Home > Filme. > Thank you…Rebecca.

Thank you…Rebecca.

Sunt nesimţit. Încrezut şi nesimţit. Înfumurat, încrezut şi nesimţit. Ba nu! Arogant, înfumurat, încrezut şi nesimţit. Şi pentru că sunt toate astea la un loc, îndeajuns de mult din fiecare în parte şi toate la un loc, am şi foarte mult tupeu. Şi exact acest tupeu, care se află în mine în cantităţi uriaşe, mândru pentru că tronează deasupra celorlalte trăsături de caracter menţionate niţel mai sus, îmi da puterea de a susţine plin de emfază, printre dinţii rânjiţi drept simbol al atotcunoaşterii, că am înţeles ce este iubirea. Total. Nimic din ce există pe pământ nu mai poate să-mi zdruncine convingerea pe care pentru prima dată am căpătat-o, cu privire la răspunsul care inevitabil stă pe buzele fiecărui om, la un moment dat în această viaţă. Da, ştiu ce este iubirea! Când am aflat asta? Păi, la ora 2:13 A.M. la data de 3.10.2012. Atunci am terminat de vizionat filmul care mi-a dat toate răspunsurile de care mai aveam nevoie.
Ştiu că sună pueril, dar…chiar aşa şi este. Şi eu m-am mirat. Nu credeam că după 35 de ani, în care am dus o viaţă cam …grăbită şi foarte dezordonată, aveam să aflu în sfârşit răspuns la una dintre cele mai profunde întrebări pe care omul şi-o adresează sieşi, tocmai urmărind un film – îndeletnicire care-mi ocupă foarte mult timp (din fericire). Şi dacă oricum eram pregătit să răspund provocărilor pe care Lulu mi le-a făcut în două rânduri, m-am gândit că ar fi bine s-o fac fix acum, când în sfârşit am găsit răspunsul.
Numai că încercând să concep răspunsul, mi-am dat seama că pe lângă faptul că-s arogant, înfumurat, încrezut şi nesimţit, am şi o doză consistentă de prostie. O prostie care nu-mi dă dreptul mie să stric răspunsul. Răspunsul trebuie vizionat, simţit, auzit, trăit, nu explicat. Pentru că, funny thing, dacă-l explică cineva, dispare. Nu mai este înţeles. Şi atunci nimeni nu mai ştie de fapt ce este iubirea. Dar oricum nu-i nici o pierdere, pentru că n-aş fi fost în stare să explic prea bine, atâta timp cât numărul, forma şi aranjarea unor cuvinte, fie şi pe o pagină de blog, pare doar o încercare penibilă de a exprima ceva atât de puternic.
Atât de puternică este iubirea, încât o singură fracţiune de secundă petrecută în compania acestui sentiment, contează mai mult decât geniul lui Einstein, exprimat prin descrierile lui Shakespeare şi transpus în operele lui Da Vinci. Nimic măreţ creat de om pe pământ nu compensează cât o secundă de iubire pură. Poate doar dacă te opreşti undeva în natură, închizi ochii, laşi soarele să se joace cu pleoapele tale, respiri adânc, auzi foşnetul plantelor în adierea vântului şi miroşi viaţa. Poate numai atunci. Dar şi atunci compensează, doar pentru că toate simţurile îţi sunt trezite în scopul simţirii iubirii, nu pentru că natura, oricât de măreaţă ar fi (şi este), ar fi mai puternică decât iubirea. Pentru că nu este. Nimic nu este. Şi totul vrea să fie. Dar nu poate. Şi e bine aşa. Cred că ăsta este unul din învăţămintele lui Dumnezeu. Ne-a lăsat creeatia sa cea mai de preţ drept dar pentru noi (natura), doar pentru ca noi să constatăm că toată splendoarea vieţii păleşte de fapt în faţa iubirii, şi să înţelegem că iubirea este mai presus de orice. Chiar şi mai presus decât viaţa. Cred în sfârşit asta cu o convingere totală. Nici viaţa nu contează mai mult decât iubirea. Iubirea transcede chiar şi moartea, pentru că iubirea omoară moartea.
“[…] cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte, viaţă dăruindu-le.” Aşadar Iisus, care este iubirea reprezentată de calea, adevărul şi viaţa, calcă pe moarte, daruindu-le viaţă celor din morminte. Cu alte cuvinte, iubirea omoară moartea, şi dăruieşte viaţă celor morţi. Deci nu contează starea de agregare: materială – lumească, sau spirituală – duhovnicească. Pentru că orice înfăţişare ar putea lua o fiinţă vie, iubirea e mai presus decât existenţa intrinsecă. Păi în atare situaţie, dacă Iisus în ziua de Paste, coboară în Iad pentru a da viaţă celor morţi oferindu-le iubire, cum poate ceva lumesc, palpabil, material, creeat de om, să îndrăznească a pretinde că se înalţă la fel de sus ca iubirea?
Şi totuşi, în mărinimia lui, Iisus nu ne-a dat doar iubire sfântă, Dumnezeiască, ci ne-a dăruit şi posibilitatea să ne iubim între noi oamenii, aidoma îngerilor. Tocmai asta e iubirea pe care noi oamenii putem să o simţim. Pe cea Divină doar o primim în dar, în timp ce pe cealaltă, lumească, o şi oferim, unii altora, fiind capabili de trăiri similare cu începuturile vieţii însăşi. Iar când asta se întâmplă, conştientizarea momentului face cât o viaţa trăită. Nimic nu mai contează. Pentru că nimic nu mai există. Oricum în afară de iubire nu mai e nimic worthy, aşa că atunci când apare şi o simţi, ştii că moartea nu mai are putere asupra ta, pentru că nu are cum să te mai învingă.
Nu ştiu cât de coerent sunt eu la ora asta (este 3:31 A.M. momentan), însă nici nu mai încerc să fiu coerent sau în alt fel. Sunt. Şi atât. Fără feluri de a fi. Şi chiar dacă aş încerca să-i acord o altfel de conotaţie, aş pângări-o, aş mânji-o…aşa că prefer să o înţeleg, să o simt, să o admir şi să o împărtăşesc. Cum s-o împărtăşesc? Invitandu-vă la film. La filmul care deţine toate răspunsurile. Cel puţin pentru mine le-a avut pe toate. Nu ştiu voi, dar eu eram ca un puzzle din care lipseau câteva piese importante. Ei bine, fix acele piese mi-au fost aşezate la locurile potrivite şi apuc să văd în sfârşit imaginea, superba imagine, înţelegând-o pentru prima oară pe deplin.
Filmul se numeşte Womb, este din 2010, şi înainte de a da click pe link, vă implor în genunchi să nu citiţi nici măcar cele trei rânduri din descrierea de pe imdb. Lua-ţi-l de unde puteţi, dar fără să vedeţi ceva concret, cum ar fi trailere sau recenzii. Eu oricum n-o să vorbesc despre el, pentru că nici n-aş avea cum. Aş fi doar ridicol şi n-aş face decât să stric desăvârşirea acestei opere de artă. Faptul că arată ca o piesă de teatru îl apropie şi mai mult de o creaţie artistică, depărtându-l complet de zona hollywoodiana a fenomenului. Nu există decât un cadru – plaja, un decor – casa, 3-4 personaje, şi iubirea. Atât. Iar modul în care este descrisă şi felul în care te face să simţi cu adevărat puterea acestui sentiment unic, este dincolo de cuvinte. Nu departe de ele, ci doar în limita suportabilităţii cognitive. Adică înţelegi, simţi, dar rămâi mut din respect, uluire sau din lipsă de vocabular (în cazul meu au fost toate trei situaţiile).
Şi totuşi am îndrăznit să îndrug ceva, ca să nu las articolul ăsta fără o părere personală, aşa la cald, imediat după vizionarea filmului, cu toate că ştiu sigur că mâine îmi va părea rău că am făcut-o. Trebuia să scriu doar un link cu filmul şi atât. Cine-s eu să-mi permit a-mi da cu părerea despre aşa ceva? Ah, da. Eu sunt arogantul încrezut, înfumurat şi nesimţit. Şi uite aşa am găsit tupeul de a zgâria puţin coaja acestui subiect.
Mă retrag umil, nu înainte de a vă ura să aveţi o călătorie frumoasă în momentul în care veţi apăsa pe butonul play. Sper ca măcar atunci, după vizionare, cuvintele mele care acum poate par oarecum haotice, să devină puţin mai coerente ca şi semnificaţie, şi mai pline de consistenţă. Sunt sigur că multă lume îşi va afla răspunsuri la diferite întrebări, urmărind acest film. Eu unul cu siguranţă mi-am găsit. Vă iubesc!

Advertisements
  1. 3 October 2012 at 13:26

    “arogant” cum spui ca esti, dar se pare ca ai gusturi frumoase 🙂 trebuie sa vad si eu filmul, nu? 😀
    Iti multumesc ca m-ai mentionat in postarea asta frumoasa.
    Sa ne citim cu bineee 😛

    • qatalin
      3 October 2012 at 13:48

      Da Lulu, chiar trebuie să-l vezi. Îţi mulţumesc şi eu pentru reciprocitate. Provocările tale m-au urnit din loc în legătură cu subiectul. Aşa că dintre noi doi, eu sunt primul care trebuie să mulţumească. Şi o fac, invintandu-te să urmăreşti filmul ăsta…

  2. Jeremy
    3 October 2012 at 14:35

    Ce curioasa m`ai facut! 😀
    Abia astept sa`l vad.
    Revin cu o parere dupa…. 😉

  3. Jeremy
    3 October 2012 at 14:37

    Aaaaaa, am uitat sa precizez: am vazut ca joaca si Eva Green-cea din Perfect Sense! 😀
    Un motiv in plus sa ma uit. 🙂

    • qatalin
      3 October 2012 at 14:57

      Da, ea joacă. Şi din punctul meu de vedere o face mai bine decât în ‘Perfect sense’. Poate pentru că rolul este de aşa natură. Oricum, nu credeam că o să văd aşa de curând un film care să fie chiar mai bun decât ‘Perfect sense’, însă s-a întâmplat…
      Aştept părerea ta.

      • Jeremy
        3 October 2012 at 18:38

        OMG! OMG! OMG! OMG! OMG!
        OMG! OMG! OMG! OMG! OMG!
        OMG! OMG! OMG! OMG! OMG!

        Atac de panica – asta este reactia mea!
        Bai Catalin, cum este posibil asa ceva?!
        Mie altceva mi`a atras in mod deosebit atentia in film. Nu dragostea propriu-zisa, care este evidenta de la inceput pana la sfarsit, ci insusirea unor drepturi in numele iubirii!!!! Deci: “Rebecca, nu aveai dreptul sa faci asa ceva pentru numele lui Dumnezeu. Nici fata de Dumnezeu, nici fata de tine, nici fata de Timmy, nici fata de NIMENI!!!!!” Catalin, te rog scuza`mi comment`ul asta plin de revolta insa, ma aflu`n stare de soc si nu ma pot controla!
        Este un film adorabil in toata aborminabilitatea lui! Insa, ca sa faci asa ceva, trebuie sa fiu cate putin din toate- putin inconstient, putin iresponsabil, putin imatur, putin (mai mult) indragostit si poate cel mai mult in putin`ul asta, trebuie sa fii SADIC!!!

  4. qatalin
    3 October 2012 at 20:11

    Andrada, cam acelaşi număr de OMG-uri (poate chiar mai multe), a fost şi reacţia mea. Şi da, atacul de panică a venit ca un tren în Japonia – right on time.
    Şi pe lângă faptul că ai dreptate cu tot ce spui, sunt îndeajuns de idealist şi de visător să văd doar partea bună a acţiunii ei. Pentru că, până la urmă, pe toată durata maturizării lui n-a făcut absolut nimic abominabil, ci din contră, s-a abţinut cât a putut de bine…mascând dorinţele (cu vreu două excepţii). Nu vreau să intru în mai multe detalii pentru că probabil aş strica plăcerea vizionării, celor care-mi citesc comentariul.
    Însă cert este un lucru. Eu cred în iubire, aşa cum am spus, dincolo de uman, de raţional, de palpabil… Aşa că de-aia am ales titlul ăla (a cărui semnificaţie acum o înţelegi – după ce ai văzut filmul), şi prima poză a articolului. Pentru mine astea contează. “Thank you…Rebecca.” şi para muşcată. Restul…sunt detalii…

    • Jeremy
      3 October 2012 at 20:24

      Da, inteleg ca tu ai luat esenta care este foarte importanta. Am vazut`o si eu insa, “detaliile” au fost atat de socante incat, nu m`am putut face ca nu le vad! Iar in cazul asta “esenta” este construita din “detalii”.

  5. Jeremy
    3 October 2012 at 20:21

    Aaaaa, si inca ceva: trebuie sa fii mai intai de toate EGOIST!
    Acest film evidentiaza foarte bine egoismul care atinge cote maxime, evident, imbracat in “iubire”. Dar tot egoism ramane! Nu mi`as dori o asemenea iubire; o iubire egoista! Trebuie ca ma urasti suficient de mult din moment ce mi`ai recomandat acest film! Nu pot iubi acest film pentru ca nu pot iubi egoismul! Deci “Perfect Sense” isi pastreaza pozitia! No offence!

    • qatalin
      3 October 2012 at 21:29

      Mi se pare corect şi îţi mulţumesc pentru precizări. Pe lângă arogant, înfumurat, încrezut şi nesimţit, la care se adăugă tupeul din greu, trebuia să adaug şi egoist. Cu siguranţă sunt şi egoist, dacă mi-a plăcut atât de mult filmul ăsta.
      Caz în care îmi cer scuze pentru acel “Va iubesc!” din final, pentru că spui că tu ai simţit că “te urăsc” atâta timp cât ţi-am recomandat acest film pe care nu-l poţi iubi. Aşadar din cauză că nu iubeşti egoismul, nu iubeşti filmul ăsta, şi pentru că eu sunt egoist, mă încadrez şi eu în categoria “neiubibililor”, caz în care, încă odată, îmi cer scuze.
      Dar asta e…se mai întâmpla să fac şi eu recomandări nasoale. Mea cupla. E bine de ştiut pe viitor. O să încerc să mă las cât mai puţin ghidat de sentimente şi să fiu mai atent la detalii, pentru că ele constituie esenţa – aşa cum bine ai spus.

  6. 4 October 2012 at 10:40

    Dacă e Eva Green, atunci e un must să-l văd. Aştept însă un weekend liniştit din octombrie, în care voi fi doar eu cu mine. Şi cu filmul 😀

    • qatalin
      4 October 2012 at 11:55

      Mi-e şi frică să mai zic ‘vizionare plăcută’, dar totuşi o fac…printre dinţi, în timp ce-mi tremură bărbia… 🙂
      I just hope i’m not the only one who adores this shit…

  7. Eda
    5 October 2012 at 16:31

    Astazi, 5 octombrie e Ziua Internationala a Zambetului… zambim si noi ?:D

    • qatalin
      5 October 2012 at 16:37

      Cu siguranţă Denisa. Cu siguranţă! 🙂 Holding hands if you like…nevertheless we shall…

      • Eda
        5 October 2012 at 16:39

        …in sfarsit, un zambet ! 😀

        Multumesc !

        • qatalin
          5 October 2012 at 16:46

          Eu iţi mulţumesc, Denisa. 😉

  8. ellyweiss
    7 October 2012 at 16:06

    L-am vazut…N-am idei preconcepute.
    Am raspuns…cumva.
    Printr-un articol, chiar acum.

    • qatalin
      7 October 2012 at 16:26

      Mulţumesc Elly. Mult mai bun articolul tău. Mult mai …uman (chiar dacă trădează – cel puţin în ochii mei, sentimente puternice). Eu unul am scris ghidat prea mult de simţiri. Tu însă ai făcut-o mult mai bine, din toate punctele de vedere.

      • ellyweiss
        7 October 2012 at 16:48

        Poate ca exagerezi putin dar iti multumesc… 🙂
        Ai vazut-o cum statea ca o statuie? Sunt la fel… Pe undeva, m-am identificat cu ea…poate de aceea am inteles perfect ce vrea sa spuna filmul…

        • qatalin
          7 October 2012 at 16:54

          Nu exagerez deloc. Cu plăcere… 🙂
          Oricât de aiurea sună ce spun eu acum (sper să înţelegi la ce mă refer de fapt), mi-aş fi dorit să nu scrii comentariul ăsta. ‘Ştiam’ asta… însă confirmarea ta vine ca un twelve gage, descărcat în plex de la 2 metri… 😦 Stările ei, mimica, gesturile, dar mai ales ultima ei ipostază, stând la masă, şi gestul de a duce mâna dreaptă pentru a se sprijini de masă când simţea colapsul aproape…wow…înţeleg…din păcate… 😦 Nu cred că am respirat în momentele alea…

  9. 23 October 2012 at 13:44

    deja cu 2 filme m-ai pus pe ganduri.. da mai mult cu asta.. gotta see it !!

    • qatalin
      23 October 2012 at 13:56

      Vizionare plăcută! Aştept părerile tale.

  10. Ina
    24 October 2012 at 10:57

    In afara de arogant, infumurat, ticalos (pardon, n-ai spus asta), nesimtit esti f.f.f. tare. Mi-a placut mult ce am citit. Multumesc.

    • qatalin
      24 October 2012 at 12:20

      Mă bucur foarte mult pentru că ai distins atât de bine, care din ‘calităţile’ mele este mai proeminentă. Ai adăugat la fix cei trei de ‘f.’, şi precum o artistă consacrată, ai plasat (printr-o inspiraţie de geniu) şi un ‘ticălos’ simţind parcă ceea ce-i lipsea operei pentru a fi desăvârşită. :D))
      Mulţumesc, Ina. Şi totuşi, cu toate că-mi place să mă lăfăi în aprecierile tale, te-aş învita să urmăreşti şi filmul, pentru că dacă ţi-a plăcut mult ce-am scris eu, cu siguranţă filmul va depăşi într-un mod abisal textul meu… Enjoy! 🙂

      Ah, da…bine ai venit! 😉

  11. Chuchoterie
    23 December 2012 at 22:12

    Mi-e drag sa te citesc, oricat de nesimtit ai fi.Ba nu! Oricat de increzut si nesimtit ai fi.Ba nu! Oricat de infumurat, increzut si nesimtit ai fi.Reiau! Oricat de arogant, infumurat, increzut si nesimtit ai fi.Iar postarea asta m-a facut sa iau o guma si sa sterg urmatorul titlu de pe lista de filme, inlocuindu-l cu “Womb”.
    Si inca ceva! Fara sa iti dai seama, ai contribuit cu un gram la inveselirea serii mele.De fapt, nu o pot numi veselie…nu stiu ce e, dar imi place! 🙂

    • qatalin
      24 December 2012 at 1:21

      Nici nu ştiu de unde să încep… Mă bucură prezenţa ta aici, îmi dezmorţesc oasele la căldura cuvintelor tale, simt perfect ghiduşia din ultima ta frază, dar în acelaşi timp simt un fel de tristeţe…ba nu, mai bine zis un fel de îngrijorare…
      Şi asta pentru că plec de la o prezumţie…cu toate că nu-mi stă în caracter. Dar nu am variante. Presupun că eşti fată/domnişoară/femeie… Caz în care îngrijorarea mea provine doar din alăturarea nefericită a doi factori. Şi anume Womb, cu perioada Crăciunului. Spun asta pentru că oricât de fericit aş fi că mi-ai trecut pragul, oricât de mult mi-ar place comentariul tău (şi îmi place), oricât de bucuros aş fi pentru că am reuşit să-ţi înveselesc (sau cum vrei să-i spui) seara, totuşi este oarecum riscant pentru o femeie să vadă Womb de sărbători…
      Nu trag concluzii pripite, iar presupunerile mele s-au oprit doar la sexul tău, moment în care am decis în forul meu interior că eşti femeie. Însă nu-mi permit să-ţi judec preferinţele cinematografice. However, este totuşi deosebit de riscantă vizionarea lui acum, mai ales dacă eşti într-o stare oarecum…nasoală… Şi asta pentru că femeile prin natura lor sunt delicate, firave, emotive, gingaşe, sensibile…iar lista poate continua. Dacă adaug la asta şi faptul că în perioada asta femeile (covârşitoarea majoritate a lor) caută să urmărească filme siropoase, de sezon, cu gingălbelşi, moşcrăciuni şi zurgălăi+reni+iubire+zăpadă+++…atunci mă tem că plonjonul într-un film precum Womb, nu-i tocmai adecvat sezonului.
      Eh…consider că mi-am făcut datoria, iar warning-ul meu a fost consemnat ca atare. 😉 Nu vreau să mă înjuri pe nedrept…(nu că n-aş merita să fiu înjurat din alte motive :D) dacă eventual îl urmăreşti şi n-ai ţintă în care să tragi sudalmele. 😛
      Anyway, săru’mâna pentru vizită şi pentru cuvintele frumoase. Don’t be a stranger şi vizionare plăcută!…oricând vei dori să-l vezi. 😉

  12. Chuchoterie
    24 December 2012 at 10:57

    Iti multumesc ca te-ai gandit la corzile sufletului meu, asa incat sa nu devina mult prea fragile in aceasta perioada a sarbatorilor de Craciun! Nu sunt pe deplin convinsa ce sentimente o sa-mi trezeasca filmul, dar, contrar asteptarilor, simt nevoia de un timp sa urmaresc unul care sa ma poarte prin toate stadiile inimii, sa o simt cum imi plonjeaza pana in stomac, iar apoi cum salta sa iasa afara din piept.Nu-mi doresc neaparat un happy end, vreau un film care sa ma faca sa scot batista din buzunar.Cam straniu, nu ti se pare?
    Cu aceasta ocazie, vreau sa iti urez Craciun linistit alaturi de oameni dragi si lumina in suflet!

    • qatalin
      24 December 2012 at 13:08

      În cazul ăsta, alegerea ta este cu siguranţă cea bună. Womb este devastator. Cutremurător. Şi nu neapărat prin prisma ideii de happy ending. Călătoria inimii tale va fi lentă. Drumul spre stomac, urmat de ieşirea din piept, va fi unul interesant, pentru că pe toată durata lui, îţi vei însoţi inima. Nu creează stări şocante, pe care le trăieşti simtindu-le şi atât. Nu, face mai mult. Călătoria tuturor trăirilor de pe durată întregului film, o faci insotindu-ţi inima în mod conştient. Awareness şi alertness – cam astea ar fi stările. Aşa că…vizionare plăcută. Să-mi spui cum ţi s-a părut. 🙂
      Mulţumesc frumos. Crăciun fericit şi ţie! Nu prea le am cu urările…mereu mă simt stingher şi stângaci, aşa că-ţi urez ceea ce mi se pare mie cel mai important: sănătate. Dacă există sănătate, orice se poate realiza.

  13. 6 July 2013 at 19:15

    Nu sunt o persoana foarte in varsta. N-am ajuns inca la 18 ani, dar nu mai am mult. Nu m-am gandit niciodata pana acum ce e iubirea. Sunt tanara si nepasatoare. Simplu ! Insa acest film m-a facut sa ma intreb cate ceva… Oare eu cat de departe as merge pentru o iubire adevarata ? Alte persoane care au vizionat filmul au spus ca li se pare deplasat ceea ce a facut Rebecca. Eu una cred ca era doar durerea sfasietoare din sufletul ei care a impins-o sa faca asa ceva. Recunosc, sfarsitul este putin cam trist si nu am inteles inca de ce Thomas cedeaza tentatiei. Insa am inteles de ce pleaca mai apoi. (:

    • qatalin
      6 July 2013 at 19:43

      Bună Loredana! Bine ai venit! 🙂
      Nu vârsta contează… Cel puţin nu când vine vorba de iubire… 😳 Când ai spus că eşti tânără şi nepăsătoare, parcă m-ai descris pe mine…mai puţin partea cu tinereţea. 😆 În fine.. 😛
      Revenind la film, ştiu…părerile sunt împărţite. Tocmai pentru că filmul naşte asemenea controverse. Este greu de digerat o asemenea idee. Şi asta pentru că întrebarea care se pune este -E fiul, sau iubitul ei? Ştiu…tehnic este fiul, însă… Eh…e greu. Nici eu nu m-am decis prea bine.
      Şi totuşi ceea ce a vrut să spună filmul, nu a avut de-a face cu latura fizică, concretă, palpabilă, în care da!, acţiunea ei (mai ales scena din final) poate fi înţeleasă a fi de neconceput, ci cred că a avut mai mult de a face cu partea spirituală, cu dorinţa noastră (atunci când iubim deplin) să fim în stare de orice sacrificiu şi capabili de o răbdare ieşită din comun.
      Acea durere sfâşietoare despre care vorbeşti, are legătură cu sacrificiul ei, cu jertfa…cu imposibilitatea de a trăi fără el…cu alegerea ei de a trăi o viaţă în acel fel, decât să nu-l fi avut deloc. Despre asta cred eu că e vorba. Pentru că în opinia mea asta înseamnă iubirea adevărată – capacitatea de a te sacrifica pentru persoana pe care o iubeşti. Puterea de a trăi o viaţă pe altarul jertfei, în numele iubirii. Capacitatea de a-ţi duce crucea până la capăt.
      Thomas cedează pentru că înţelesese situaţia. Ştia de ce a existat el. Pricepuse în sfârşit cine este el. Şi a ales să-i dăruiască acel moment, pe care ea îl aştepta de o eternitate, mulţumindu-i în felul ăsta pentru cadoul ei – viaţa. Pentru că în acele clipe, pentru ea nu a fost fiul ei, ci Thomas…iar el a ştiut asta. Tocmai de aceea cuvintele lui (şi de altfel ultimele din film) sunt cele pe care le-am ales eu în titlu… Pentru că la aşa ceva se rezumă de fapt tot filmul. Un fel de -Iti mulţumesc pentru că trăiesc

      • 6 July 2013 at 21:19

        Intr-adevar este greu de digerat asa ceva. Insa eu ma pun in locul ei… probabil as fi actionat la fel. Si da, poate ai dreptate spunand ca el a ales sa-i daruiasca acele clipe fiindca in cateva secunde a inteles motivul existentei lui. Doar ca ceea ce transmite acea scena este foarte crud: brusc, mama ta nu mai e mama ta. Este derutant acest film, insa eu consider ca nu a fost o pierdere de timp sa-l vad.
        Privita pe alta parte, acea scena semnifica, poate, clipa in care Rebecca realizeaza ca este ultima data cand Tommy va fi al ei… caci probabil stia ca dupa ce totul se consuma el nu o va putea privi ca pe o mama (poate doar tehnic, deoarece ea l-a adus pe lume), deci in niciun caz ca pe o posibila iubita.
        Nu stiu ce sa zic, este o situatie destul e confuza.

        • qatalin
          6 July 2013 at 21:32

          Dacă şi tu ca femeie (pardon…fată 😳 ), sau mai bine zis – reprezentantă a sexului frumos ;), afirmi că probabil ai fi acţionat la fel, asta îmi uşurează mie acceptarea faptului că şi eu aş fi făcut la fel în locul lui… Este foarte intens acel moment…şi de vizionat, dar pun pariu că şi actorilor le-a fost dificil. Oricum el simţise toată viaţa ceva…altceva… Adu-ţi aminte anumite scene, în care exista o anumită tensiune…dincolo de cuvinte.
          Ştiu că e o situaţie confuză. În acelaşi timp, el oricum n-ar mai fi putut să rămână, cu sau fără ce s-a întâmplat în final. Acel moment a fost ca un arc de cerc peste timp, pe care l-a închis, dăruindu-i ei un sens gestului pe care-l făcuse…când l-a readus pe el…
          Îmi pare bine că l-ai putut digera cât de cât şi pentru că nu-l consideri o pierdere de timp. Într-o lume în care devotamentul a murit, iar oamenii înfiripă relaţii pe bandă rulantă, jertfa în numele iubirii este cu atât mai deosebită şi demnă de apreciere.

  14. 23 December 2013 at 22:12

    Astăzi, 23.12.2013, la fix un an de când am poposit pentru prima oară în acest loc în care pot spune că mi-am regăsit echilibrul interior, s-a întâmplat. Simțeam că trebuie să fac și pasul ăsta, pas pe care ți și mi l-am promis într-un decembrie apus. Am călcat în picioare warning-ul tău cu privire la vizionarea filmului în prag de sărbătoare și bine am făcut. Pentru că…iubirea înseamnă sacrificiu și pierdere de sine. Adică exact acea iubire pură, dumnezeiască, despre care amintești în articol. Adică exact ceea ce-ar trebui să simțim acum în suflete, noi, creștinii. Iar ce mi-a demonstrat filmul ăsta e că…n-am iubit niciodată cu adevărat. Până acum…

    Nu-mi rămâne decât să-ți spun: Thank you…Cătălin Ionescu.

    • qatalin
      24 December 2013 at 2:18

      Nu-mi puteai face o surpriză mai plăcută, pentru a încununa într-un mod de un simbolism incredibil, anul pe care-l facem de când ne-am cunoscut.
      Citindu-ţi comentariul din urmă cu fix un an, nu pot să nu observ cum acea veselie, pe care nu o puteai numi veselie…neştiind de fapt ce e, dar care-ţi plăcea, s-a transformat în timp, căpătând de fapt consistenţa şi conturul atât de bine închegate ale unui sentiment de iubire. Şi cum fondul bate forma, resimt din cuvintele tale puterea care răzbate dintr-un suflet care s-a delectat cu un asemenea film, practic devorându-l pixel cu pixel.
      Până la urmă, ceea ce reiese mai presus de orice din acest film este faptul că dacă atât de puternică poate fi iubirea, încât acel Thank you! merită aşteptarea, atunci niciun obstacol nu este prea mare în calea fericirii….

      Nu-ţi răspund, ci ţin ochii închişi şi ridic temător, şovăielnic, mâna dreaptă pe masă….căutând sprijin.

  1. No trackbacks yet.

What's on your mind?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: