Home > Filme. > Prometheus. Ridley Scott e animal.

Prometheus. Ridley Scott e animal.

Să vezi, printre multe altele, Star Wars, The Evil Dead şi Dune în 1984 la doar 7 ani, pentru ca apoi, în 1986 să vezi şi Aliens, ai doar o şansă din două variante bine determinate. Fie ajungi un introvertit timorat, nictofob, claustrofob şi cu reale şanse de a dobândi severe afecţiuni psihice la maturitate, fie ajungi un înfocat admirator al literaturii şi cinematografiei S&F şi horror, cu o imaginaţie extrem de bogată, extrovertit, avid după întuneric şi tot ce ţine de necunoscut, pasionat de ştiinţă şi descoperiri şi care-şi refulează frustrările cauzate de lipsa unui boom real în ce priveşte progresul tehnologic şi colonizarea de noi planete, în gaming, citit şi vizionat filme pe bandă rulantă. Din fericire, datorită plonjonului adânc în cea de-a 2-a variantă, pot spune că-s un caz fericit, la care cu siguranţă un rol covârşitor de mare l-au avut şi părinţii mei, care pe lângă educaţia pe care mi-au oferit-o, mi-au pus la dispoziţie şi un mediu adecvat creşterii armonioase, nicidecum unul propice dezvoltării unor eventuale sechele şi sindroame posttraumatice.
Ţinând cont de acest aspect al copilăriri mele şi al dobândirii acelei pofte nebune de tot ce ţine de S&F şi horror, încă de la acea vârsta fragedă, am de gând să fac o trecere în revistă a preferinţelor mele în acest domeniu, cu accent pe S&F, lăsând horror-ul pentru altă dată. Consider că după aproape 30 de ani de cărţi, filme şi jocuri pe computer, pot să trag o concluzie cu privire la un eventual top personal. Iar această concluzie vine oarecum firesc, după ce am avut privilegiul de a urmări ceea ce mi se pare a fi dopul pus peste cazanul plin cu S&F, al vieţii mele. Cred că acum pot face o trecere în revistă fără a risca să omit ceva, aflandu-mă în postura circumspectului lucid, fără a simţi vreo clipă că las ceva pe dinafară. Şi asta pentru că totul pare un ciclu închis, atâta timp cât piesa lipsa a aterizat exact ca într-un joc Tetris, fix în locul pentru care a fost proiectată şi lansată.
Prometheus este încununarea tuturor dorinţelor unui pasionat al genului. Este gustosul final al anilor de S&F pe pâine. Este răspunsul întrebărilor retorice pe care mi le-am adresat de-a lungul timpului, urmărind, analizând şi sorbind fiecare cadru din filmele S&F pe care le-am văzut şi devorând fiecare cuvânt din cărţile citite. Este un început în sfârşit. Sau mai bine zis este sfârşitul începutului. Nu oferă răspuns la toate întrebările pe care eu mi le puneam în legătură cu tot şiragul de filme S&F urmărite de-a lungul vieţii mele, ci doar la cele mai importante. Închide perfect un ciclu de nelămuriri şi nedumeriri, pe care tot timpul le-am simţit ne…cum să spun eu…ne-orgasmizate. În sfârşit mi-am dat drumu’ din punct de vedere Science Fiction. Am ajuns la climaxul unei vieţi învăluită în nori electronici. Tot ce văzusem până acum îmi oferea plăcerea momentului. Gustam totul pe bucăţi. Şi cu toate că fiecare film avea încheierea sa, lăsându-mi un gust plăcut la final, după ani şi ani de zeci şi sute de filme S&F, simţeam că s-a adunat un număr mic de întrebări mari, la care niciunul în parte n-a putut să răspundă. Eh, exact asta face Prometheus. Nu-i nici pe departe atât de apoteotic precum alte capodopere ale genului. Nu e flawless. Are şi el hibele lui. Şi totuşi reuşeşte ceva uimitor. Îmi oferă fix acele răspunsuri de care aveam nevoie, pentru a simţi încheiate multe capitole ale S&F-ului cinematografic vizionat de mine.
Motiv pentru care o să trag o concluzie în legătură cu ceea ce am înţeles eu din filmele S&F, făcând în acelaşi timp şi scurte aprecieri cu privire la regizorii care au imaginat şi care au creeat poveştile mele vizuale preferate. Sper să nu fiu dezordonat şi haotic în exprimare. Am tendinţa asta atunci când devin entuziast, aşa că o să mă străduiesc să nu devin…aşa cum sunt. Măcar aici, acum, să nu fiu aşa. 😀 Şi totuşi o să fac şi un scurt avertisment: -Ceea ce urmează să scriu, pe lângă faptul că riscă să vă producă dureri la degetul arătător al mâinii drepte şi să vă strice scroll-ul de la mouse din cauza lungimii textului, va conţine şi detalii cu privire la filmele despre care vorbesc, aşa că dacă doriţi să le vizionaţi ulterior (în cazul în care nu le-aţi văzut deja), e de preferat să nu continuaţi lecturarea acestui articol. Thanx! 😉

Pe lângă numeroase filme de reper ale genului, cum ar fi: Dune, Solaris, Avatar, Moon, Lost in space, Event Horizon şi altele, am simţit întotdeauna în interiorul meu o luptă acerbă care a fost dusă cu scopul de a decide care ar fi câştigătorul dintre seriile Terminator, Star Wars, Matrix şi Alien. Toate patru îmi plac foarte mult, diferenţele dintre ele fiind de acord fin. În discuţiile avute cu prietenii sau în familie, apăreau mereu păreri pro şi contra în legătură cu plusuri şi minusuri semnalate la fiecare din cele patru minunate serii de filme S&F. Cred că e în natura bărbaţilor imaturi (în rândul cărora probabil mă încadrez), de a scoate un învingător, când poate nu e cazul…fix aşa cum sunt stupidele întrebări, de genul: -Cine bate dintre Superman şi Batman? -Cine câştigă dintre Iron Man şi Hulk? …etc. În apărarea mea pot spune că n-am simţit nevoia de a delimita un câştigător din această perspectivă puerilă şi poate infantilă, ci doar am dorit să descopăr care din cele trei mi se potriveşte mai mult…care se mulează mai bine pe felul meu de-a fi, pe felul meu de a vedea lucrurile…care rezonează mai bine cu tot ce am pe dinăuntru.

Terminator nu cred că şi-a spus ultimul cuvânt. Sau dacă da, a terminat greşit. Prima parte a fost de-a dreptul revoluţionară, apărând în 84′ şi creând un trend în materie de cybogi. Despre partea a 2-a aş putea să scriu mii de rânduri şi tot n-aş acoperi tot. E făcută perfect. N-are cusur. A creeat o adevărată modă la jumătatea anilor 90′. De la computer games, până la tricouri şi motoare Harley. De la frizuri hammer şi până la ochelari care peste ani aveau să fie cunoscuţi drept (Neo din Matrix). Cea de-a 3-a, chiar dacă nu a fost regizată tot de James Cameron, în care incredibilul regizor a fost doar writter, a combinat perfect glumitele cu story line-ul necesar. A ţinut pefect făgaşul pe care mersese până atunci, a dat naştere absolut perfect reţelei Skynet şi a lăsat privitorul cu o dorinţă neostoită de o continuare pe măsură. O continuare care n-a mai venit. Terminator 4, în care Arnold joacă doar în 2-3 secvenţe, şi acolo e de fapt o dublură de-a sa concepută digital, este pentru mine o dezamăgire.
Aştept povestea lui John Connor încă din 1984 când eram copil. În Terminator 1, acele imagini din viitor în care Cameron îmi arăta secvenţe în care cyborgii şi navele lor se luptau cu rezistenţa umană printre ruine, au creeat în copilul din mine dorinţa de a vedea, cândva, un film care să-mi arate exact ce şi cum s-a întâmplat atunci. Îmi doream să văd cum a fost când va fi… Şi chiar dacă aşteptarea de 25 de ani n-a contat, ceea ce de fapt a contat a fost deznodământul. Un Terminator 4 lamentabil, plin de grafică impecabilă (gen Transformers), dar fără un scenariu bine pus la punct. M-a lăsat cu ochii-n ceaţă. A fost masaj erotic fără finalizare. Ca să nu mai spun de faptul că eu m-am îndrăgostit de John Connor din Terminator2: Judgement day. Edward Furlong, care ulterior avea să joace şi în incredibilul American History X, a fost perfect în acel rol. Puştiul rebel, cu părul, ţoalele şi comportamentul grunge-punk al anilor 90′, călărind un motor de teren şi frecventând sălile de Atari, s-a încadrat perfect în aşteptările mele cu privire la acel rol. M-a dezamăgit puţin până şi faptul că n-a fost distribuit tot el în partea 3-a, dar am încercat să trec peste şi am fost păcălit, digerând într-un final totul destul de firesc, pentru că scenariul a fost atât de bine pus la punct, încât n-am băgat în seamă acordul fin. Una peste alta, seria Terminator este senzaţională, James Cameron a născut o capodoperă cinematografică, a creeat o modă timp de aproape două decenii, însă finalul (dacă ăla a fost tot), m-a lăsat cu buza umflată.

Am folosit iar secvenţa asta pentru că-mi place teribil de mult. Mi se pare că adună în sine, tot ce contează mai mult în Terminator. Mai mult chiar şi decât expresiile celebre: -Hasta la vista, baby! sau -I’ll be back! Mi se pare că este exact ceea ce am vrut să spun aici.

Despre Star Wars mi-e şi jenă să scriu. Sincer. Mă simt nedemn să mă apuc a scrie despre, poate, The S&F story of all times. Cine n-a văzut seria Star Wars, ar face bine nici să nu o vadă vreodată. Aşa ceva fie vezi la timpul lui, fie mai bine te abţii. Exact ca şi în cazul cărţilor. Dacă nu citeşti poveşti în copilărie, romane de dragoste (sau mult S&F şi horror :D) în adolescenţă şi …tot restul la maturitate, în ordinea asta, mai bine faci integrame (nu rebus) toată viaţa, şi cu asta basta.
Din fericire, am avut imensa şansă, datorită tatălui meu de la care am moştenit setea de S&F şi care a făcut pe naiba-n patru pentru a avea Video încă din 1984, să văd seria Star Wars fix în ordinea apariţiei. În 84′ am văzut A new hope, tot în 84′ după câteva luni de zile The empire strikes back, pentru ca în 86′ să văd şi Return of the Jedi. Cu alte cuvinte, pe lângă Petre Ispirescu, Ion Creangă, Ioan Slavici şi alţi mari povestitori Români, între 7 şi 9 ani am avut pe post de bad time stories şi trilogia (pe atunci) Star Wars, care alături de Aliens şi Dune, mi-au făcut copilăria mai frumoasă. 😀
În Star Wars, George Lucas face ceva oarecum împotriva firii, dar care-i iese perfect. În opinia mea, combină trei poveşti. Fundaţia lui Asimov, Dune a lui Frank Herbert şi propria sa viziune a unei lumi printre lumi. Din Fundaţia vine cu ideea de Imperiu Intergalactic, ghidat de diverse interese, dorinţe, puteri mai mult sau mai puţin bine intenţionate, iar din Dune vine cu ideea de midi-chlorians. Idee care apare în Dune pentru prima oară, şi care într-o notă uşor blasfemică, vrea să spună că sângele pur creează urmaşul perfect. Spre deosebire de Dune, unde Bene Gesserit-ul construia şi antrena mintea şi trupul spre a dobândi puteri cu mult peste cele umane, şi unde Măicuţele sperau să ajungă la acel exemplar pure blood care să fie the one, în Star Wars Lucas vine cu ideea de midichlorii, adică ceva care deja există în sânge, şi care din generaţie în generaţie, a produs omul ales, purtător de forţă şi care urmează să salveze Universul. Midichloria mitochondrii chiar există, este o bacterie care afectează ţesutul ovarian, şi care până acum nu s-a dovedit a avea vreun efect nociv asupra organismului. George Lucas a primit încuviinţarea lui Nate Lo, un cercetător Australian care a descoperit acea bacterie, şi aşa a ajuns să folosească ideea asta în ultimele trei episoade Star Wars, cele făcute la sfârşitul anilor 90′ şi începutul anilor 2000.
Asta mă face să spun că Star Wars este de fapt o poveste, care trebuie predată copiilor sub 10 ani. Pentru că pe lângă efectele speciale, intrigă şi acţiune, aduce cu sine ideea de bine şi rău. De luptă constantă şi asiduă între bine şi rău, în care dorinţa răului de a corupe binele este mereu susţinută, continuu adusă în prim plan şi constituie lait motivul unui film absolut superb. Până şi cavaleri Jedi sunt arătaţi drept călugări, purtători de straie simple, care tot timpul sunt smeriţi şi umili, care nu fac abuz de puterile lor şi care încearcă să bring balance to the force. Minunat. Absolut minunat! Nimic din Star Wars nu-i anapoda, totul e meticulos calculat şi bine aşezat. Şi cu toate că-s un creştin Ortodox practicant, şi disting perfect finuţele momente blasfemice, trec peste şi le accept cu toată fiinţa mea, pentru că produsul final, ideea de bază este fix ceea ce propovăduieşte însăşi Biserica creştină: iubirea, smerenia, lepădarea de sine şi acceptarea poverilor, rezistenţa în bine cu scopul înfrângerii râului. Simplu şi la obiect.

Matrix nici nu necesită prea multe comentării. Este un fel de Terminator în noi înşine. O lume cibernetică înăuntrul fiinţei noastre. Este întrebarea… Este what if?-ul nostru. Motiv pentru care a născut atâtea controverse. -Oare?!… Cam asta a fost pe buzele privitorilor în momentul vizionării. –Aşa o fi?!
Atât de bine joacă Keanu Reeves, atât de bine i se potriveşte rolul ăsta de tip rece, calculat, cerebral, încât pare de acolo. Cred că rolul din Johnny Mnemonic l-a recomandat pentru aşa ceva. Şi bine au făcut regizorii (Andy şi Lana Wachowski) pentru că l-au distribuit în rol principal.
Pe lângă toată masculinitatea, pe lângă tot testosteronul şi adrenalina care răzbat din seria Matrix, aproape la fel de multă ca şi în cazul seriei Terminator, gustul pe care-l simt la finalul celor trei părţi, este de metal. Nu ştiu de ce, dar rămân cu senzaţia aia rece, metalică. Mă simt cablat. Conectat în reţea. Rămân aşa …on hold, pregătit să mă loghez. Imaginile în care el vede lumea în biţi şi octeţi, senzaţia aia de intrare în interiorul lumii cibernetice, precum Jane în Fundaţia, sau precum Jobe în The Lawnmower Man (adaptarea după superbul short story al lui Stephen King).
Şi totuşi, felul în care e prezentată acea lume, faptul că pe parcurusul celor trei părţi totul devine atât de familiar, mă face să nu privesc cu teamă o asemenea eventualitate, ci să cochetez cu ideea. Ba mai mult, pe alocuri să simt chiar plăcerea şi dorinţa de a vedea, măcar şi pentru o clipă, cum e să te loghezi. Seamănă puţin cu ideea din Alte Americi, unde Norman Spinrad descrie atât de bine cum e să fii cablat…cum e să-ţi pui casca şi să pătrunzi în altă lume… Pe lângă asta, i had a crush on Trinity. În fine, să nu divaghez de la subiect. 😀
Aşadar Matrix este un film care dacă nu apărea în 1999, cu siguranţă acum ar fi fost cerut de timpurile pe care le trăim. Este despre decizii, începând cu alegerea pastilei, şi până la întoarcerea spre o vază încă nesparta. Însă eu unul îl văd dintr-o singură perspectivă. Este filmul care mă învaţă că deja vu-urile sunt doar erori în reţea… 😉

Aliens. Am pus punct pentru că vorbeşte de la sine…
Văzând în acelaşi an, 1984 The evil dead şi Star Wars, am înţeles (cât a putut un copil de 7 ani jumate să înţeleagă), ce înseamnă horror şi ce înseamnă S&F. Cred că mai mult instinctual ştiam să disting senzaţiile de frică şi de curiozitate combinată cu încântare. Numai că odată cu vizionarea lui Aliens (partea 2-a şi cea mai scary), în 1986, am fost puţin nedumerit şi îi împărtăşeam asta şi tatălui meu, în legătură cu genul filmului. Nu înţelegeam de ce un film S&F, este în acelaşi timp şi horror. Îmi plăcea tot ceea ce văzusem, dar amalgamul de stări îmi dădea o nelinişte. Şi totuşi, acea nelinişte, a fost imediat pusă în safebox-ul meu de copil, pentru că am înţeles că şi dacă acel film S&F superb are în el atât de multe părţi horror, totul s-a întâmplat acolo pe navă, pe planeta aia, iar regina aruncată de Ripley în spaţiu la final, a murit iar grijile au trecut. 🙂 Aşa că m-am bucurat pe deplin atunci, de acel film de neînţeles…acel S&F/horror.

Acum însă, e o cu totul altă treaba. Am apucat între timp să văd şi prima parte, cea regizată de Ridley Scott, din care am putut să înţeleg felul cum a văzut el ideea de Aliens. Şi a 3-a mi s-a părut frumoasă, pentru că am putut să văd şi altă latură a lui Ripley. Ştiam şi din alte filme că Sigourney Weaver poate juca o paletă largă de roluri. De la comedie de situaţie până la film erotic. Rolul din Alien 3 o prinde bine de tot, poate şi datorită faptului că am eu o slăbiciune faţă de femeile rase pe cap. 😛 În Alien Resurrection, deja n-a prea mai contat cum a jucat, pentru că intraserăm deja în era cinematografică în care accentul nu mai era pus prea mult pe acting, ci pe realizări tehnice. Era în care efectele speciale înlocuiesc genialitatea actorilor în loc să o amplifice, însoţind-o. Motiv pentru care, cred că rolul din Aliens 1986, este cel care i se potriveşte ca o mănuşă lui Sigourney Weaver. Era pentru prima oară când apărea ideea de femeie sole survivor. Mean ass bitch, capabilă să-şi poarte singură de grijă. Ba mai mult să aibă grijă şi de Newt, o superbă fetiţă blondă, şi de Cpt. Hicks- acelaşi actor care a jucat rolul tatălui lui John Connor în Terminator 1- Michael Biehn. Coincidenţă? Hmm… 😉

Nici n-are sens să mai descriu cât de bine poate să joace Sigourney Weaver în rolul lui Ripley. Este pur şi simplu un Rambo feminin. Numai că spre deosebire de varianta jucată de Stallone, ea chiar mă convinge. O fi şi din cauza genului filmului, sau poate pentru că faţa ei dârză, cu mandibula proeminentă şi înălţimea de baschetbalistă, joacă un rol important în ecuaţia asta. Cert e că scena dinspre final, cea în care urcă platforma spre cuibul plin cu ouă, în care îşi încarcă armele pe tot parcursul ascensiunii liftului, plus următoarele două minute, sunt încununarea a ceea ce cu siguranţă multe femei au simţit drept imbold pentru mişcarea feministă ce a urmat (coincidenţă sau nu) imediat lansării filmului.
Nici măcar nu pot să spun că e sexy. Cu toate că e. Sunt destule scene în care Ripley este arătată drept o femeie completă. Şi totuşi mie unul nu-mi transmite asta. Nu direct. Nu drept principal motiv de a o place. Nu. E maternă. E Big Sister…că nu puteam să spun Big Brother. Atât de desăvârşit are grijă de absolut tot ce atinge, şi îşi protejează apropiaţii, încât este foarte asemănătoare ca şi comportament cu figura maternă, pentru un copil care într-adevăr a simţit dragostea mamei şi care poate face cu uşurinţă legătura… -Ripley, i’m scared
Pe lângă felul cum joacă Sigourney Weaver pe parcursul tuturor celor patru părţi, cred că pot spune cu uşurinţă că seria Alien, este cea mai viscerală şi carnală versiune a unui S&F făcut vreodată.

Pe lângă aceste minunăţii S&F, dacă e să mă gândesc la filme care să nu aparţină unor serii înşirate pe parcursul multor ani, aş mai putea să mă refer şi la Stephen Spielberg, cu ale sale minunate: E.T., Artificial Intelligence, seria Men in Black şi multe altele. Sau la Rolan Emmerich cu Independence day.  Sau superbul Pandorum din 2009 pe care nu multă lume îl cunoaşte, dar care este pur şi simplu genial şi în care Dennis Quaid joacă perfect…poate voi scrie vreodată despre el. Sau alţi şi alţi regizori şi filmele lor minunate. Numai că intervine ceva deloc plăcut. Cu cât mă apropii mai mult de zilele noastre şi de filme recente, cu atât mai mare devine procentajul de popcorn flick din interiorul filmelor.
Nu spun că spre exemplu Men in Black, Independence day, sau oricare alt film asemănător ar fi urât. Ba dimpotrivă, admir creaţia artistico-regizorală. Un alt lucru mă deranjează. Coeficientul de umor şi balanţa dintre seriozitate şi parodie. Spre exemplu Spielberg face şi Artificial Intelligence şi Men in Black la fel de bine. Două filme (luând în calcul oricare din părţile Men in Black) superbe. Bine, Spielberg a regizat doar Men in Black1, restul fiind regizate de Barry Sonnenfeld, dar este irelevant. Altceva încerc să spun. Şi anume nota de amuzament dintr-un film S&F. Dacă vrei să-l faci pentru box office, să-l vadă cetăţeanul într-o zi de Duminică, împreună cu familia, consumând lacom o cutie mare de popcorn şi turnând pe gâtlej câteva doze de poşircă maro acidulată, atunci introduci în film mai multe glumiţe decât o cere genul pe care doreşti să-l abordezi, scoţi banu’ gros, te doare la başcheţi, iar produsul final se cheamă Men in Black. *încă odată, nu am nimic cu săracul film, ci doar încerc să make a point* În schimb, dacă vrei să faci acelaşi lucru, dar ai de gând să nu-ţi baţi joc de genul cinematografic abordat, atunci nu eşti sigur de un eventual succes incredibil la box office, nu ştii cât de gros va fi banu’ pe care-l scoţi, iar produsul final se cheamă Artificial Intelligence. Singura diferenţă dintre cele două exemple fiind că pasionatul de S&F te ţine minte pentru Artificial Intelligence pentru tot restul vieţii lui, în timp ce pentru Men in Black trebuie să te caute pe imdb să vadă dacă tu l-ai regizat… În schimb, necunoscătorul dezinteresat, cel care cumpără hectaru’ de popcorn, habar n-are cine a făcut Artificial Intelligence, sau Men in Black şi nici nu-l interesează. Numai că dacă facem un calcul matematic sumar, numărul celor din cea de-a 2-a cetegorie este covârşitor de mare faţă de cel din prima, aşa că din punct de vedere pecuniar, nenea regizorii tind să ţintească Jackpot-ul…în ultimii ani.

Şi totuşi de ce Prometheus? Şi mai ales, de ce Ridley Scott? Păi, să mă explic niţel.
Pentru seria Alien, au muncit de pe scaunul regizoral mai mulţi neni. Aliens din 1986, care-mi place şi cel mai mult, e regizat de James Cameron. Aceasi om care a regizat Solaris, Avatar (altă superbitate de film) şi toată seria Terminatorului (mai puţin partea 3-a, în care a fost doar writter). Alien 3 a fost regizat de David Fincher. Da, David Fincher…tac naibii din gură, că dacă mă apuc să vorbesc şi despre el, mai scriu o zi sau două. Iar Alien Resurrection a fost regizat de Jean-Pierre Jeunet. Regizorul francez, care a făcut printre altele, Delicatessen (pour le connaisseurs ;)) şi Amelie.
Însă dintre toţi aceşti mari regizori, cel cu ideea, cel lovit de geniu, este Ridley Scott. El a conceput Alien-ul, el a venit cu scenariul ăsta uluitor, iar acum, prin Prometheus, închide perfect cercul. Dilată timpul şi precum un hyperjump autentic, uneşte punctele A şi B îndoind linia continuă dintre ele.
Tot ce ar fi putut fi nelămurit în Alien, de-a lungul celor 4 părţi, este lămurit în Prometheus. Ba mai mult, sunt şi idei care nu aparţin seriei Alien, dar care prin răspunsurile date în acest film, dau peste nas multora. Până şi darwinismul e folosit drept latrină…evident, într-un mod care mă unge la suflet. 😀
Chiar cred că a fost nemulţumit de turnura pe care a luat-o ideea sa de bază, pe care a gândit-o în 1979 odată cu primul film din serie, şi a dorit să facă unele lămuriri. Multe lămuriri. Aici e o secvenţă din 1979, în HD, unde se vede clar aceeaşi sală pe care în 2012 o va folosi acelaşi regizor, Ridley Scott, în minunatul Prometheus. Aceeaşi sală şi acelaşi schelete…o să vedeţi de ce…

Pe lângă asta şi pe lângă multe alte asemănări care sar în ochi de-a lungul filmului, şi care te duc cu gândul la Aliens (cu toate că nu-ţi vine să crezi că e posibilă o continuare a filmului din 1979, după 33 de ani), mai este vorba şi de casting. Omu’ ăsta chiar a iubit-o pe Ripley. Atât de mult încât a vrut să ne-o dăruiască din nou. Cred că a văzut şi el seria suedeză a fetei cu dragonul tatuat, pentru că altfel nu cred că ar fi simţit inspiraţia să o folosească pe noua Ripley– Noomi Rapace. Ştiu că n-are cum să o înlocuiască pe Sigourney Weaver şi totuşi nici să caut nu am ce să-i reproşez. Joacă impecabil. Acelaşi tip de femeie dârză, osoasă, colţuroasă, rezistenţă, mai bărbată decât bărbaţii… Oricum după cum arată finalul şi după cum apare cronologic toată povestea, nu vreau să anticipez gratuit, însă eu cred că Elizabeth Shaw (Eli…altă conotaţie fatidică, după The book of Eli cu Denzel Washington), interpretată atât de bine de Noomi Rapace, este mama lui Ripley din Alien-ul din 1979. Chiar sunt curios dacă-mi funcţionează intuiţia de data asta…
Filmul este pur şi simplu grandios. Oferă tot. De la efecte speciale incredibile şi un story line plin de n-ai timp să respiri, până la momente în care dacă eşti un privitor care a văzut ceva S&F-uri de-a lungul vieţii, începi să-ţi pui întrebări peste întrebări, dar cărora nu ai timp să le şi oferi răspuns în timpul filmului. Întrebări de genul: -Asta nu-i din Alien?-Cum adică a găsit pe cască o gelatină ca-n Alien?-De ce sângele animalutului este acid care topeşte orice?-Aaaa, deci the makers…mai bine nu mai continui, ca să nu spun chiar tot.
Cert este că dacă eşti un admirator al seriei Alien, gustul cu care te lasă Prometheus la final, e nepreţuit. În sfârşit înţelegi cum au apărut alienii, faci legătura cu apariţia noastră şi, în cazul meu, te gândeşti că nenea regizorul a vrut să spună şi asta printre alte lucruri interesante: -Suntem animale, pentru că e în firea noastră să fim. Doar conştiinţa de sine şi raţiunea ne diferenţiază de regnul animal, dar pe lângă aceste laturi umane, firea noastră este să simtitm, să avem instincte, să ne ghidăm conform trăirilor. Faptul că alienul ia naştere din noi, combinaţi cu creatorii noştri şi cu o făptură indigenă de pe acea planetă, iar el poartă în ADN fix acea latura umană pe care ne tot ferim să o recunoaştem, dar care există de când există omul, şi anume sălbăticia noastră…cruditatea şi ferocitatea noastră, mi se pare desăvârşirea artistică a acestui regizor de geniu. Aş mai putea să spun şi faptul că eroarea creaţiei, sila pe care o simt creatorii noştri faţă de noi, este aceeaşi şi în cazul nostru, pentru că odată ce am creeat alienul, ajungem să nu-l mai vrem, să-l dorim mort, inexistent. Aşadar până şi aici cercul creaţiei se închide perfect, dandu-ne nouă răspunsul în noi înşine… Sublim. Dar poate că discuţia filozofică pe marginea filmului, o las pe altă dată.

Ca o concluzie aş spune că am toate motivele să-mi placă toate seriile S&F despre care am vorbit. Şi chiar îmi plac. Pentru fiecare am motive separate să-mi placă. Şi totuşi cu seria Alien rezonez perfect. Iar asta pentru că animalul Ridley Scott, a oferit animalului din mine în sfârşit motivul să încline definitiv balanţa către Aliens. Nu-s nici atât de cyborg macho ca-n Terminator, nu-s nici raţionalul sentimental înclinat către lupta dintre bine şi rău ca-n Star Wars, nu-s nici metalicul cibernetic, cerebral şi rece ca-n Matrix, ci sunt animalul visceral, crud şi brutal, ca-n Aliens. Sau poate că sunt câte un pic din fiecare, pentru că fiecare-n parte îmi place, numai că doar cu ultimul simt…da, simt, că mă asemăn perfect. O să folosesc o expresie din World of warcraft, un joc PC drag mie, pe care o îndrăgesc de ani de zile, dar căreia în sfârşit îi ofer o semnificaţie aparte, putând fi adaptată la orice intră în interacţiune cu mine, fiind un fel de moto după care mă pot ghida lejer în viaţă: -I do not feel pity or remorse or fear, and i cannot be stopped unless killed. Mi se pare chintesenţa Alien-ului imaginat de Ridley Scott. Mi se pare definiţia alienului dinăuntrul fiecăruia dintre noi. Mi se pare perfecţiunea lucidităţii şi răcelii animalice.
Toţi anii ăştia am ştiut în sinea mea că Aliens e preferatul meu, numai că nu aveam motiv s-o recunosc. Nu aveam răspunsuri şi nu-mi place să merg pe bâjbâite. Nu ştiam cum au apărut alienii pentru că nimeni nu se sinchisise să-mi spună, nu ştiam de ce Ripley e cum e, nu ştiam multe. Iar acum, Ridley Scott, închide propriul său cerc pe care a început să-l deseneze în 1979, şi dacă va fi sănătos şi apt de muncă, sunt convins că Prometheus 2 (deja anunţat) va fi legătura definitivă dintre Prometheus 1 şi Alien-ul din 79′. Oricum va fi, eu unul sunt bucuros că am apucat în timpul vieţii mele să închid acest arc peste timp şi să capăt în sfârşit răspunsuri la anumite întrebări cinematografice pe care le aveam încă din copilărie. Nu-mi rămâne decât să fiu în continuare aşa cum am fost şi până acum, şi să simt asta la fiecare respiraţie, atunci când din cutia mea toracică parcă vrea să iasă afară rupându-mi sternul, animalul din mine.

Advertisements
  1. 20 November 2012 at 13:05

    ei da…nu credeam sa ajung la sfarsitu postarii tale dar uite ca “firul” povestii m-a prins ca de fiecare data :))
    ai amintit si ai facut o analiza “cu suflet” a unor filme cu adevarat mari…
    nu sunt fan al genului SF dar e greu sa treci cu vederea Star Wars,Matrix,Alien…
    sunt povesti fantastice dar probabilitatea ca o infima parte sa fie adevarata sau sa se transforme in realitate le face sa depaseasca fictiunea…
    daca Star Wars m-a vrajit,Matrix m-a cutremurat in ideea ca lucrurile stau chiar asa…am iesit nauca de la film…oricum l-am vazut de 3 ori dar urmarea am refuzat sa o mai vad…
    Alien e o adevarata epopee a supravietuirii in fond…
    si realitatea e probabil cea sugerata de tine…exista un alien in fiecare dintre noi…
    intrebarea e daca sa-l tinem acolo sau sa-l lasam sa iasa afara…

    • qatalin
      20 November 2012 at 14:17

      Mulţumesc Pandhoraa şi sincere felicitări pentru efortul depus. Drept să spun, nu mă aşteptam să-l parcurgă cineva cap-coadă, însă deja eşti a 2-a persoană care face asta (am mai fost felicitat de un bun prieten pe Facebook). Cu toate că mai mult de 10-15 minute nu răpeşte lecturarea, ştiu ce senzaţie îţi dă un articol la care dai şi dai şi tot dai din scroll şi nu se mai termină. E…dezarmant. 😛 Aşa că în primul rând, saru’mâna pentru că l-ai citit.
      Frumos spus în legătură cu depăşirea ficţiunii, însă mi-ai lăsat un gust amar cu Matrix. Te rog să urmăreşti şi continuarea. Sunt încă două părţi, care merită tot efortul. Trust me, i’m a Jedi! 😉 Ştiu că primul e bulversant, dar următoarele (mai ales ultimul) nu fac decât să amplifice starea halucinantă creeata de primul.
      Răspunsul la întrebarea ta nu pot să ţi-l ofer, pentru că dacă încerc să spun ceva…mă aude…şi începe să ronţăie din stern…

  2. ellyweiss
    20 November 2012 at 17:10

    🙂 Am reusiiiit!!!! Ca sa-ti fac in ciuda, probabil. 😉 Glumesc. Voiam sa vad cam despre ce filme SF vei scrie, ma gandeam ca in afara de seriile amintite mai ai si altele in “program” azi. Desi imi plac in general SF-urile, si din seriile astea am vazut din toate cate ceva, nu sunt fan al niciuneia. Daca totusi ar fi sa aleg, aleg Alien. Care mi se pare, cu toata violenta si partea de horror, mai uman decat celelalte. O parte de “vina” trebuie s-o aiba si Sigourney Weaver pe care o apreciez foarte mult ca actrita, desi n-as putea sa spun ca am vazut-o in foarte multe filme. Dar, din fericire, am vazut-o in toata gama de roluri posibile. Comedie, dragoste, actiune, am vazut-o si intr-un film despre 11 septembrie, film care daca era jucat de altcineva nu l-as fi vazut. Mai ales ca am fata de acel 11 sept. niste dubii care arunca in ceva neplacut tot ce a fost atunci, tot eroismul unora si altora. Ei bine, acel film cu ea parca m-a facut sa incerc sa vad lucrurile si in alta lumina… Nu ca m-ar fi convins intru totul…
    Revin. Poate ca ar trebui sa vad si eu Prometheus… poate ca ar incheia un ciclu. Desi , daca se anunta inca o cointinuare…nu stiu ce sa mai spun. Nu-s pregatita oricum. Faptul ca seriile astea se prelungesc prea mult, dar din dorinta de a folosi si refolosi o reteta de a face bani [nu de a ne lamuri pe noi cum au aparut alienii 😉 ] – ei, bine, tocmai asta ma indeparteaza pe mine de ele. Nici filme de desene animate la moda n-am mai vazut. Am vazut la vremea lui Shrek, 1 si apoi 2. N-am putut sa trec mai departe, deja al 2-lea avea scaderi. Sindromul “ciorba reincalzita”…
    Ma intereseaza mai mult alte tipuri de SF. Cele in genul Blade Runner sau The Lawnmower Man. Dar nu imi prea place sa insist si sa tot caut filme asemanatoare….

    • qatalin
      20 November 2012 at 18:39

      Hahahahha!!! 😀 )))) Corect. E bine şi aşa…să-mi faci în ciudă, decât deloc. 😛
      Da, şi mie-mi place mult de tot Sigourney Weaver. Exact cum este şi titlul acelei bucăţi de documentar pe care am pus-o aici, care ne arată că ea chiar a dat coşul ăla pe spate, “Sigourney Weaver is the shit”. 😀 N-am văzut filmul despre 9.11 în care a jucat ea…aşa că trebuie să-l văd, dar ca şi tine, nici eu nu cred că acolo a fost vorba doar de 2 maimuţe care au dărâmat turnurile cu 2 cutiţe de la unghieră…să fim serioşi!…
      Ai dreptate în legătură cu ciorba reîncălzită, numai că după 3 decenii de aşteptare, adăugate la faptul că-s un pasionat de S&F, Prometheus, încălzit, reîncălzit sau nu…a fost fix ceea ce-mi trebuia. Ţi-l recomand! Chiar nu contează dacă vei mai urmări şi continuarea…care va apare într-un viitor incert. Şi ţi-l recomand pentru că e un film de sine stătător. Nu are propoziţii începute şi neterminate. E complet aşa cum e. Faptul că urmează şi partea 2-a, e deja un bonus, iar ceea ce urmează va fi altceva. El în sine, este cu început, cuprins şi sfârşit. Aşa că merită…chiar merită, dacă ai apreciat seria Alien. Şi chiar sunt curios dacă noua Ripley îţi va place. “The girl with the dragon tattoo” în varianta suedeză, formată din 3 filme a câte 2 ore jumate fiecare, toate legate între ele, este absolut superb, iar Noomi Rapace joacă Dumnezeieşte. Şi p-ăsta ţi-l recomand din tot sufletul!

      • ellyweiss
        20 November 2012 at 19:39

        Filmul acela se numeste The Guys (2002) si s-ar putea sa-ti placa. Oricum, nimic din ceea ce te-ai astepta. Nu cauta vreun review inainte! E mai bine fiindca e ceva ce te va surprinde si pe tine. Cred. Asta daca vrei sa-l vezi…
        Cand am sa pot, chiar am sa incerc Prometheus. Dar nu cred ca va fi foarte curand. Mi-a mai ramas unul despre care ziceam ca ar trebui vazut. Si nici pe el n-am reusit. In afara de Womb n-am vazut nimic…
        Nu ma surprinde ca in legatura cu 9 sept. impartasim aceeasi parere.

        • qatalin
          20 November 2012 at 22:52

          Merci. O să-l văd cât de curând pe “The Guys”.
          Prometheus…când ai tu timp.
          Da, păi…aveau nevoie să mai ducă nişte democraţie în ţările din Orientul Mijlociu care încă mai aveau petrol, iar pentru asta le trebuia susţinerea propriului popor…care a venit în urma urii vs duJmanu’ număru’ unu. 😀

  3. 20 November 2012 at 17:25

    evident ca nu a fost un efort dar acum te alinti si tu putin 🙂
    recunosc,curiozitatea m-a facut de doua ori sa vreau sa vad urmarea…probabil ca a venit timpul sa o fac…ti-am mai spus cred,nu mi-e teama de ceea ce vad ci de ce face mintea mea cu ceea ce vad…
    sa fie si asta un micut alien? 🙂

    • qatalin
      20 November 2012 at 18:48

      Păi, încercând să merg pe acelaşi tip de descriere vizuală, să ştii că din piept nu vrea să-ţi iasă nimic rupandu-ţi sternul, dacă iniţial n-a fost depus un ou în imaginaţia ta. 😉 Aşa că eu îţi sugerez să accepţi fecundarea mentală, să cloceşti ouăle, şi să te bucuri ulterior de animalul din torace. 😀 …aşa cum fac eu…
      În ce priveşte Matrix, doar prima parte este responsabilă cu întortocherea gândurilor. Următoarele sunt pe aceeaşi linie (adică nu ai noi şi noi surprize), dar chiar merită să le vezi, ca să poţi distinge întreaga poveste…

  4. 20 November 2012 at 22:55

    Pentru mine este esential sa parcurg un astfel de articol (ce faci tu aici nu e “postare” de blog, e un adevarat sinopsis), asa ca m-am vazut pus iarasi in fata unui text bogat in referinte si idei pe placul meu. Probabil ca impartasim aceeasi lungime de unda 🙂

    Nu vreau sa ma arunc in alte detalii. O discutie pe domeniul culturii pop sau al literaturii SF, intre noi doi, nu isi are locul aici. Sper sa am ocazia sa iti ofer o bere, candva.

    It would be an honor. Kudos!

    • qatalin
      20 November 2012 at 23:10

      I feel you man! 🙂 Dacă e să ne punem pe vorbit, riscăm să stricăm frumuseţe de discuţie pe chat… Ai dreptate…it’s a must să ne cinstim c-o bericioaică. Anytime! Plăcerea e de partea mea!

  5. qatalin
    20 November 2012 at 23:19

    Le mulţumesc sincer tuturor celor care au avut bunăvoinţa şi în acelaşi timp au găsit şi răbdarea folosirii unui sfert de oră plin, cu scopul parcurgerii complete a întregului text, plus eventualele mici bucăţi video, de pe Youtube.
    Senzaţia din momentul folosirii scroll-ului pare scary :D, însă e doar o iluzie optică. 😛 Sunt multe poze şi link-uri de filmuleţe, ceea ce face ca textul să pară mai lung decât este de fapt, sugrumandu-l. Citirea nu durează mai mult de 10-15 minute tops.

    Le mulţumesc şi celor care n-au răbdare, pentru vizită, însă nu-mi cer scuze pentru cele 4583 de cuvinte, pentru că după cum am mai spus, nu ştiu să scriu exact cam cum ar trebui să scrie cineva pe un blog… Tratez colţişorul ăsta precum un jurnal online, în care-mi împărtăşesc trăirile, amintirile, părerile, plăcerile etc… Motiv pentru care nu doresc să mă limitez în exprimare. Şi asta pentru că nu scriu pentru a mulţumi pe cineva anume, ci scriu pentru că simt nevoia să scriu.

    Dacă sunt persoane cărora le place cum, ce şi cât scriu, mă înclin respectuos în faţa lor. Dacă nu, la fel de respectuos le mulţumesc pentru vizită şi le urez o zi plăcută în continuare.
    Thanx! 😉

    • 21 November 2012 at 7:45

      “Motiv pentru care nu doresc să mă limitez în exprimare. Şi asta pentru că nu scriu pentru a mulţumi pe cineva anume, ci scriu pentru că simt nevoia să scriu.”

      And that’s how great texts, narratives and literature are made. Nici sa nu-ti treaca prin cap sa-ti schimbi stilul.

      • qatalin
        21 November 2012 at 15:21

        N-am niciun motiv să-l schimb. Merci pentru susţinere!

        • ellyweiss
          21 November 2012 at 17:52

          E OK asa. Altfel n-ai mai fi tu 🙂
          As avea impresia ca m-am ratacit intrand si dand peste altceva 😉

  6. qatalin
    21 November 2012 at 18:47

    Elly, you made my day! 😀
    Aşadar, să înţeleg că deja e “semnătura” mea? Aşa mă recunoaşte lumea? Dacă e vorba de un text de la 5 mii de cuvinte în sus, apare direct constatarea: “Aha, e Cătălin…”. 😀 )))))))))))

  7. 21 November 2012 at 23:19

    ha ha ha…Elly are dreptate :))

  8. 25 November 2012 at 7:45

    Mda, sa zicem ca inteleg setea de SF a berbecilor, doar de la 2 am imprumutat-o si eu. 😆 Uneori, cand te descrii, parca ii vad pe ai mei cand erau “tineri si in putere” -cum mai glumesc ei.
    Ai facut, pe scurt (chiar e pe scurt pt mine) niste recenzii sf-iste bune care-mi dau o palma peste mecla si-mi zic ” Ar trebui sa revezi filmele astea “. 🙂 Pe mine acum Terminator ma amuza crunt, Inainte il puteam lua pe Arnold in serios acum mi se pare tare comic in unele secvente care inainte, micuta fiind, ma speriau. Accentul lui este groooooooooooozav!! 😆

    • qatalin
      25 November 2012 at 7:58

      Îmi dau seama ce poftă de S&F zace-n tine, dacă ai fost recipientul receptor al ADN-ului a doi berbeci. 😀
      Să ştii că nu numai tu ar trebui să le revezi. Şi eu am rămas în urmă (cu ani buni), în ce priveşte toate seriile respective. Eu doar am pus capac cutiuţei cu S&F, urmărind minunatul Prometheus, pe care te invit să-l vizionezi.
      Da, ai dreptate cu umorul. Este exact ceea ce spuneam şi eu. Dozarea umorului într-un S&F este o operaţiune foarte delicată. Riscă să-l transforme în ceva nefiresc…nici S&F autentic, nici comedie 100%…

  1. No trackbacks yet.

What's on your mind?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: