nu e făcut de oameni. Am știut asta încă de acum o lună când au apărut ei. Și totuși zilnic o iau de la capăt și încerc să nu-mi pierd mințile, convingându-mă iar și iar că e bine ce fac.
Oricum, Eli nu i-a auzit și nici nu i-a văzut când au venit. Ea stătea la fel cum o făcuse în ultimele opt luni, pe același pat de spital, fără ca măcar să știe că eu nu plec de lângă ea. Până și doctorii mă tratează ca pe un angajat, iar asistentele îmi aduc de mâncare precum unui bolnav. Și totuși în noaptea aia nimeni n-a văzut și n-a auzit nimic. Nimeni în afară de mine. Ușa salonului era încuiată pe dinafară, eu moțăiam ca de obicei în scaun lângă patul ei, încercând să compun propria-mi melodie din notele atât de familiare deja, ale aparatelor medicale care-i înconjoară patul, și atunci au apărut ei doi. Pentru o clipă am crezut că visez, așa că am rămas impasibil în scaun așteptând calm derularea scenariului din capul meu. Numai că atunci când unul dintre ei s-a apropiat de mine și mi-a spus -Orin, ia ăsta, întinzându-mi aparatul pe care-l strâng acum de mi s-au albit degetele, am sărit din scaun țipând, căutând întrerupătorul pentru a-i vedea mai bine.
Erau doi. Înalți, rași pe cap, îmbrăcați într-un fel de body-kit albastru sidef, iar unul dintre ei, cel care se apropiase de mine, ținea întins spre mine o chestie neagră, lucioasă. Până să apuc să exprim în cuvinte ceea ce simțeam deja, a vorbit tot el -Nu e nevoie să știi cine suntem. Nu chema pe nimeni, plecăm imediat. Dacă vrei să o ajuți pe Eli, ia ăsta.
Știu că m-am uitat spre ușă, cu toate că gestul meu părea penibil, atâta timp cât ei au apărut în fața mea, de undeva dinspre geam, nicidecum din spate, acolo unde se afla ușa. Dar probabil că gestul meu reflex i-a amuzat cumva, pentru că de data asta a vorbit celălalt, pe un ton aproape ironic -Nu te speria, nu am venit să-ți facem rău.
Știu că am apucat aparatul, m-am sfiit atât de tare încât am scos și un sunet de uluire, când am simțit cât de rece e și am constatat mirat că el nu-i dăduse drumul din mână. Aștepta privirea mea.
 – Să nu uiți să apeși pe butonul ON și apoi, când vine clipa, pe LOAD.
– Clipa să ce?… am reușit eu să îndrug, uitându-mă spre apărat să văd despre ce butoane vorbea. Oricum în întunericul ăla, singurul lucrul pe care-l distingeam era culoarea – neagră.
Numai că atunci când am ridicat iar ochii, ei nu mai erau. Dispăruseră așa cum și apăruseră. Fără să-mi dau seama. Singurul lucru care mă împiedica să cred că am visat era aparatul pe care-l țineam în mână și care era incredibil de rece. Atât de rece încât a trebuit să-l transfer în mâna stângă, pentru că îmi amorțise complet dreapta. Fără să mă așez înapoi pe scaun, l-am ridicat spre ochi și l-am înclinat cu partea de sus în așa fel încât să mă folosesc de micile raze ale lunii care străbăteau salonul, și am observat butoanele despre care vorbise el. Erau trei, fixate pe mijlocul aparatului. Pe unul, cel de sus, scria ON, cel din mijloc purta inscripția LOAD, iar cel de jos UNLOAD.
În timp ce mă gândeam că ar fi o idee genială să-l arunc la gunoi, să beau repede o tărie dublă și să uit ce s-a întâmplat, pentru că oricum s-ar putea să fie doar mintea mea care o ia razna după opt luni de trăit în salon lângă iubita mea catatonică, apăs fără să-mi dau seama pe ON.
Zumzetul imperceptibil m-a trezit complet din visare. Începuse să vibreze fin în mâna mea. Un licăr mic, apărut pe lateralul lui, m-a făcut să rămân blocat. Nu părea să aibă nici un fel de bec sau led, și totuși ceva s-a aprins la suprafața lui. Era de fapt un fel de arc electric de culoare albastră, care se mișca încet pe suprafața aparatului, îndreptându-se către mâna care îl ținea de la jumătate, acolo unde erau butoanele. Iar eu mă uitam uluit cum același arc electric îmi cuprinde mâna, îmi ridică toate firele de păr de pe braț, și urcă încet dar sigur către umăr. Sperietura fusese mai mult o frică de necunoscut, decât ceva real, palpabil. Și asta pentru că mi-am dat seama că singura senzație fizică era una de gâdilătură caldă, foarte plăcută. Ca o mângâiere, deloc periculoasă. Așa că nu m-am opus atunci când arcul electric mi-a cuprins capul, s-a adunat înspre frunte și a pătruns cu viteza luminii prin ochii mei către creier.
 Atunci am înțeles tot. Am știut de ce au venit ei, am înțeles că vor să mă ajute, am înțeles ce-i cu butoanele și ce am de făcut. Iar secunda în care am înțeles totul, a fost și cea în care am căzut la loc în scaun, de parcă nimic nu se întâmplase. Când m-a trezit asistenta încă mai aveam aparatul în mâna stângă, care era puțin vânătă de la temperatura scăzută pe care o emana aparatul. M-am uitat la ea, apoi la aparat, mi-am dat seama că doar eu simt zumzăiala fină pe care o emite, am apăsat iar pe ON închizându-l și l-am băgat în geantă impasibil. Știam ce am de făcut…

Picătura de transpirație care mi-a căzut pe mână a fost de ajuns pentru a mă trezi la realitate. Intrasem iar adânc în gândurile mele și uitasem că eu sunt aici la pândă.
-E totuși bună și răcoarea asta pe care o emană. Atât de tare a fost șocul transpirației calde căzută pe mâna mea rece, încât aproape că am tresărit din visarea mea, gata să scap aparatul pe acoperișul băcăniei…
E foarte cald. Atât de cald încât nici șapca asta nu cred că mă scapă de insolație, iar cei doi litri de apă se termină în curând.
 -Și nu e nici amiază. Gândul ăsta mă întristează puțin, pentru că îmi dau seama că va trebui să părăsesc pentru câteva clipe acoperișul și să plec în căutarea apei.
Și totuși nu am de ce să mă plâng. E cel mai bun loc. Sunt relativ sus, dar nici prea sus – cei 5-6 metri până la trotuar îmi oferă o priveliște destul de largă. Am o vedere foarte bună asupra intersecției, și cel mai important, e mereu aglomerat. Iar asta contează. Trebuie să încetez să mai gândesc negativ. Nu m-a ajutat deloc. Știu că-mi va fi greu să fac așa ceva, dar trebuie să rezist tentației să mai fac așa cum am făcut în urmă cu patru zile, atunci când nu m-am putut abține și am țipat la ei să se ferească. De fapt, acum patru zile a fost și prima ocazie care mi se ivise, iar eu i-am dat cu piciorul, din prea multă empatie.
 -A fost prima și ultima oară. Încerc să mă conving că nu voi mai scăpa o astfel de ocazie printre degete. La urma urmei, oricum se întâmplă. Cu sau fără mine. Așa că pot măcar să profit de pe urma unui asemenea moment și să-mi văd de planul meu. Astfel de gânduri mă întristează teribil. Pentru că știu că-mi va fi foarte greu să nu strig la ei, prevenindu-i. De fapt nici nu știu cum o voi face până la urmă. Tot ce știu e că trebuie. Este singurul lucru pe care-l cred cu tărie și ăsta e și motivul pentru care nu-mi permit să dau atenție gândurilor contradictorii. Doar stau și aștept, strângând aparatul în mâini, drept ultima speranță și legătură cu realitatea, considerând că asta este ultima variantă care mă poate face să cred că ceea ce mi se întâmplă și ceea ce fac nu e doar în capul meu.
Aș fi putut să-l arăt cuiva. Aș fi putut să explic cuiva că m-au vizitat ei și mi l-au dat. Aș fi putut să spun cuiva de ce mi l-au dat. Dar la ce bun? Cine m-ar fi crezut? De ce-ar interesa-o pe femeia asta care-și plimbă copilul în cărucior pe trotuarul de sub mine, care e treaba mea aici sus pe acoperiș? Ar râde, sau m-ar recomanda unui sanatoriu cu pajiște verde și gratii la geam. Sau pe băieții ăștia gălăgioși care traversează acum strada cu toate că nu-i verde încă, de ce i-ar interesa?
Gândul că nu-i verde încă, dar cineva traversează, mă face să-mi aduc aminte ce caut eu aici, așa că apropii aparatul de gură pentru a trage câteva respirații cu aer relativ rece în piept, beau o gură de apă, îl las puțin în poală, așa setat pe ON cum era și încep să fac un scurt recensământ.
Cele două babe care intraseră în băcănie, tocmai au ieșit cu sacoșele pline, schimbând vreo două vorbe cu vânzătoarea, băieții care traversează tocmai au ajus pe trotuarul celălalt, femeia care-și plimbă copilul în căruț a dat colțul și nu mai e în raza mea vizuală, din stânga se apropie un cuplu ținându-se de mână în timp ce el duce de cadru o bicicletă în dreapta lui și pare că vor să traverseze către băcănie, iar vis-a-vis doi muncitori își fac de treabă în jurul unui stâlp, lucrând la cablurile electrice.
Faptul că mă uit la oameni, oameni ca și mine, și aștept să se întâmple, mă umple iar de ciudă și de frustrare. Și asta pentru că știu sigur ce reacție o să am. Pic iar pe gânduri, simțind parcă remușcarea ce urmează în cazul în care îmi duc la îndeplinire planul. Toropit de atâta căldură și obosit de la atâtea gânduri negre, rezem puțin capul de balustrada acoperișului și închid ochii pentru o clipă…ațipind.

 Întreaga suprafață metalică, de un argintiu pur, emană în aer reflexe puternice în locul în care soarele o lovește. Existența ei, scopul pentru care a fost creeata, faptul că e parte a unui angrenaj, nu par să-i disturbe inerția. Și totuși se deplasează constant, păstrând viteza impusă de ființa vie care o dirijează într-o direcție doar de ea știută. Aparent, nimic nu poate perturba echilibrul astfel format, între întregul ansamblu de țevi metalice și plastic, și omul care le subjugă printr-o simplă strânsoare a palmei mâinii drepte. Și totuși momentul impactului a fost punctat inițial de ruperea acestui echilibru atât de fragil. Pentru că primul semnal al producerii inevitabilului, a fost nichelul, care a început să se desprindă de pe bara oțeloasă, aruncând în aer, sub forma unor cioburi de hârtie, bucăți mici argintii, în locul în care cadrul bicicletei se îndoia obedient, supus fiind de o forță care depășea cu mult propria-i rezistență.
Zgomotul asurzitor al cauciucurilor care se certau cu asfaltul, a fost ceasul meu deșteptător. În timp ce ridicam capul spre zona din care a provenit sunetul, am dus instinctiv mâna spre butonul pe care așteptam să apăs de aproape o lună. Fiind din alt material decât restul aparatului, am simțit imediat, fără să mă uit spre el, zona în care degetul meu a întâlnit căldura. O căldură nefirească, având în vedere faptul că mă obișnuisem deja să țin în mâini un cub mare de gheață. Știu că am apăsat pe LOAD, dar nu mă pot uita în jos să văd ce se întâmplă cu aparatul, pentru că ceea ce văd în intersecție mă face să simt gustul propriului val de adrenalină, care pare că și-a ales să locuiască în gura pe care involuntar am uitat-o deschisă.
Apuc să văd cum mai întâi bicicleta este aruncată în aer, urmată fiind îndeaproape de el. Un el încă viu, chiar dacă bara din față a mașinii, inițial îi rupe ambele picioare. Sunetul de oase rupte combinat cu zdrăngănitul fiarelor îndoite ale bicicletei și asezonate cu scârțăitul cauciucurilor pe asfalt, le înregistrez cu o asemenea acuratețe, încât găsesc timp și să-mi cert ochii pentru că refuză să nu privească fiecare cadru al accidentului, fiecare detaliu al terifiantului moment desfășurat înaintea lor. Și totuși, tot dansul grotesc de fiare și carne anormal modelate și aruncate prin aer, e întrerupt de mimica lui. Apuc să-i văd privirea, moment în care realizez că pierd zece ani din viață. Și asta pentru că durerea pe care o simte când spatele îi lovește capota, e înlocuită de mirarea și dezorientarea pe care le simte atunci când mâna lui e smulsă din strânsoarea delicată a mâinii ei. Probabil că lipsa ultimului reper care-l mai menținea într-o realitate fizică concretă, l-a făcut să-și dea seama în acea milisecundă, că e pe cale să piardă totul. Motiv pentru care ceea ce am văzut pe fața lui nu a fost rezultatul durerii sfâșietoare cauzată de multiplele plăgi și fracturi suferite, ci mai degrabă conștientizarea că nu o va mai vedea pe ea niciodată…dorul de ea. În acea fracțiune ruptă din timp, el a știut că n-o să-i mai țină niciodată mâna în palma sa. Știa că nu mai are cum să-și întoarcă privirea spre ea, pentru că legile fizicii îi interziceau, dar mai știa că măcar ea îl privește. Și nu era o priveliște plăcută.
Mâna ei rămâne suspendată în aer, păstrând încă forma îmbrățișării mâinii lui – acel gol micuț format în palmă. Fraza în mijlocul căreia se afla ea în timp ce-l simte și apoi vede smuls de lângă ea, imită gestul mâinii…rămâne suspendată. Sunt sigur că timpul de care are nevoie pentru a înțelege ce se întâmplă, depășește timpul în care el, lovit la picioare, cap și spinare, se învârte prin aer neputincios, pentru ca apoi să lovească brutal asfaltul.
Mașina apucă să-și înceteze mișcarea, numai că viteza imprimată celor două corpuri lovite, bicicletă plus om, face ca acestea din urmă, lipsite fiind de control asupra propriilor entități materiale, să cedeze total, siluite fiind de necruțătoarele legi ale fizicii.
Exact în momentul în care viața părăsește corpul lui, o văd pe ea cum cade în genunchi lângă el, cu o mână îndreptată spre inima ei și alta spre capul lui. Nici nu-mi dădusem seama că odată cu oprirea mașinii, a existat o perioadă de timp enorm de mare, formată din câteva secunde, în care niciun zgomot n-a străbătut intersecția. Totul înlemnise. Viața a părut că stă în loc pentru un moment.
Numai că dacă tot ce era omenesc părea să fi înlemnit, fie și pentru o secundă, ceea ce nu era omenesc, căpătase propria viață. Și asta pentru că aparatul nu mai era în mâinile mele. Abia acum îl văd. Plutește deasupra balustradei și este îndreptat cu partea din față spre intersecția în care a avut loc accidentul. Vederea lui e ca un duș rece. Îmi aduc aminte ce caut eu aici și realizez că în sfârșit am găsit ce căutăm. Iar asta în cel mai digerabil mod pentru propria mea conștiință. Dacă aș fi văzut inițierea accidentului, aș fi strigat spre protagoniști, avertizandu-i cum am făcut data trecută. Dar așa, moțăind, n-am de ce să mă simt vinovat. Până la urmă, accidente se întâmplă mereu.
Justificările mele penibile par totuși să-mi dea o speranță că poate totul va decurge bine, și chiar dacă mă simt precum un hoț de morminte, am totuși circumstanțele mele atenuante.
Aparatul se deschide. Văd înăuntrul lui o masă amorfă, de culoare albăstruie, care începe să se miște ritmic. Iese din el un fascicul micuț, care instantaneu se transformă într-un con de lumină fosforescentă, îndreptată înspre intersecție.  Îl văd cum se mișcă, parcă analizând și cercetând terenul, precum o cameră de filmat, iar într-un final toată acea lumină, pe care nimeni în afară de mine nu pare s-o vadă, rămâne fixată pe ea.
Zumzetul aparatului se intensifică exact în momentul în care ea emite primul țipăt. Atât de sfâșietor a fost, încât l-am simțit ca pe o undă de șoc, care mi-a excitat fiecare fir de păr și fiecare por de pe piele, trimițându-mi concomitent și un cuțit de gheață în inimă. Durerea ei, realizarea faptului că a pierdut tot ce iubea mai mult pe lume, groaza primei clipe în care și-a dat seama că el nu mai este viu, toate adunate la un loc, făcute ghem și eliminate într-un strigăt asurzitor. Un strigăt pe care laringele ei nu-l mai cunoscuse până acum. Îl produce în premieră, și probabil pentru ultima dată.
Numai că eu îl văd. Sunt singura persoană care asistă la oroarea asta, dar care vede durerea. Pentru că în momentul în care din pieptul ei îndurerat, a ieșit spre lumea asta agonia din sufletul ei, eu am fost singurul și primul om de pe pământ care a văzut-o. Fasciculul aparatului focalizase acum doar capul ei, concentrase întreaga energie a undei care ieșea din el înspre ea, iar durerea care i-a părăsit gura în acea secundă, a luat forma unui mic norișor gri, asemănător unui fum de țigară, care acum se îndreaptă spre mine.
 De frică, sar în picioare gata s-o iau la fugă. Numai că observ imediat cum fascicolul emis de aparat este cel care absoarbe acel nor de durere, prins ca într-un tub invizibil și care se îndreaptă încet către partea din față a aparatului. Știam de la început că pentru asta venisem. Știam asta din seara în care mi-au dat ei aparatul, iar acel fulger de lumină îmi învăluise capul și m-a făcut să înțeleg ce am de făcut. Și totuși, aflat în fața faptului împlinit, stau și mă întreb dacă e bine ce fac.
Ea își continuă plânsul. Oamenii s-au strâns în jurul lor, încearcă să o ridice și să o îndepărteze de cadavru, iar țipetele ei s-au înecat în plâns. Au scăzut în intensitate, pentru că acum e sleită de puteri. Eu pe primul în vânam. Pentru că în primul este concentrată toată durerea. În primul e toată groaza pierderii celui drag, iar aparatul, cu butonul LOAD apăsat, a știut singur ce are de făcut. Avea nevoie de mine doar că să-l aduc aici, acum.
Văd cum micuțul nor gri de durere ajunge în dreptul aparatului, este absorbit în întregime de către acea materie albăstruie din mijlocul sau, îl văd cum se închide singur ascunzând perfect fanta care-i permisese să se deschidă, și planează ușor înspre brațele mele. Îl apuc stingher, știind că înăuntru este înmagazinată întreaga ei durere, știind că am în mână oroarea pierderii totale, simt familiarul material extrem de rece, și pornesc agale către scara pe care urcasem.
-Acum trebuie să ajung la Eli. E primul gând bun al zilei. Măresc pașii știind că în sfârșit are o șansă. Am o șansă. Avem o șansă să fim fericiți. Zâmbesc…

Va urma...

Advertisements
  1. ellyweiss
    3 September 2012 at 18:00

    Aici e prea mult de citit pentru cat timp posed eu 🙂
    Cred ca ma intorc 😉 Poate nu azi. O zi placuta!

    • qatalin
      5 September 2012 at 21:34

      Te aștept cu drag când găsești timp Elly… 🙂

  2. 5 September 2012 at 21:32

    Interesant şi captivant, ca de obicei 🙂 Can’t wait for the next one!

    • qatalin
      5 September 2012 at 21:37

      Îți mulțumesc frumos Oana. Next one e deja in my head – la stadiul de prelucrare. Încă nu l-am așternut pe hârtia digitală. Însă sper s-o fac cât de curând. Mă bucur că ți-a plăcut primul capitol. Motiv pentru care sper să fiu cel puțin la fel de inspirat și când l-oi scrie pe al 2-lea. 🙂

  3. 14 January 2013 at 21:43

    Observ din nou dualitatea despre care iti spuneam si la prima povestire.Aici, insa, e mai evidenta, prin faptul ca simtirea se imbina mult mai repede cu ratiunea fata de cum se intampla in “O”, unde coarda sensibila iese la iveala inspre final…
    Hm, nu stiu ce sa zic.E dubios.Am o idee despre ceea ce va urma, dar nu stiu daca mintile noastre sunt direct proportionale si in cazul de fata.Om trai si om vedea…;)
    Impresionant…
    In timp ce citeam, mi-am dat brusc seama cat de diferite sunt stilurile noastre narative.Si cu toate astea, imi place cum scrii, iti place cum scriu…interesant! 😀
    Mi-a placut in mod special urmatoarea fraza.Nu stiu daca ai buchisit mult la ea, dar cert e ca ai ales cuvintele potrivite: “Si asta pentru ca durerea pe care o simte cand spatele ii loveste capota, e inlocuita de mirarea si dezorientarea pe care le simte atunci cand mana lui e smulsa din stransoarea delicata a mainii ei”.Sunt sigura ca nu esti constient de asta, dar, chiar daca as reciti de sute de ori fraza, tot as fi capabila sa patrund mai adanc de cuvinte, putand sa vad cu ochii mintii toata dinamica scenei…
    Nu mai are rost sa disec textul tau.E clar ca are ceva aparte.Mai vreau doar atat sa punctez: ma incanta potopul de detalii oferite, mai ales toti acei oameni, cu preocupari diferite, care, intamplator, se gasesc in acel moment, in acelasi loc, fara sa banuiasca ce le aduce minutul care vine.Ce minut?! Secunda! Ce secunda?! Milisecunda…
    Punct, ca am ramas cu respiratia taiata.

    • qatalin
      15 January 2013 at 2:25

      Mulţumesc Mădă. You are too kind!
      De când punctezi tu dualitatea mea atât de evidentă, încep să mă gândesc temeinic la faptul că poate e chiar mai grav decât credeam eu. Şi spun asta pentru că am continuarea acestei povestiri în cap, încă din momentul în care am scris primul capitol, şi da, cam aşa e. Nu vreau să divulg ce urmează, dar sunt convins că intuieşti… 😉
      Despre buchisit nu ştiu ce să spun ca să sune coerent. Eu scriu în general noaptea. Mă calmează teribil de mult liniştea nopţii, sentimentul ăla de solitudine aproape vinovată…senzaţia de stealth… Iar atunci când mă apuc, scriu totul direct. Toate povestirile pe care le-am scris, mi-au consumat cam 2-3 ore fiecare în parte – depinde de mărimea textului. Adică nu pot să scriu astăzi ceva, iar mâine să continui. Ori scriu din prima, când simt că vine avalanşa de cuvinte către degete, ori nu mai scriu. Aşa mi se întâmpla şi în cazul poeziilor. Toate pe care le-am publicat aici au fost scrise într-o oră, maxim două. Deci revenind, buchiseala o fi de ordinul minutelor pentru fiecare frază. Îmi pare bine că ţi-a plăcut cea pe care ai citat-o şi că ai văzut perfect scena respectivă.
      Sepr să scriu cât de curând şi capitolul doi, care va fi şi ultimul al acestei povestiri.

  4. 15 January 2013 at 14:33

    Da-i bataie! 😉

  5. 16 January 2013 at 23:16

    ce ai scris aici ar putea fi foarte bine scenariul unui film…
    momentul in care el este rupt de ea lasandu-i in palma amintirea mainii lui are atat de multa forta emotionala incat mi s-a pus un nod in gat…
    de data asta povetea pe care ai scris-o are un alt ritm,este diferita de ce am citit lunile trecute…
    sa vedem acum daca durerea unora aduce fericirea altora…
    astept urmarea 🙂

    nu-mi poate iesi din minte scena accidentului din “Meet Joe Black”…am avut aceeasi emotie in fata neasteptatului impact…

    • qatalin
      17 January 2013 at 2:44

      Încep cu sfârşitul – nu trebuia să-mi aduci aminte acea scenă. Lăsând la o parte hidoşenia accidentului, dacă e să calculăm cele 4 minute de până în accident…e groaznic… Nu suport deloc faze de genul ăla. 😦 Şi totuşi, ce minunăţie de film… 😉

      Mulţumesc! A fost şi intenţia mea să scriu ceva diferit. O şi Călător au fost oarecum asemănătoare – poate… Asta e din altă sferă. Dacă-mi iese binişor, mai continui. Despre film…nu ştiu, încă n-am high hopes. Măcar de-aş scrie eu digerabil şi inteligibil…

  1. No trackbacks yet.

What's on your mind?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: