Home > Filme. > Hello, my name is Simon. I live in the weak and the wounded, Doc.

Hello, my name is Simon. I live in the weak and the wounded, Doc.

Primii paşi făcuţi pe holurile pustii, i s-au părut precum pătrunderea într-o lume nouă. Veche din punct de vedere material, însă nouă din perspectiva abordării vieţii în sine. Trecerea anilor, deteriorarea accentuată a clădirii, urmele lăsate de puştii teribilişti care-şi făceau veacul pe acolo, nu par să-i disturbe felul în care vede, dar mai ales simte totul în jurul său. Încercarea de a nega pornirea către un drum necunoscut, dar pe care-l simte din ce în ce mai aproape, pare ridicolă, atâta timp cât discuţiile într-o notă amuzantă, poate mult prea prietenoasă, pe care le poartă cu cei doi care-l însoţesc, nu-i deviază deloc atenţia de la vocea din lăuntrul fiinţei sale, pe care cu greu o mai poate stăpâni. Şi cu toate că inevitabilul bate la uşă, zâmbeşte, răspunde cordial, face abstracţie de la atracţia pe care întreaga atmosferă o exercită asupra lui. Şi totuşi, în momentul în care ajunge în aripa rezervată pacienţilor extremi, renunţă. Faptul că află unde este el acum, faptul că înţelege în sfârşit că acolo au fost ţinuţi cei mai periculoşi psihopaţi, îl face să piardă lupta pe care incă se mai prefăcea că o duce în sinea sa. Lumina difuză, petele de întuneric amestecate cu firavele raze de soare, picuratul stresant al apei care inundase holul, nu par să-i abată privirea de la restraining chair-ul, postat ostentativ la celălalt capăt al imensului culoar al suferinţei. Acum ştie că pacienţii cu afecţiuni grave erau ţinuţi în camerele îndepărtate, aşa că rămâne pe loc, lasandu-i pe cei doi să se îndepărteze, în timp ce el păstrează privirea fixată pe Fata Morgana. O Fata Morgana a personalităţilor sale. Începe alunecarea către ceva nefiresc, dar în acelaşi timp familiar. Ştie că şi vocea pe care se chinuise să o amuţească atâţia ani, tot lui îi aparţine. Este tot el cel care-l trage dincolo. Un dincolo din ce în ce mai aproape. Şi pentru ca totul să aibă un sfârşit, în care se găseşte întotdeauna un nou început, declicul lui este însoţit de un licăr de groază pe chipul său. Şi cum licărul de groază este întunericul, niciodată lumina, simte cum holul se întunecă în plină zi, dispare şi lumina care încă mai străbătea uşile inexistente ale fostelor camere de detenţie, ştie fără a mai putea reacţiona că acel întuneric este de fapt în capul său, şi cedează definitiv, singura şi ultima trăire a vechiului eu fiind mirarea din ochi, acompaniată în sfârşit de vocea care-şi dorea să-l domine de atâta amar de vreme.
-Hello, Gordon.

Cam aşa arată, în accepţiunea mea, începutul celui mai teribil horror pe care l-am văzut până acum. Îl încadrez în genul filmelor horror, pentru că habar n-am cum altfel i-aş putea spune. Aş putea încerca să-i spun thriller psihologic, dar sună prea lame. Sunt un fan înfocat al genului. The ring şi REC părându-mi-se cele mai scary filme horror ever. Şi totuşi, Session 9, că despre el este vorba, nu e scary în sensul clasic al filmelor horror. Nu există coloană sonoră, nu se închid uşi scârţăind, nu sunt folosite stereotipii greţoase, nu vezi în tot filmul nici măcar o secvenţă care să-ţi forţeze vreo sperietură scremuta şi care pentru asta foloseşte sunete puternice acompaniate de mişcări bruşte, nu se apropie deloc de un gore flick plin de maţe şi creieri pe pereţi. Şi cu toate astea, senzaţia de anxietate pe care o creează, intensa trăire a fiecărei secunde petrecute vizionându-l, apăsarea copleşitoare cauzată de momentele tensionante ale filmului, care par simple, dar care ascund (la vedere) un sentiment de pierdere de sine, formează un ansamblu complex de senzaţii pe care nici un alt film al genului nu m-a făcut să-l simt vreodată.
Este vorba despre o echipa de construcţii, axată pe lucrul cu materialele izolante precum azbestul şi vata de sticlă, al cărei şef este Gordon. Iar edificiul pe care se angajează să-l cureţe într-un timp exagerat de scurt propunându-şi un deadline imposibil, este un fost spital de nebuni, închis în 84′ în urma unui scandal terifiant.
Trebuie să recunosc faptul că văzută de sus, clădirea respectivă arăta într-adevăr impresionant. Exact aşa cum le explicase ghidul – precum un liliac cu aripile desfăcute.
Nu am de gând să divulg prea multe, pentru că oricum aş cădea în ridicol. Trăirile intense pe care le provoacă filmul, sunt cu siguranţă interpretabile subiectiv, aşa că n-are sens să exprim aici varianta mea. Vă mai spun doar că titlul filmului este Session 9, deoarece este vorba de 9 sesiuni de interviu, făcute celei mai periculoase paciente pe care spitatul a găzduit-o, şi care au fost înregistrate pe bandă de magnetofon. Restul vă las pe voi să descoperiţi…dacă doriţi o asemenea călătorie – dincolo.
De asemeni, consider că filmul ăsta reuşeşte ceva unic în istoria cinematografiei. Şi anume, detalierea celui mai înfiorător caz de nictofobie pe care mi-a fost dat să-l văd. Nu cred că există un alt film care să transmită aşa ceva atât de bine. Şi asta în timp ce covârşitoarea majoritate a scenelor sunt filmate în broad daylight. Tocmai această discrepanţă face ca frica de întuneric să fie atât de proeminentă în momentul în care ea apare. Unul din muncitorii echipei lui Gordon suferă de nictofobie, iar felul în care nenea regizorul reuşeşte să arate privitorului felul în care un nictofob trăieşte o asemenea stare, cauzată de prezenţa sa în spaţii întunecate, depăşeşte cu mult secvenţe scary din filme care se vor a fi horror, dar care nu-ţi ridică pulsul nici măcar cu 2 bătăi pe minut, păstrându-ţi in acelaşi timp pupila nedilatată. N-am cunoscut în viaţa mea un nictofob adevărat, dar măcar văzând filmul ăsta, am înţeles pe deplin ce înseamnă frica de întuneric. Şi sincer să fiu, oricât de viteaz m-aş da, şi oricât de macho m-aş crede eu care am văzut sute de filme horror la viaţa mea, respectiva secvenţă din filmul ăsta, scared the shit out of me. Singura persoană pe care am cunoscut-o de curând şi care pare a avea astfel de afecţiuni, ar fi Lulu, motiv pentru care nu-i recomand filmul ăsta – decât dacă şi-a rezolvat între timp problemele.
Filmul însă are alte planuri în legătură cu mintea privitorului. Nictofobia e doar o micuţă relaxare, o deviere de la subiectul principal. Am adus în discuţie acel moment, doar pentru că este de-o intensitate maximă. Şi totuşi, cu toate că mi-a cam venit să aprind un eventual far de la Agigea sau nocturna de pe Stadionul Naţional la mine-n dormitor după ce-am văzut acea scenă, am aflat foarte repede că frica respectivă poate fi tratată ca o micuţă abatere de la cursul nefiresc al filmului. Şi asta pentru că overall, ceea ce transmite filmul, fie te sperie beyond imagination, lăsându-te cu gândul că you gotta be fucking carefull, ca să nu…, fie te asigură că deja eşti…

L-am văzut în 2002. O singură dată. Mi-a fost de ajuns ca să ştiu că nu vreau să-l mai văd niciodată. Şi asta pentru că mi-a fost frică. De mine. Eu n-am vrut să las vocea să iasă afară, aşa cum Gordon a făcut-o. M-am luptat cum n-am făcut-o niciodată, pentru a fi sigur că Simon rămâne deep inside, fără şanse de ieşire la suprafaţă. Şi totuşi, după fix 10 ani, l-am revăzut ieri. Îl aveam pe un dvd prăfuit, uitat printr-un colţ rar umblat al bibliotecii. Şi totuşi l-am găsit în 37 secunde. Strange? Deloc. Calling? Evident. L-am revăzut, m-am speriat cu 87.43% mai puţin ca în urmă cu 10 ani, mi-am dat seama că din acel procent doar 33.89% se datorează fricii provocate de film, restul fiind reprezentat de multiplele voci care ies în ultima vreme din mine şi care fac să pară ceva familiar fizionarea filmului, mi-am notat evenimentul în note to self, şi m-am gândit să vi-l recomand şi vouă.
Din punctul meu de vedere, filmul ăsta e cel mai it’s a must al genului…dacă-mi permiteţi exprimarea. Este cel mai artistic film de groază şi în acelaşi timp cel mai înfricoşător film artistic. Combină perfect calmitatea şi naturaleţea filmelor cuminţi, cu senzaţiile de angoasă perpetuă, provocate de cele mai bune filme horror. Trebuie văzut pentru că n-are nevoie decât de o vizionare/viaţă. Este ca o terapie. Vizionându-l, economisiţi bani de shrink… Eu am recurs la a 2-a vizionare din instinct. Aşa am simţit. Că e nevoie să-l revăd. Poate ca o ultimă încercare de-a mea prin care mă agăţam de ideea că poate Simon nu vine, sau poate că …Billy deja a venit şi urmează să-l cheme şi pe Simon. Oricum ar fi, i’m pretty much fucked up, aşa că l-am revăzut şi pentru a-mi reconfirma măcar acest fapt. Mă aflu în faţa celei de-a doua încercări majore din viaţa mea. Precedenta a avut loc în 1998 şi am depăşit-o cu bine. Dacă trec şi de asta, de fericire o să-mi scot două coaste şi-o să-mi fac sex oral singur, precum Marilyn Manson. Cu alte cuvinte, aş prefera să fie valabilă şi în cazul meu vorba aia a treia-i de bună, însă mă tem că nu mai trec de a doua. Şi cum nu prea mai trag mari speranţe că o să se întâmple ceva pozitiv, mă bucur şi eu de câte clipe-oi mai avea până când vine Simon şi-mi spune: Hello, Cătălin.
Am ales altă melodie faţă de cea din film. Repet, filmul nu are coloană sonoră în sensul de soundtrack. Are în schimb o plăcută forfotă de sunete perfect sincronizate şi asortate cu scenele în care apar, singura melodie fiind cea de pe genericul de final. Însă nu mi se pare elocventă pentru ce am simţit eu după recenta vizionare a filmului. Cred că în 2002 mi s-a părut drăguţă şi potrivită melodia aleasă de regizorul de sunet. Însă acum, în 2012, according to recent events, prefer altă melodie, care are un ritm superb însă deloc potrivit cu tempo-ul filmului, dar care are versuri mult prea bine adaptate…făcute parcă pentru momentul în care …you lose it…V-aş spune enjoy, însă mă tem că o urare firească nu are sens. Mai degrabă v-aş spune beware! Sper să va meargă la suflet în sensul bun al ideii, şi sper să mă iertaţi pentru alegerea titlului acestui articol, pe care-l veţi înţelege pe deplin după ce veţi viziona filmul. Cătălin is not here anymore, Doc.

Advertisements
  1. 30 September 2012 at 23:50

    Intr-o zi… intr-o zi, Catalin 😀 Intr-o zi ma voi uita la filmul asta si apoi iti voi spune cum m-am descurat. Clar ca nu ma voi uita singura, clar ca voi stii sigur ca nu nu voi ramane singura acasa pentru cel putin doua luni dupa vizionare, DAR TOT MA VOI UITA LA EL! 😀 Trebuie sa arat CA POT! 😀 🙂

    • qatalin
      1 October 2012 at 0:00

      Sper să poţi Lulu. Dar dacă încă nu ai trecut definitif peste nictofobie, deocamdată lasă-l aşa…nevizionat. 🙂

  2. 1 October 2012 at 0:58

    da…adica nu,cu siguranta nu voi vedea filmul…
    filmele de groaza nu ma sperie,am facut tehnica cinematografica,am invatat cate ceva despre trucaje si in acest sens tehnica evolueaza uluitor de rapid….
    nu filmele ma sperie dar faptul ca acele imagini isi gasesc loc in mintea mea da…asa ca…prefer sa am mintea “odihnita” 🙂

    • qatalin
      1 October 2012 at 1:06

      Înţeleg perfect ce spui. Te invidiez în cel mai sincer mod posibil. Niciodată nu am avut tăria de a mă abţine şi de a rămâne cu mintea ‘odihnită’, deoarece curiozitatea a fost întotdeauna mult prea mare.
      However, aici nu e cazul. Nu sunt trucaje, nu sunt imagini groteşti, nu există sperieturi…cel puţin nu cele usual. Există doar senzaţii, trăiri, sentimente – toate foarte puternice. Şi mai ales există o doză mare de apăsare. Nevăzutul iese prin ecran, lovindu-te. Nimic din ceea ce te sperie, nu e vizibil…

  3. 1 October 2012 at 1:16

    cu atat mai rau atunci 🙂
    sunt inteleapta ca nu ma las ispitita :))

    • qatalin
      1 October 2012 at 1:26

      Wisdom is the right choice! 😉

  4. 1 October 2012 at 1:29

    nu ca m-ar caracteriza :))

    • qatalin
      1 October 2012 at 1:50

      Damn! Eşti şi modestă… 🙂 Chiar că n-ai motive să te uiţi la filmul ăsta.

  5. ellyweiss
    7 October 2012 at 2:54

    Habar n-am daca as vrea sa vad asa ceva. Am vazut The Ring…ambele, la interval scurt, de cateva zile si in vremuri cand eram cu totul alta persoana, acum peste 3 ani…. Cred ca in categoria in care se incadreaza sunt filme bune. Nu cred insa ca le-as mai vedea a doua oara. Si n-am fost singura cand le-am vazut. Mai eram cu o persoana. Asa s-a intamplat, dar nu stiu daca apucandu-ma sa-l vad, si as fi fost singura l-as fi putut vedea pana la sfarsit… M-am si intrebat la momentul ala. Si ma intreb si acum…
    Cred insa ca nu, am destule stari aproape horror proprii, nu cred ca mai doresc altele induse.

    • qatalin
      7 October 2012 at 15:12

      Simt la fel ca tine în ce priveşte ‘The ring’. Dar vreau să ştii că în ce priveşte ‘Session 9’, nu e vorba despre acel gen de apăsare. Este un horror atipic. De fapt nici nu cred că-l pot numi horror în adevăratul sens al cuvântului. Nu are nimic în comun cu filmele de groază clasice, în afara tensiunii resimţite.
      “Cred însă că nu, am destule stări aproape horror proprii, nu cred că mai doresc altele induse.” Perfect de acord, dar să ştii că e precum un medicament administrat stărilor de care vorbeşti. De-aia l-am revăzut şi eu după atâta amar de vreme. S-a mulat perfect pe suferinţa mea, şi insist să cred că o poate face la fel de bine şi pe a ta.

  1. No trackbacks yet.

What's on your mind?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: