Giroags – no! Hedonism – yes!

Directiva mea, nr.1/2012: Consumul excesiv dăunează grav sănătăţii. Lipsa consumului formează lacune, debilitează sufletul şi creează frustrări imposibil de refulat.

Următorul text este un produs care se eliberează fără prescripţie medicală. Citiţi cu atenţie prospectul. În cazul apariţiei efectelor adverse, vă puteţi adresa nostalgiei sau melancoliei.

Stau şi mă-ntreb ce-o fi excesul, cine-l defineşte şi cine stabileşte parametrii în care se încadrează substanţele catalogate drept halucinogene? Evident că ştiu şi răspunsul. E acela pe care mi-l inoculează obsesiv o societate autizantă, care mă împinge spre statutul de oaie obedientă, nicidecum spre a gândi, simţi, manifesta. Aşa că în cele urmează am de gând să îmi acord mie însumi un alt fel de răspuns la aceste întrebări şi la multe altele, pe care le consider de bun simt, atâta timp cât încă mai pot să le formulez.
Încep prin a face câteva referiri la propria-mi persoană. Simt nevoia să dau cu subsemnatul, pentru că având în vedere ceea ce vreau să scriu, e bine de ştiut din start poziţia mea în legătură cu subiectul. Sunt un om al exceselor, cel puţin conform înţelesului actual. Nu-mi plac jumătăţile de măsură, nu intru în aprofundarea anumitor senzaţii dacă ştiu că n-am posibilitatea de a merge până la capăt şi nu-mi refuz niciodată nimic, indiferent de consecinţe. Cu alte cuvinte, fac ce vreau, niciodată ce trebuie – dacă se întâmpla ca trebuie să coincidă cu vreau, atunci e bine, dacă nu, cu părere de rău, eu tot fac. Nu m-am drogat niciodată. N-am făcut-o pentru că aşa am considerat eu de cuviinţă, nu pentru că m-am simţit constrâns de cineva în sensul ăsta. Ăsta-i şi motivul pentru care nu regret asta, cum de altfel nu regret niciuna din deciziile tumultoasei mele vieţi. Şi cu toate că nu m-am drogat în sensul Dreptului Penal, am făcut-o în accepţiunea felului meu de a vedea viaţa. O să încerc să mă explic mai pe larg în cele ce urmează.

În primul rând, eu nu consider că stupefiantele sunt singurele substanţe halucinogene. De fapt, alăturarea cuvintelor halucinogen şi substanţă, mi se pare a fi un abuz al limbii Romane şi o eroare atât de formă cât şi de fond. Şi asta pentru că din punctul meu de vedere, nu doar substanţele chimice au caracter halucinogen, ci şi senzaţiile, trăirile. De multe ori ceea ce simţi te droghează mai rapid decât ar face-o orice altă substanţă creeata special pentru acel scop, iar călătoria poate avea o durată mai mare decât efectul administrării (pe orice cale posibilă) unei substanţe de origine materială.
Pe lângă asta, de ce trebuie ca decidenţii la nivel mondial să facă liste cu aşa da şi aşa nu? De ce trebuie întotdeauna să ni se spună ce e bun şi ce e rău, de parcă fără o ghidare în sensul ăsta am rămâne neştiutori şi rătăciţi? Nu fac nicidecum apologia drogurilor, însă vreau să fac o scurtă trecere în revistă în sensul ăsta, gandindu-mă la câteva substanţe care de-a lungul timpului fie au fost descoperite din greşeală, fie au fost considerate ca având rol terapeutic, fie au fost în mod repetat ba interzise, ba permise:
1) Acidul lisergic dietilamid. Cunoscut şi sub numele de LSD. Obţinut pe baza unei ciuperci care se găseşte în orez, şi a cărui acţiune asupra sistemului nervos i-a făcut pe mulţi oameni de ştiinţă să-l folosească nu doar în scopuri recreaţionale, ci şi pentru cercetări, mai ales prin anii 60-70. Iniţial au fost făcute testări pe animale, mai apoi pe oameni, iar controversa care a dus la introducerea lui pe lista drogurilor de mare risc a fost iniţiată de părerile unor psihiatri care susţineau că folosirea lui pe pacienţi nu le rezolvă problemele, ci poate creea sau amplifica schizofrenia – lucru niciodată dovedit, dar care, evident, a format scuza de care aveau nevoie pentru a-l interzice;
2) Cânepa. Aka weed, iarba, sau mai bine spus, conform denumirii în limba Latină – Cannabis (Marihuana). Exact la fel că şi LSD-ul, dacă nu chiar mai mult, are acţiuni terapeutice dovedite, este folosită în multe state drept tratament în diverse boli, este recomandată de medici drept adjuvant în cazul afecţiunilor care implică durere, este legalizată în multe ţări, şi totuşi, rămâne pe listă drogurilor de mare risc;
3) Absintul. Este o băutură alcoolică puternică, obţinută din pelin, anason, fenicul, plus alte plante aromatice. Produsă iniţial în Elvetia, la sfârşitul secolului 18, a fost considerată băutura nobilimii, jucăria aristrocraţiei. Nu toată lumea îşi permitea călătoria pe valuri de absinth, iar efectul ei, foarte puţin diferit de alcoolul obişnuit, fiind mai degrabă (în opinia mea) un potenţiator al relaţiilor sexuale, efectul plăcut al consumului de absinth fiind amplificat de muzică, ambianţă, senzaţii, pofte, etc. Numai că s-a găsit un nene diliu care să afirme că Absintul a stat la baza unui lanţ de crime nasoale pe la începutul secolului trecut, şi uite aşa, din la fée verte (the green fairy),  această bautură sexy a ajuns să fie considerată o băutură care suceşte minţile, care duce la demenţă, fiind astfel interzisă. Însă în ultimii zeci de ani, s-au îndurat oficialităţile şi l-au trecut pe lista băuturilor alcoolice legale;
4) Alcoolul. Nici nu mai are sens să fac apologia alcoolului. Ştie toată lumea despre ce-i vorba. Vreau doar să amintesc perioadele de prohibiţie, în care autorităţi dereglate mintal au considerat că-i bine să interzică absolut orice omului, inclusiv alcoolul;
5) Tutunul. Niciodată interzis, întotdeauna halucinogen. Susţin asta cu tărie, cu toate că oricine fumează susţine contrariul. Am fumat nouă ani (din care ultimii doi, doar Carpaţi la sipcă), aşa că ştiu despre ce vorbesc. Nicotina, chiar dacă nu are rol psihedelic, este cu siguranţă un drog care creează dependenţă;
6) Cafeaua. Întocmai ca şi tutunul (chiar dacă nu are aceleaşi efecte nocive ca acesta din urmă), creează în mod sigur dependenţă. Cunosc destule persoane care nu pot funcţiona în parametri optimi, fără măcar o ceaşcă de cafea pe zi.

Ordinea în care le-am aranjat este dinadins aleasă în acel fel, plecând de la cele mai nocive şi ajungad până la cele ordinare, familiare, folosite de către toată lumea. Eu unul am consumat din belşug ultimele patru enumerate, refuzând din considerente personale să consum cele enumerate la punctele 1) şi 2) (deocamdată). De cafea şi tutun m-am lăsat cu mulţi ani în urmă, alcool şi absinth consumând ocazional. Şi totuşi întrebarea mea rămâne. De ce nu are voie omul (în general), să viseze, să halucineze, să călătorească?
Nu înţeleg care ar fi diferenţa între un alcoolic căruia îi tremură mâna dacă nu îngurgitează rapid o jumate de vodka proastă şi un tânăr rebel care fumează un joint ascultând muzică. Va spun eu că diferenţa este că alcoolicul îşi nenoroceşte în bătaie copiii şi îi aplică soţiei 87 de lovituri de cuţit sub ochii îngroziţi ai acestora, în timp ce hipiotul non violent riscă să facă pârnaie din greu dacă-i prins fumând iarbă. Iar asta în timp ce alcoolul se găseşte peste tot, fiind legal şi incurajandu-se consumul prin campanii publicitare costisitoare.
Şi atunci de ce teama autorităţilor de a lăsa populaţia globului să viseze cu ochii deschişi? Cumva obedienţa şi servilismul robotizat nu merg mână-n mână cu deblocarea cognitivă survenită în urma consumului? Se ştie foarte bine că în focurile creaţiei, un artist îşi amplifică simţurile prin toate mijloacele care-l stimulează şi care-l poartă către desăvârşirea operei sale. În perioada Renascentistă nu cred că a existat vreun mare artist care să nu fi făcut asta. Dar bine, atunci nu erau decât, poate, un singur miliard de oameni pe pământ, iar decidenţii nu erau atât de obsedaţi de a ţine în frâu, manipulând, o masă enormă de oameni, care dacă ar avea ochiul minţii liber, dacă ar vedea totul în jur din alt unghi al abordării, dacă ar simţi ceea ce se întâmplă şi ceea ce li se întâmplă, n-ar mai fi la fel de uşor de manevrat. Terminologia de masă de manevră are un înţeles bine determinat în accepţiunea şi viziunea anului 2012.
Nu am vrut să arunc în discuţie the heavy artillery. Şi asta pentru că nu consider a fi benefică pentru chimia corpului uman, folosirea unor stupefiante precum cocaina, heroina, extasy, şi altele. Adică cele care te omoară încet dar sigur. Cele care te fac să nu mai fii om, să vinzi din casă, să fii în stare să dai în cap, să intri în sevraj, să distrugi vieţile din jurul tău (pe lângă a ta), şi din cauza cărora nu mai ai scăpare. Despre astea chiar nu am ce spune. Şi asta pentru că în opinia mea, orice halucinogen care te distruge, este nociv şi atât. Orice efect benefic ar putea avea, este estompat de modificările de ordin psihic, la care se adăugă şi cele fiziologice, şi care în timp te transformă în legumă, în ne-om, în schelete ambulant soon to be dead…very dead.

Ar fi chiar interesant să constat că the authorities decid că vizionatul de filme, ascultatul de muzică, sexul şi perversiunile sexuale, râsul în hohote, consumul de ciocolată, sunt la fel de interzise, atâta timp cât ele produc endorfină, adrenalină, testosteron, estrogen, măresc pulsul, dilată pupilele, etc… Adică, eu unul, facându-mă vinovat, foaaaarte vinovat de toate astea, la care adaug alcoolul şi absinth-ul, aş putea fi pasibil oricând de some jail time, nu?
În opinia mea nu este vorba de consumul propriu zis, ci de stilul de viaţă. Nu e vorba de teribilism, ci de perfecţionarea asimilării senzaţiilor. Nu e vorba de being hip, ci de acutizarea trăirilor. Nu e vorba de a-ţi distruge viaţa inecandu-te în oricare din substanţele aflate atât de …within reach în zilele noastre, ci de plăcerea de a trăi o viaţă plină de ceea ce-ţi gâdilă centrii nervoşi. Tocmai asta este diferenţa între a life of drugs addiction pe de o parte şi hedonism de cealaltă parte. Pentru că o viaţă poate fi mult mai intensă decât a unui junkie ratat, chiar dacă nu consumi vreodată ceva ce necesită seringi, ace, şi creieri făcuţi terci. Viaţa poate fi oricând extrem de plăcută şi plină cu toate excitările sistemului nervos central simpatic şi parasimpatic, chiar dacă nu ajungi să nu mai ştii de tine.
Ştiu că în urmă cu câteva secole, un celebru scriitor al cărui nume din păcate îmi scapă, consuma în jur de 20 de ceşti cu cafea pe zi, atunci când simţea furnicăturile muzei vizitându-l. Aşa reuşea el să rezoneze cu lumea din spatele propriilor ochi…aşa reuşea el să creeze.
Alt exemplu ar fi chiar legendarul Casanova, despre care se spune că reuşea să aibă orgasm doar privind o femeie, sau reusa să-i provoace orgasm unei femei, doar discutând cu ea (sigur era berbec :D).
Ideea e că, indiferent de stimuli, sau de mijloacele excitării lor, percepţia alterată poate fi plăcută, întreţinută constant şi acţiunea poate fi dusă la perfecţiune de-a lungul anilor, rezultatul fiind o viaţa superbă, liniştită (în sensul Dreptului Penal) şi plină, chiar dacă tumultoasă. Iar când asta se întâmplă, deliciul obţinut îţi dă convingerea că ai gustat pe deplin din tot, ai trecut prin tot, and you lived to tell the tale, ieşirea din decor semănând izbitor de mult cu secvenţa de final din Fear and loathing in Las Vegas, în care absolut genialul Benicio del Toro, luandu-şi la revedere de la Johnny Depp în timp ce se afla pe scara avionului, întinde braţele în sus şi urlă ca un animal satisfăcut de tot ceea ce încercase, trăise şi simţise. Film pe care îl ador cu fiecare celulă a fiinţei mele, identificandu-mă perfect cu personajul interpretat de Benicio del Toro (the animal).
-There he goes. One of God’s own prototypes. A high powered mutant of some kind never even considered for mass production. Too weird to live, and too rare to die.
Vi-l recomand!

După ce v-am dedicat criminala melodie a lui Pop Levi, care este destul de elocventă (prin titlu şi ritm) cu privire la felul în care mi-am trăit anii tinereţii, m-am gândit să închei cu ceva mai soft. Am fost foarte aproape de a vă dedica frumoasa Cocaine – Eric Clapton, dar n-am vrut să semene a party invitation pentru foştii tovarăşi de live fast, die young. De curând, unul dintre cei mai buni prieteni ai mei (care momentan este astrofizician la Măgurele), auzind că m-am despărţit după 12 ani, mi-a spus telefonic: -Ah, păi tre’ să vin pe la tine să ne îmbătăm foarte rău. Recunosc, gândul nu mi se pare deloc dubios…rămâne să-l diger puţin… Între timp însă, închei dedicandu-vă una din melodiile mele preferate cântate de April March, care pare mai aproape de ceea ce mi se pare mai adecvat cu vârsta pe care o am. Pe lângă asta, vă invit să faceţi uz, nu abuz, de filme, muzică, sex (mult sex), cafea, alcool, ţigări, absinth şi orice alt stimulent care va dilată câmpul vizual al minţii şi care va excită simţurile. I know i will… 😉