Home > De suflet. > 1 life.

1 life.

 Da. Health points. Petrec mult timp în fața PC-ului, așa că parte din el am ajuns să-l aloc și jocurilor. Și cum în ultima vreme servesc Diablo 3, m-am trezit aruncând ochii din greșeală pe open chat-ul din joc, unde astăzi, un tânăr care probabil are half my age, a spus cu o nonșalanță dezarmantă -I have 33.000 life. Cu siguranță se referea la unul din eroii lui din joc, mândru fiind de accomplishment-ul respectiv.
Numai că mi-au trebuit 1.73 secunde să răspund instinctiv -I only have 1 life. Acum știu că ar fi trebuit să adaug și left, dar a fost bine și așa. Abia după ce i-am răspuns am apucat să încep digerarea gândului respectiv. Câteodată așa obișnuiesc să mă comport. Impulsiv. Instinctiv. Bineînțeles că ulterior încep să analizez și să toc mărunt ceea ce tocmai s-a întâmplat. Așa am făcut și acum. –Did i just do that? Se pare că da. Și dacă da, de ce? Păi cred că singura explicație ar fi că …așa e. –I have one health point left.
În primul rând mi-a plăcut foarte mult termenul folosit de el. Life. Nu HP (health points). Ăsta a fost cred motivul pentru care am reacționat așa. Cu siguranță mi-aș fi văzut de joc în continuare, dacă ar fi spus -I have 33k hp. Dar nu, el a preferat să spună (fără să-și dea seama, sau poate necunoscând termenul uzitat de gameri) -I have 33.000 life.
La vederea replicii lui, pur și simplu am orbit de invidie. În cea mai pură și sinceră formă a ei. Cred că prima mea expirație ce a urmat unei inspirații, a fost toxică. Aș fi putut să omor un om cu ce-a ieșit din plămânii mei la vederea acelei propoziții simple.
Iar asta nu are legătură cu jocul. Cea mai bună dovadă că așa este, fiind faptul că după ce i-am spus eu -I only have 1 life. (încă odată regret că n-am adăugat și left), nimeni n-a mai zis nimic, chat-ul văzându-și de treabă în continuare, nederanjat de intermezzo-ul meu penibil și de neînțeles.
Iar invidia mea sinceră, nu vine din ciudă, ură sau meschinărie. Ci este pur și simplu o uriașă revoltă interioară. Pentru că eu n-am avut niciodată 33.000 life, sau 33k hp, sau whateverI was invincible! Fără health bar, fără regenerate, fără first aid kit, fără vieți, fără …orice alt stil de balanță între bine și rău, conceput de jocurile zilelor noastre, în care ceea ce ai este finit. Nu. Eu am fost infinit. Mă logam dimineața, rupeam munții în două, mă băteam cu bad guys, învingeam în lupta cu the dark side, salvam prințesa care mă recompensa cum putea ea mai bine ;), petreceam pan’ spre ziuă ca un erou plin de lauri, și mă delogam având full hp. Fără zgârieturi, fără îndoituri, fără să am nevoie de repairs.

 Și atunci ce s-a întâmplat dintr-o dată de am ajuns să spun fără să gândesc -I have only 1 life? Mă întreb asta pentru că între timp nu pare să mă fi învins cineva. Așa că toate șansele sunt că eu mi-am tras-o singur. Expresia -Fuck me!, sau mai degrabă -Go fuck yourself!, makes sense now… Dintr-o neatenție colosală, din prea multă siguranță, din prea multă complacere, sau poate dintr-o îngâmfare tipică eroului conștient că nimeni și nimic nu-l poate înfrânge, am ajuns, în timp, să constat că my health bar is low. Așa de low este, încât am ajuns să privesc consternat cifra 1 pe consola jocului numit viață, în care mă aflu.
Iar asta n-ar fi o problemă, pentru că am mai avut 1hp. Dar nu în real life, ci în jocuri. Acolo unde o poțiune, puțină mâncare sau fie și un save&exit, mă salvau de fiecare dată, în timp ce eu râdeam satisfăcut de ispravă și mă băteam colegial pe umeri cu tovarășii de gheimuială.
Problema apare însă atunci când e vorba de propria viață, acolo unde nu prea ai save&exit și mai ales acolo unde nu joci pe softcore. Adică nu poți să învii odată ce-ai murit și să reiei jocul de unde ai rămas. Ceea ce trăim noi e hardcore. Unde dacă ai murit, ești pa! Pierzi tot. Echipament, experiență, bani, resurse, sentimente, waypoints, achievements…tot.
Știu sigur că tânărul respectiv n-a știut la ce mă refer. Iar asta pentru că el sigur n-are nici o grijă. Așa cum nici eu n-aveam vreuna în urmă cu 12 ani, când abia terminasem facultatea și petreceam destule ore zi de zi juacand Diablo 2, fratele mai mic al actualui Diablo 3.
 Jinduiesc după anii aia? Nu. Regret anii ăștia? Nici asta. Atunci singura variantă ar fi oftica mea pe mine insumi. Pe ce-am fost și ce-am ajuns. M-am stafidit fără s-o simt. Acum doar constat.
Din invulnerable, am ajuns să mai am un singur health point rămas. Pricăjit, amărât, vai de steaua lui. Dar e al meu. Încă îl mai am și pe ăsta. Mă simt ca-n filmele exagerat de proaste, pline de stereotipii, în care eroul oprește bomba când cronometrul ajunge la o secundă. Spun asta pentru că aș fi riscat să termin actualul contract de închiriere pe care-l am cu viața, la termen sau reziliat unilateral de una dintre părți, fără ca măcar să fi aflat când, cum și mai ales de ce am ajuns la -You lost all your health points. Game over!
Și cum sfârșitul care niciodată n-a părut atât de aproape încât să-l pot atinge, pare că râde și așteaptă să încasez ultimul hit pentru a fi îngenunchiat, mai fac totuși o ultimă constatare, pe care o încadrez tot în lumea jocurilor PC. One health point = full health în materie de mobility și capacitate de a riposta. Cu alte cuvinte, știu și mai ales simt, că încă pot să reacționez ca și cum aș avea full hp. Pentru că sunt extrem de puține jocurile în care mobilitatea, agilitatea și viteza de reacție a eroului, sunt influențate de starea sa de sănătate. Așadar, game over mai are de așteptat. I’m still alive, pretty fucking pissed, and kicking. 😉
Din punctul ăsta de vedere deja pot să spun că am scorul de partea mea. Pentru că am o istorie plină de wins, încă am high score pe tabelă, dacă apăs tasta Y mă pot mândri cu achievements-urile mele, și încă mai pot riposta la capacitate maximă. Așa că am de gând să contrazic axioma care spune că -The house always wins. -Ete na! Să mori tu? I’m back! Și chiar dacă n-am bateria puștiului android din minunatul A.I. al lui Spielberg, cu siguranță n-o să aștept The blue fairy să-mi îndeplinească cine știe ce dorințe. -Fuck the fairy. Bitch can wait for me forever. I got unfinished shit to do here… Rock on!!!

Advertisements
  1. 9 September 2012 at 20:19

    one life, one soul. , parca era o melodie…

    • qatalin
      9 September 2012 at 20:28

      Giulia, n-o știam, dar am gugălit și văd că o cântă Gotthard…destul de bine. Da, așa e…ai dreptate. One life, one soul. Numai că e nasol atunci când soul începe să se ‘stingă’ și ‘life’ pare departe de ce-a fost… Dar nu-i bai…sunt android. Schimb bateriile și-s alive & kicking (sper :P).

      • 9 September 2012 at 20:38

        cateodata avem nevoie de schimbari in vietile noastre…

        • qatalin
          9 September 2012 at 20:43

          100% perfectly true.
          Ba chiar mă pot considera a fi norocos, atâta timp cât măcar realizez asta… Aș fi putut să continui ‘orbecărirea’ la infinit. 😦

        • 9 September 2012 at 21:17

          ai de ales intre efortul de a te schimba sau continuare vietii de pana atunci…cam asta se intampla…

  2. qatalin
    9 September 2012 at 21:25

    Bine ai zis ‘efortul’. Nu-i deloc ușor după muuulti ani de lâncezeală… Dar un lucru-i cert. Continuarea vieții de până atunci (în cazul de față, acum), nu mai e ceva de acceptat.

  3. qatalin
    9 September 2012 at 23:34

    Și ca o notă amuzantă, tipa care cântă “You” – prima melodie postată aici, e puștoaica drăgălașă din “How Grinch stole Christmas.”, pe nume Taylor Momsen.
    Iată cum arăta atunci, comparativ cu …acum. 😉 Pe unii oameni, trecerea anilor îi modelează frumos, unlike subsemnatul. 😛

  4. 10 September 2012 at 1:29

    Tocmai am citit un melanj de arta, pop culture si gaming. My mind is fucked – in the good way. Pe langa asta, ascultam Crucify de la Tori Amos. Cata, mi-ai facut seara 😉 Kudos 2 you!

    • qatalin
      10 September 2012 at 1:49

      Hah! Cel mai frumos compliment care putea veni din partea unui gamer adevărat. Mulțumesc Ovi! Mda, cred că a mers ca uns articolul, cu garnitură de ‘Crucify’. 🙂 Mă bucur că ți-a mers la casa sufletului. 😉 Peace!

  5. lauraducu
    10 September 2012 at 21:33

    Yap, we have only 1 Life, very few second chances, we usually pay for our mistakes (and for others mistakes, I usually pay for those more) and there is no “save&exit”. Hmmm… in weekend am fost anuntata ca se va da play si la noi in casa la evitatul Diablo 3. Sa inteleg ca tre’ sa imi fac planuri cu fetele, nu? N-o sa dureze doar “3-4 ore”… 🙂

    • qatalin
      10 September 2012 at 21:48

      Nici nu ştiu dacă să mă bucur sau să mă întristez că va fi prezent şi la voi în casă… Pot doar să sper că nu devine addicted. 😛 Caz în care da, programează-ţi mult shopping şi cafele cu fetele. 😉
      “[…] we usually pay for our mistakes (and for others mistakes, I usually pay for those more) […]” Mda…cam aşa e. 😦

  6. 11 September 2012 at 9:08

    Hmmm,cat de usor este sa dai exit, save sau sa schimbi ” harta” din doua taste si un mouse. E mult mai greu in viata reala, insa niciodata imposibil. Schimbarile vin atunci cand tu iti doresti cu ardoare , sau cand numarul intrebarilor despre viata ta si locul tau sunt cu mult mai multe decat raspunsurile ce le ai.

    • qatalin
      11 September 2012 at 15:07

      Şi cum eu sunt curios din fire şi n-am chef să rămână întrebări fără răspuns…

      • 11 September 2012 at 15:13

        Atunci …elucideaza-le!

  7. ellyweiss
    14 September 2012 at 12:14

    N-am mai ajuns… mea culpa.
    Stiam ca articolul merita mai mult decat o citire pe diagonala, ceea ce as fi putut sa-i acord eu zilele astea, cand, cred ca ai vazut ca am fost ocupata si am postat mai mult fotografii cu ceea ce faceam. In plus seara si noaptea de miercuri sunt ore de vizite pe n-bloguri participante la WW. Daca nu stii ce inseamna nici nu trebuie 🙂
    Tu esti in mari transformari…dar si zbucium, incat abia ti-ai dat seama ca viata aia de gamer fara grija s-a (cam) dus. Welcome to real life! 🙂
    Nu sunt fan jocuri, n-am fost niciodata. Mai mult decat prostii gen Solitaire si toate variantele mai sofisticate, n-am jucat altceva cu PC-ul. De ce? Pentru ca imi aduc aminte ca nici copil nu m-am omorat dupa jocurile dupa care lesinau toti copiii. Poate dupa basme, dar aia e cu totul altceva…e exact ca o melodie buna, care te duce parca pe o usita secreta intr-o alta lume… fie doar pentru 3-5 minute. Nu inteleg fascinatia (mai ales a) baietilor pentru jocuri. Oare va hranesc si va potolesc setea de confruntare, de conflict (razboi) adica? Eu asa cred.
    Ma gandeam, acum ceva timp, uitandu-ma la cineva care juca un joc de genul, ca tineretul de azi s-ar putea sa constientizeze destul de greu ca viata e una singura, obisnuiti sa-si tot reinnoiasca vietile in jocuri… Sa constientizeze abia cand uneori e prea tarziu ca alegerile pe care trebuie sa le faca la varsta alegerilor trebuie bine cantarite. In viata reala nu exista butoane care sa ia viata de la capat iar si iar…

    • qatalin
      14 September 2012 at 17:29

      Bine ai revenit Elly.
      Mda, habar n-am ce-i WW şi într-adevăr nu doresc să aflu. 🙂 Pare ‘wide web’ sau ‘world war’… :D)))
      Am văzut cu ce te-ai ocupat, dar nu am găsit tăria să comentez ceva. Poate o să strâng din dinţi şi o să fac şi lucrul ăsta, iar atunci vei înţelege de ce este un subiect cu adevărat delicat pentru mine.
      Da, bine spus ‘mari transformări’, bine spus şi ‘zbucium’, dar nu la fel de bine spus ‘abia mi-am dat seama’. Nu eram atât de imatur pe cât par, ci doar negam evidenţa, încercând s-o maschez. Acel ‘the real life’ despre care spui că mă welcomează, mai are de aşteptat, pentru că niciodată nu voi clickui ‘accept’ pentru a intra în ea. Iar aici nu vorbesc din punctul de vedere al gamerului din mine. Ci mă refer la felul cum văd eu viaţa, ce-mi doresc de la ea şi la relaţia pe care voi continua să o am cu ea în continuare. Probabil că o să scriu vreodată şi despre aşa ceva. Despre cum văd eu ‘aşa trebuie’ – cel popular (majoritar), în comparaţie cu ‘aşa-mi place’ – cel personal.
      Probabil că ai dreptate. Nevoia oamenilor (în special a băieţilor/bărbaţilor) de a găsi o refulare a laturii lor violente, îi îndreaptă spre jocuri. Habar n-am…aşa o fi.
      Sunt însă convins că alegerile pe care eu le-am făcut (indiferent de vârstă), sunt întocmai cu ceea ce eu am dorit la momentul respectiv. Iar cum eu am făcut mereu ce-am vrut, nu ce-a trebuit să fac, nu-mi rămâne decât să mă confrunt cu efectele alegerilor mele (făcute în cunoştinţă de cauza şi în deplinătatea facultăţilor mintale). La fel de convins sunt şi de faptul că urmează să mai am parte de noi eşecuri în viaţă (nu putem s-o ducem mereu bine)…pe destul de multe planuri, încât să cred că nu imaturitatea m-a împins spre decizii ‘greşite’ ci dorinţa, nevoia şi sinceritatea, pe care le-am avut in momentul respectiv.

      • ellyweiss
        16 September 2012 at 19:36

        Adevarul e ca fiecare traim, mai mult sau mai putin, intr-o lume a noastra. Si nu prea vrem sa stim nimic de viata aceea cu dureri, esecuri, tristeti. Totusi…sunt undeva…ne asteapta, pe unii mai multe, pe altii si mai multe…
        Chiar de ti-e greu sa accepti…esti la poarta ei… 🙂
        Despre alegeri…era asa, la modul general…m-a dus gandul acolo din cauza povestii cu jocurile. Cred ca nu ma aflu, ca perceptie, departe de ceea ce scriu mai sus…adica lucrurile cam asa si stau cu tineretul. Mi-am adus acum aminte raspunsul halucinant al unei tipe cand a fost intrebata de ce nu s-a pregatit pentru BAC, nu in vara, ci acum, in toamna. Cica a fost la mare…

        • qatalin
          16 September 2012 at 19:52

          În cazul ăsta, dacă imaturitatea mea poate fi explicată şi într-un fel atât de plastic şi de frumos, aleg să fiu de acord cu tine. Şi eu ‘am fost la mare’. 🙂

  8. 15 September 2012 at 10:13

    “Mă logam dimineața, rupeam munții în două, mă băteam cu bad guys, învingeam în lupta cu the dark side, salvam prințesa care mă recompensa cum putea ea mai bine , petreceam pan’ spre ziuă ca un erou plin de lauri, și mă delogam având full hp. Fără zgârieturi, fără îndoituri, fără să am nevoie de repairs.” maxima asta!!! m-am amuzat foarte tare! imi place foarte mult cum scrii! si dramatic, si comic si cate putin din toate! te-as numi best dj in words.

    • qatalin
      15 September 2012 at 13:35

      Cu siguranţă e unul dintre cele mai frumoase complimente primite vreodată… Mă simt măgulit şi m-ai făcut să roşesc. 😉

  9. 15 September 2012 at 12:01

    1 life şi trebuie să facem ce-i mai bun din ea. Am găsit chiar ieri fraza asta undeva pe net: “I regret that it takes a life to learn how to live” şi m-a întristat puţin.

    • qatalin
      15 September 2012 at 13:32

      Din păcate (sau din fericire – dacă aş putea să mă consider resemnat din punctul ăsta de vedere), eu chiar cred că nu există om care în clipa morţii, să simtă cu adevărat că a ‘învăţat să trăiască’. Cred că viaţa e un fel de cumul de materii, ca-n liceu. Unde dacă ştii mate, fizica, istorie etc. te poţi considera deştept în domeniul respectiv. Şi cu cât cumulezi mai multe cunoştinţe, cu atât eşti mai ‘învăţat’. Numai că cel mai important mi se pare că este să fii inteligent, nu deştept. Pentru că deştepţi pot fi mulţi, cumulând cunoştinţe, pe când inteligenţa fie este nativă, fie nu mai este…

  1. No trackbacks yet.

What's on your mind?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: