Home > Uncategorized > Ler it be…

Ler it be…

Ler it be-Gata! A început!...
Nu există cuvinte care să descrie cu adevărat ce simt eu în legătură cu felul în care au ajuns oamenii în general, dar mai ales Românii, în special, să-şi petreacă sărbătorile. Şi cel mai mult urăsc faptul că am început să ajung la vorbele lu’ taică-miu, care fiind vizibil afectat de noua generaţie (cum ne numea el, când încă mai eram şi eu adolescent), îmi spunea ceva de genul -N-am crezut c-o să trăiesc s-apuc aşa ceva. Noi am mai fost cum am fost, dar voi…vai de capu’ vostru. Eh, aşa şi eu acum. Îmbătrânesc pe zi ce trece şi nu-mi vine să cred că încep să descopăr adevărul din spusele lui. Probabil că aşa e firea lucrurilor, să se mire fiecare generaţie în parte, de cei care vin din urmă. Să nu-i înţeleagă şi deseori (aşa cum e şi cazul meu), să rezoneze foarte puţin cu cei ce urmează.
Tocmai ce-am vorbit în articolul trecut, despre felul cum a sărbătorit Românul anului 2012, Ziua Naţională. Mi se pare că acelaşi gen de exagerare, de kitsch, de …robotizare a emoţiilor care (poate) au mai rămas în noi, se potriveşte cu orice fel de sărbătoare, dar mai ales cu cele două mari sărbători ale Creştinătăţii: Paştele şi Crăciunul.
Cred că principala problemă este incapacitatea noastră de a rămâne consecvenţi cu noi înşine. Sporadic, luaţi pe bucăţi, reuşim să ne menţinem o anumită coloană vetebrala, un anumit făgaş pe care continuăm un drum incert ca şi destinaţie, dar sigur din punct de vedere al felului în care este străbătut. Însă ca naţie, nu am putut să închegăm o idee unanim acceptată. Nu suntem în stare să găsim un numitor comun şi astfel nu putem să avem o constantă în existenţa noastră. Existăm şi atât. În rest…ne dezintegrăm. Simţim. Încă simţim, dar nu e de ajuns, pentru că fiecare simte altceva şi nu mai există repere care să adune în jurul lor forţa susţinerii unor mase largi de oameni, care însumat să emane un rezultat comun.
IgnatulŢin minte (încă ţin minte), cum erau sărbătorile când eram eu copil. Şi atunci exista o efervescenţă în aer, chiar şi aşa, în perioada aia comunistă, însă era o trăire la unison. Oamenii vibrau atunci atât de perfect împreună, încât ar fi putut nărui London Bridge dacă frecvenţa sentimentelor comune ar fi fost transmisă fizic în structura de rezistenţă a celebrului pod. Atât de multă înţelegere şi comoditate spirituală era între noi, încât nu era nevoie de cuvinte. Lumea ştia. Şi atât.
Nu vreau să trag concluzii definitive şi să dau verdicte care nu-mi aparţin atâta timp cât probabil mă depăşesc. Doar încerc să analizez puţin şi să observ din postura de innocent bystander, cele ce se desfăşoară înaintea-mi într-o piesă de teatru nefiresc de stranie, pe care n-o accept drept sol în care să-mi înfig rădăcinile, ci a cărei derulare sacadată din ultimii …mulţi ani, mă face să mă depărtez din ce în ce mai mult de o societate care m-a scuipat într-un gest reflex, fiind sătulă de mine.
Poate că-s doar un inadaptat. Poate că mizantropia mea acutizata m-a aruncat într-o margine îngustă a existenţei. Poate că mă-ncearca o nostalgie perfectă, pură, care nu-mi dă voie să accept schimbarea a tot ce mă-nconjoara. Poate că… Poate.
Prepare your anusŞi totuşi nu cred că doar mi-am pierdut minţile. Cu siguranţă nu-s doar nebun. Sau mai bine zis, felul nebuniei mele nu converge înspre consecinţele schimbărilor din jurul meu, care m-au făcut să nu mai fiu ce-am fost. Şi asta pentru că eu unul nu cred că schimbarea este bună atunci când vine vorba de trăiri, de sentimente. Numai că într-o societate care ne-a învăţat că schimbarea este totul, că schimbarea este scopul vieţii însăşi, că trebuie să nu rămânem la fel ci să evoluăm, de parcă evoluţia înseamnă a fi perpetuu diferit, nu cred că găsirea resurselor interioare responsabile cu alcătuirea forţei care să ne facă apţi de a rezista în timp, este o meserie care poate fi practicată la nesfârşit. Sunt şi eu om. Atât am putut. Am încercat, am dat tot ce-am avut mai bun în mine (ca să vorbesc puţin şi pe limba fotbalistică), dar într-un final am cedat.
Aşa am fost crescuţi în ultimii 23 de ani. Aşa ni s-a spus. Au fost campanii întregi cu Fii diferit!, sau Simte altfel! Să nu cumva să rămânem la fel. De parcă tot ce-a fost în trecutul nostru a fost minciună, falsitate, prefăcătorie, nociv. Generaţia Pro-ştii şi câştigi! Iar dacă îndemnurile televizionistice n-ar fi fost de ajuns, nu-i nimic, pentru că până şi politica ne-a ajutat. De fiecare dată am votat schimbarea. Mereu schimbări. Niciodată stabilitate. Nu. Ferească Dumnezeu! Votăm Iliescu pentru că n-avem cu cine şi nu ştim noi ce-i aia monarhie, votăm Emil să nu iasă iar Iliescu, apoi Iliescu să nu iasă Vadim, apoi Basescu să nu iasă Năstase, apoi (la naiba, dă’faq?!…) din nou Basescu să nu vină minerii (LOL), să nu fie furate sarea şi Poşta de către Voiculescu şi Vântu şi cine ştie ce-o mai urma… Aşa că schimbarea ne-a ghidat viaţa ultimilor 23 de ani. Ca să fiu cinic până la capăt, cu toate că sarcasmul meu va fi înghiţit de o ironie a sorţii de-a dreptul abisală, aş putea să concluzionez spunând că -Singura constantă a ultimilor 23 de ani a fost schimbarea. 🙂 Din câte se pare, -Să nu fiţi la fel! a fost singurul îndemn pe care l-am ascultat orbeşte.
I want you to spend a lot to prove you love your familyAm înţeles că salam cu soia nu e bun. Că pâine pe cartelă şi benzină pe bon, plus circulat cu maşina un week-end da, altul nu, la fel de rău este. Am înţeles că până şi butelia nu mai trebuie schimbată, ci trebuiesc trase ţevi cu gaz direct în casă. Am înţeles că şase ore la o coadă pentru nişte adidaşi de porc, şi/sau câteva bucăţi de peşte oceanic congelat, face rău la sănătatea mintală. Multe, muuulte lucruri le-am înţeles, le-am acceptat şi le-am clasificat ca atare, asumandu-mi-le. Ceea ce n-am înţeles însă, este dorinţa noastră de a schimba aproape total, felul în care simţim de sărbători. Dacă lucrurile nasoale pe care comunismul le-a sădit în om, este firesc să le schimbăm, de ce trebuie să occidentalizăm şi să manelizam singurul lucru care mai era frumos în noi (ca şi amintire) din acele vremuri – bucuria sărbătorilor?
Pe lângă înfiorătoarea goană furibundă după hrană, de parcă vine sfârşitul lumii (cel atât de anunţat pe 21 Decembrie a.c.), am reuşit ceva care deja poate fi trecut în Guiness Book drept inventat de Români – abuzul. Ce fel de abuz? -Mai contează? De orice fel! Începând cu ostentativa desfăşurare de lumini, ghirlande, beteală, brazi, Moşi Crăciuni, globuleţe, sănii făcute din instalaţii luminoase, clopoţei etc. şi terminând cu paroxismul difuzării de colinde, ca într-un Spital de nebuni, sau ca într-o închisoare teroristă, unde se încearcă spargerea stabilităţii mintale a prizonierilor prin tortură cu picătura chinezească.
Nu cred că este ceva mai defectuos decât abuzul, în existenţa unei societăţi. Atât de tare ne-a fost inoculat lucrul ăsta, încât am început să-l adorăm. Iar primii au fost cei mai în vârstă. Cei care acum au între 50 şi n ani. Cu toate că sunt şi tineri care au deprins asta şi şi-au asumat un asemenea comportament ca fiind parte din viaţa lor, în general bătrânii l-au adoptat mai rapid, pentru că ei au fost antrenaţi bine de tot în vremea Grinch killed Xmasscomunismului. Li s-a mulat ca o mănuşă. Ăsta este motivul real pentru care în ultimii 2-3 ani, s-a acutizat ritualul aproape Satanic, prin care oameni care măcar conform statisticilor au depăşit stadiul de primată, se calcă în picioare ca fiarele, rupându-şi hainele la cozi, la deschideri de Mall-uri, la reduceri, la moaşte. Nu foamea. Nu sărăcia. Nu lipsurile îi împing spre a face aşa ceva. Sau cel puţin, nu asta în primul rând. Ci deprinderea abuzurilor. Într-o societate în perpetuă schimbare, am învăţat să fim abuzivi. Să siluim orice. Să futem animalic sentimentele celui de lângă noi, să-l călcăm în picioare, să ajungem înaintea lui la ...ce se dă şi să-i înjuram în barbă pe cei care au de toate şi care ne sunt arătaţi la televizor, în timp ce noi petrecem sărbătorile cât mai singuri, mai alienaţi şi mai reci de la an la an.
Iar abuzul ăsta s-a transpus într-o proporţie de 100%, download complete, doar în daily routine. Pentru că nu avem sărbători 365 de zile pe an. Românul a fost învăţat să se animalizeze, să se îndobitocească, fiind antrenat la acest stil de viaţă, în rutina sa, la cumpărături, la …cam atât. În afară de serviciu şi cumpărături, n-a rămas altceva de făcut decât aşteptarea concediilor şi a sărbătorilor. Pe care lent, aproape insesizabil, le-am molipsit cu acelaşi stil abuziv pe care-l practicam în celelalte zile din an. Ar fi fost practic imposibil să trăim ca hoardele de animale turbate un an întreg, iar de sărbători să fim plini de evlavie, de simţire duhovnicească şi să ne iubim aproapele. Nu! Îi rupem capu’ aproapelui, îi sugem sângele şi-i furăm …fericirea (dacă are…dacă nu, căutăm alt aproape).

Justin Bieber music tortureAu fost ani în care simţeam frustrarea asta pe care eu o consider justificată, dar în care nu ştiam de la ce mi se trage. Era probabil trecerea către miserupismul care m-a umplut până la refuz şi care-mi ghidează actualmente acţiunile. Ţin minte că acu’ vreo 3 sau 4 ani, a fost prima oară când a fost montată boxă (una din multele boxe de pe centru’) pe clădirea vis-a-vis de dormitorul meu, şi care-mi cânta colinde de la 9 dimineaţa la 10 seara, cu un volum atât de tare dat încât cu 2 rânduri de geamuri închise şi tv dat spre maxim, tot mai auzeam despre Ler, despre cum Lerul este Ler, şi apoi, când credeam că totul s-a încheiat şi că am aflat tot ce se putea despre definiţia, etimologia şi genealogia Lerului, aflam că Lerul este iarăşi Ler. -Băgă-ne-am pula-n Ler! (a se observa exprimarea la plural…nu sunt egoist). Îmi amintesc primele mele telefoane la Poliţie şi îmi aduc aminte cu o plăcere aproape sexuală (de parcă eram dezvirginat), cum două echipaje de Poliţie au sosit pentru prima oară la mine în casă (în timp ce vecinii se întrebau -Gata, l-au prins? În sfârşit scăpăm de el?) şi cum i-am poftit în sufragerie, unde ne chinuiam să conversăm pe un ton ridicat (aşa ca-ntro Discotecă în care răcneşti pentru a putea fi auzit). Ţin minte şi acum răspunsul lor, venit din spatele unor ochi aproape lăcrimând de frustrare, după o zi de (probabil) zeci şi sute de astfel de misiuni: -Ştim domnu’, aşa e în tot orasu’! Şi la noi în faţa secţiei de Poliţie au pus o boxă, de nu ne mai auzim unul cu altul înăuntru. Probabil că atunci am scăpat şi eu o lacrimă în colţul ochiului şi îmi tremura bărbia, pentru că un altul mi-a zis: -Dacă vreţi să va plângeţi cuiva, trebuie să mergeţi la Primărie, pentru că ei le-au pus. Faceţi acolo plângere şi poate măcar le dă mai încet. Îmi aduc aminte cât de mult am cochetat atunci cu achiziţionarea unei arme. Măcar una Airsoft. Cât să trag în membrana difuzoarelor, ca să tacă naibii odată Hruşcă, Fuego, Bănică şi ceilalţi mari artişti.
Hrusca leru-i lerNu era de ajuns că la ora 9 dimineaţa când ei porneau colindele cu volumul la maxim, eu aveam 3-4 ore de somn. Nu era de ajuns că urma să am parte de 13 ore de agonie, de tortură sadică până aproape de colaps. Mai trebuia să văd şi oameni care se plimbau la cumpărături, zâmbind, mergând cu 50 km/h către magazinele alimentare pe care le vedeau drept surse de hrană într-un scenariu post-apocaliptic în care încercau să-şi refacă proviziile, savurând în acelaşi timp cele 2-3 minute petrecute în compania boxelor de pe centru‘, veseli fiind că -Uite dom’le, a pus dom’ primar colinde, să simţim şi noi c-au venit sărbătorile. Moment în care îmi imaginam cu ochii deschişi, cum îl urmăresc pe unul dintre trecătorii zâmbăreţi, îi aflu adresa, îi pun o boxă de 200W în faţa casei şi i-o las acolo 13 ore pe zi, timp de 2-3 săptămâni. Dar îmi dădeam seama rapid că saracu’ om n-are nicio vină, aşa că lăsam scenariul şi schimbam doar protagoniştii. Îl înlocuiam pe nenea trecătorul zâmbăreţ, cu funcţionări din Primărie, responsabili de manelismul ăsta înfiorător.

EinsteinCam despre asta-i vorba. Exemplul ăsta, multiplicat şi extins în toate ariile desfăşurării noastre odată cu intrarea în luna Decembrie (pe care am ajuns s-o urăsc din ficaţi), ne arată transformările societăţii noastre, care din veselia aproape inocentă pe care o avea odată cu sosirea colindătorilor şi a mirosului de sarmale plus vin fiert, a ajuns să ridice la maxim fiecare scală a volumului. -Muzică? La maxim: naumai colinde, non stop, date tare, cu boxe plantate în zone locuite, în toate sursele de informare (tv, radio, online etc.). -Mâncare? La maxim: ne rupem capul, hainele, ne călcăm în picioare, umplem 6-7 portbagaje în parcările Mall-urilor. -Accesorii de sezon? La maxim: miliarde de beculete, mii de tone de steluţe şi cutiuţe, kilometri întregi de instalaţii deşirate de-a lungul şi de-a latul oraşelor. Totul este exacerbat. Nu mai există cumpătare. Nu mai este nicio legătură păstrată măcar din bun simţ, cu sărbătoarea în sine. Cu naşterea Domnului. Iisus Hristos s-a născut într-o iesle, fără lux, în sărăcie, iar noi ne îmbuibăm cu mâncare ajungând în luna Decembrie plus juma’ de Ianuarie să trăim pentru a mânca, în loc să mâncăm pentru a trăi. Un singur lucru nu este la maxim, ci din contră, e lăsat la un minim absolut. Relaţionarea interumană. Nu ne interesează de nimeni şi nimic. Ne luăm provizii cât pentru un detaşament militar aflat în aplicaţie, închidem uşa bine, ne postăm în faţa televizorului şi crăpăm în noi până când ajungem să formăm 112 pe telefon, cu gâfâieli scurte şi trepidate între apăsările butoanelor.
Inghesuiala la reduceriĂsta este rezultatul la care am ajuns în ultimii ani. O însingurare sinistră, cu toate că părem conectaţi. Dar doar părem aşa. Înainte -Ce faci vecine? însemna ceva. Era însoţit de un zâmbet, de o invitaţie la un pahar cu vin, la o degustare de sarmale sau cârnaţi, în timp ce copii zgomotoşi, alergau din scară-n scară cu buhai, clopoţei şi tun cu carbit. Senzaţia că toată lumea simte ca tine, că nu eşti un procent într-un grafic, ci o piesă într-un puzzle, era atât de înrădăcinată în noi, încât abia acum, când n-o mai am, simt că ea a existat. Atunci era un bun dat. Nu ştiam ce avem. Doar acum vedem (poate) ce am pierdut.
Iar ca să fie totul perfect, m-am întâlnit ieri pe Facebook, după vreo 12-15 ani (nici nu mai ştiu exact câţi ani), cu cel mai bun prieten al copilăriei mele. Probabil că o să scriu în curând un articol în care o să-mi aduc aminte de acei ani şi în care o să pun şi câteva poze edificatoare (tre’ să vină în curând un scanner pe care l-am comandat de pe net…am chef să scanez toate sutele de poze ale familiei). Ideea e că familiile noastre se înţelegeau atât de bine şi erau atât de buni prieteni părinţii noştri, încât petreceam toate concediile împreună. Adică de când ne-am născut noi, până pe la 15-16 ani… Nu mai zic de restul anului, în care mâncam unii la alţii cinele, pe rând…noi locuiam la 3, ei la 2 în acelaşi bloc. 🙂 Dar dacă viaţa ne-a despărţit fizic, fiecare vazandu-şi de treabă în alte localităţi odată cu începutul anilor 90′, n-am mai păstrat legătura decât o perioadă, prin telefoane şi vizite rare, iar de prin 2000-2001 extrem de rar. Şi uite aşa am dat eu de el, neştiindu-i nici telefonul măcar, ci doar pentru că l-am văzut la tv. Este realizator tv, face live-uri în emisiuni cu diverşi invitaţi, pe care le moderează. A căpătat deja experienţă, fiind la măsuţă fără prompter de câţiva ani buni.
Fuego - impodobeste mama bradulDe ce am povestit acest scurt fragment? Pentru că în discuţia pe care am avut-o ieri cu el, ne-am răscolit unul altuia amintirile şi am ajuns să realizăm cum era…şi cum a ajuns să fie, singura concluzie fiind aceea că -Ăia au fost cei mai frumoşi ani. Iar eu sunt convins că nu goana asta după a ne asigura traiul, la care se adăugă şi grijile aduse de propria noastră maturizare sunt de fapt motivul pentru care totul pare schimbat, ci îndobitocirea unei societăţi anesteziate, schimbarea constantă a valorilor cu non valori şi abuzul promovat la rang de virtute. Spun asta pentru că dacă aş fi putut să mă consider pe mine imatur şi cramponat în trecut, având ieri ocazia să vorbesc cu el şi având deplină încredere în judecata lui, măcar prin prisma faptului că este mult mai activ decât mine şi activează din punct de vedere profesional într-o zonă în care ia mai bine pulsul societăţii, mi-am dat seama că de fapt nu simţeam greşit ceea ce simţeam şi mai ales, nu sunt singurul.

Mi-e dor de vin fiert cu scorţişoară, băut la lumina lumânării. Mi-e dor de colindat, mi-e dor de sunetul buhaiului. Mi-e dor de stat culcat pe spate pe sanie, după ore de săniuş, la 10 noaptea, privind cerul cu prietenii alături. Mi-e dor de mirosul de carbit şi de catran ars, mi-e dor de tunul meu făcut dintr-un tub de spray gol şi o buca’ de ţeavă. Mi-e dor de prima bucată de şoric plin de sare grunjoasă, tăiată de bunici de pe porcul încă aburind după ce-a fost pârlit. Mi-e dor de oameni care-şi zâmbesc şi care vorbesc unii cu alţii când se intersectează pe stradă în drumul lor. Mi-e dor de părinţi care-şi strigă copiii pe geam seara târziu. Mi-e dor de conul de lumină al lanternelor Tiger cu 2 sau 3 baterii, pe care le foloseam pe post de lasere în nopţile cu ceaţă. Mi-e dor de luminile instalaţiilor de brad pe care le vedeam cu gaşca aprinse la câte unu’ în sufragerie şi spuneam aproape în cor -Ta-su lu’ cutărescu a făcu’ bradu’! Mi-e dor de aprinderea bruscă a zeci de becuri din apartamente, plus cele de pe stâlpii de iluminat stradal, care însoţea redarea energiei electrice în serile în care regimul comunist făcea economie la curent şi mai ales mi-e dor de momentul ăla în care zeci de glasuri de copii răcneau în cor, cât îi ţineau Ion Dolanescu John Travoltaborjocii -Aaaaa daaaattt lumiiinaaaaa!!! Mi-e dor de momentele în care colindătorii cu capra, sau cu ursu’ cântau prin oraş, iar noi îi urmăream fascinaţi, nefiind sătui de aşa ceva… Mi-e dor de magazinele din care răsunau colinde cântate pe casetofoane Kashtan, Mayak sau Soiuz, ori pe pickup-uri româneşti, a căror muzică era redată în boxe RFT de 50W sau Tesla de 75W şi de senzaţia aia de -Wow! la auzul lor.
Mi-e dor de tot ce ţine de anii ăia. Şi cel mai groaznic nu este că mi-e dor pentru că-mi lipsesc mie, pentru că toate au fost la timpul lor şi constituie amintirile fiecăruia dintre noi, ci pentru că nu mai sunt şi nu vor mai fi. Nu numai pentru mine, ci pentru nimeni. Nu ele – amintirile, ad litteram, ci ale noastre, cele pe care ar trebui să ştim să ni le facem. Pentru că noi nu ştim să ni le mai facem. Noi ăia de atunci ni le făceam din mers, dezinvolt, fără să ne chinuim. Cine mai ştie cum a fost luna Decembrie de acum un an? Dar de acum 2 ani? Dar de acum 5 ani? Dar de acum 10 ani? A contat? Câte amintiri superbe, nemuritoare, s-au adunat în ultimii 10-15…poate chiar 18 ani? Ia hai să-i întrebăm pe părinţi, cam ce amintiri au ei şi mai ales cum petreceau ei sărbătorile?
Cred că prăpastia dintre generaţii se adânceşte în fiecare an. Nimic nu mai este cum a fost şi nici nu trebuie să fie aidoma. Însă ar trebui să ştim să păstrăm senzaţia aia, pe care să o aplicăm vieţii noastre, alcătuind noi înşine, raportat la ce trăim acum, amintiri frumoase. Numai că noi manelizam viaţa, grăbim ciclurile Jesus statuedezvoltării, abuzăm de orice ţine de tradiţii şi datini, iar produsul finit este o existenţă liniară, fără inflexiuni, din ciclul -Mă trezesc, mă duc la muncă, mănânc, mă culc, mă trezesc, mă duc la mun…etc. Suntem atât de atipici încât am combinat Estul cu Vestul. Am combinat fâsâiala produsă de deschiderea unei cutii de Cola, reprezentată de tot bling bling-ul care-i orbitor în jurul nostru şi ne ia ochii, dar care este atât de ostentativ etalat încât simţi că nu ai scăpare la niciun colţ, cu maneaua orientală însoţită de dansul din buric, reprezentată de kitsch-ul întâlnit la tot pasul, la care dai de un fel de Shaorma cu de toate.
Sper totuşi să nu ajungem chiar atât de departe, încât achievement-ul maxim să fie urarea de -Crăciun fericit! însoţită de poza aferentă, pe care o împarte fiecare în seara de ajun pe Facebook, sau de -La mulţi ani!-ul dat tuturor din agenda telefonică la 00:01, pe data de 01.01.2013. Asta dacă n-am ajuns deja…
Eu rămân totuşi, datorită nesimţirii mele, cramponat în amintirile anilor în care colindatul nu era surf pe net, iar urările erau însoţite de bătăi în uşă şi tropăit de paşi pe scări, nu de refresh pe pagină sau clinchet pe mobil. Iar asta se întâmpla pentru că era vorba despre oameni şi legătura dintre ei, nu despre zombies şi alienarea dintre ei. Pentru că, surpriză, Iisus a fost tot Om. Şi la fel de surprinzător, sărbătoarea asta cică despre el este…
-Sărbători fericite! Doamne ajuta!

Advertisements
  1. 6 December 2012 at 11:39

    wow, dar tu cand scrii, scrii nu gluma! 😀
    Dureros de adevarat ce spui tu, dar daca nu vine sfarsitul lumii, si noi ne vom mira de stilul de viata al noii generatii si tot asa. Se pare ca evoluam la foc maxim si asta nu se opreste nici aici, nici mai tarziu.
    Sarbatori fericite si tie!

    • qatalin
      6 December 2012 at 11:48

      Da Lulu, aşa e. Când m-apuc de scris, mă uită Dumnezeu bătând în taste… 😀 Norocu’ meu că se mai face din când în când dimineaţă. 😛
      Ai dreptate în legătură cu focul ăla, numai că omenirea a tot ars un foc mocnit mii de ani, iar în ultima sută a turat la maxim motoru’. Nu-ş dacă-i bine…
      Mulţumesc de urare. Same to you! 😉

      • 6 December 2012 at 12:19

        Daca se continua asa… clar ca nu-i bini 😀

  2. 9 December 2012 at 16:09

    am citit jumatate de articol :D…si am prins ideea. eu de sarbatori am aceeasi rutina- merg la tara (unde am crescut), imi vizitez bunicii, vecinii, gatesc cu mama, impodobim un brad si asteptam 25 decembrie pentru a merge la biserica (da, merg la biserica :D), mancam si ne uitam la emisiuni proaste la tv…cam asa se desfasoara sarbatorile de iarna la mine :D…revelionul se petrece cu vodka si personaje dubioase 😀

    • qatalin
      9 December 2012 at 17:29

      Foarte frumos din partea ta că mergi la Sf.Biserică. Eu nu prea am suportat mersul de sărbători, pentru că e aglomeraţie şi îmbrânceală de babe. Prefer usual Sundays.
      Plăcut mod de a-ţi petrece sărbătorile…mai puţin revelionul. 😛 Adică, vodka e bună, dar sună nasol în combinaţie cu personaje duibioase. 🙂
      Cât despre articol, mă bucur că ai apucat să citeşti jumate. 😀 It’s quite an accomplishment itself. Ţi-am zis doar că mi se duc degetele automat, de nu mă pot opri din scris. 😦

  3. 11 December 2012 at 10:55

    Erau alte vremuri, alti oameni mai demult

    • qatalin
      11 December 2012 at 11:30

      Vremuri pe care din păcate nu mai ştim să le repetăm, adaptandu-le la perioada actuală. 😦 Şi nu numai că n-o facem noi, ăştia cu cheia la gât, dar nici tineretul nu dă semne de viaţă…

  4. ellyweiss
    11 December 2012 at 19:02

    Uite ca am ajuns…mai greu, din cauza zapezii 😉
    Stai linistit! O usoara mizantropie ma incearca si pe mine uneori. Doar usoara. Apoi descopar cate un om frumos si-mi schimb imediat impresia despre toti oamenii care mi-o schimbasera anterior 🙂
    In ceea ce priveste schimbarea…nu-i de mine. Poate ca nu suntem azi ca ieri, fiindca orice intamplare lasa urme pe sufletul nostru. Am scris bine “pe”… Dar eu nu m-am schimbat.
    De cand am dreptul sa votez…am votat la fel, consecventa cu mine insami.
    Cand am iubit…am iubit la fel, cu anii…indiferent daca era ceva impartasit sau nu. Sunt stabilitatea in persoana.
    Stiu ca sunt contra vremurilor, ca scuip impotriva vantului. Stiu ca sunt altfel. Pana si pe blog.
    Cat despre abuz de Sarbatori…Priveste doar in blogosfera! Pe o multime de bloguri se destrabaleaza articole care mai de care mai pline de bucurie desantata ca vine Mos Craciun, ca vin sarbatorile, ca “ce frumos e ca ninge”, ca abia asteptam sa facem aia, sa facem ailalta…ufff. Ma doare mintea! M-a durut mintea si de Paste…am si scris atunci un articol de suparare. Adica de draci. Probabil voi scrie si acum unul pentru ca deja sunt satula si mai e atat de mult pana la Craciun. Inca doua saptamanai de chin…
    Am scris ceva despre Mos Nicolae, insa era despre el doar aparent…era o ironie, o gluma. Cine stie citi, a inteles. Am avut si surprize…
    M-a ingrozit faza cu colindele…cu boxele. Urasc colindele. O fi frumos s-o spun aici? Asta e, e urasc. Urasc zapada si tot ce aduce ea. Stau la casa si maine trebuie sa dau jos toata zapada de pe casa…:(
    Aseara am facut vin fiert, fara scortisoara, fiindca nici asta nu-mi place si nu mi-e jena s-o spun cand toata lumea pare sa o adore 😉
    Stii ca nu mai impodobesc brad de 4 ani? Asta ar fi al cincilea… Va fi sigur. Ca nu mai am niciun gand sa mai impodobesc. Am un Mos Craciun de plus, mic si dragut. De fapt e un fel de saculet in forma de mosulet. Doar pe el l-am pus in casa….asta va fi singura decoratie de Craciun. Nu mai am nicio bucurie relativ la Sarbatorile de iarna, asta e singura explicatie.
    Ce sa-ti mai spun? Doar ca ai dreptate. Prea multa. Mai bine n-aveai 😉 🙂

    • qatalin
      11 December 2012 at 20:34

      Numai tu eşti de vină. Ţi-am spus să nu comanzi zăpadă la masa 3. Uite ce-ai făcut… Pân’ la urmă ai rămas şi tu înzăpezită, dar e bine totuşi că ai sosit. 🙂
      Interesant ce spui tu în legătură cu mizantropia, numai că eu nu funcţionez aşa. Mie, descoperirea oamenilor frumoşi îmi crează o stare ciudată. Îmi pare bine, dar în acelaşi timp mă şi oftic. Şi mă oftic pentru că-mi dau seama că aşa ar trebui să fie, însă e …atât de rar. Mă termină psihic ambivalenţa asta. Aş preferă să fiu eu ăla nasol, într-o lume de nasoi, decât să constat, din când în când, că există oameni cu adevărat frumoşi… Dar ştii ce-i frumos? Că oamenii frumoşi, care tind să schimbe ceva, fie şi în sufletul unui mizantrop, reuşesc (cel puţin în cazul meu), să lase urme “în”, nu “pe”… 😉
      Te roooog! Nu-mi aduce aminte de blogosferă… Bine, blogosfera că blogosfera…n-o prea surfez eu mult, numai că Facebook-ul, pe care-l ţin deschis toată ziua, e plin de greaţă gingălbelicioasă, de am ajuns să-mi fie şi frică să mai dau alt/tab, să nu cumva să-mi sară în ochi vreun bărbos îmbrăcat în roşu, sau nu-ş’ ce clopoţei+omăt… Când vedeam în tinereţe filme cu oameni care intrau în depresie odată cu luna sărbătorilor de iarnă, credeam că e fake, însă am ajuns să simt aşa. Şi aparent chiar n-am motive, numai că mi se cam apleacă de la atâta falsitate…that’s all. 😦
      Stai liniştită că şi eu urăsc colindele. Îmi place plugu’, ăl’ de-l ştiu din copilărie şi cam atât. Dacă eşti atentă puţin la tonalităţi, colindele sună diferit de orice altceva. Toate-s la fel, păstrând nota aia de clinchet inept, molcom, pe care s-ar presupune că eu tre’ să-l înţeleg drept ghid către o lume în care tre’ să stau drogat pe întreaga durată a lunii Decembrie. Brrrr…nu mulţumesc!
      Eu de 2 ani nu-l mai împodobesc. Ăsta va fi al 3-lea. Nu ştiu de ce am încetat. Am setul meu de globuleţe de când sunt copil – are peste 30 de ani cutia în care le ţin. Am instalaţia mea cu stele albastre, roşii, verzi şi galbene (câte două din fiecare, mari cât palma), de prin 82′ cred… Şi totuşi am încetat . Cred că-i un fel de răspuns reflex la toată greaţa pe care o simt privind în jur. Am preferat să cumpăr câte 3-4 coroniţe în ultimii 2 ani. Pun câte una în camerele în care-mi fac veacu’ mai des în Decembrie, aşa ca să-mi miraosa a brad, şi atât… 😀
      Şi eu aş fi sperat să n-am dreptate, numai că discuţia cu prietenul meu din copilărie, plus păreri precum a ta, mă fac să cred că de fapt e bine că am dreptate. Până la urmă, chiar dacă sună bine când spui că Mai bine n-aveai, cred totuşi că e bine să avem dreptate, pentru că în felul ăsta ştim că nu suntem aşa, ca acum, de aici… Dacă noi n-am fi avut dreptate, atunci fără să ştim, am fi fost integraţi perfect în 2012. 😉

      • ellyweiss
        11 December 2012 at 21:05

        Stiu ca ai inteles perfect ce inseamna acel “Mai bine n-aveai!” De fapt, as fi preferat sa n-ai dreptate pentru ca situatia sa fie cu totul alta. Adica era preferabil sa mai avem macar o farama de bucurie de Sarbatori. Astia ca noi 😉 N-am nevoie de inregimentare, am oroare. Mereu am fost alaturi de drum…de cand ma stiu. Oricand simt prin jur o tendinta de aliniere…fug :))
        Chiar daca aparent vei vedea asa ceva pe la mine…asa se vede doar din unghiul nepotrivit 😉 Trebuie gasit cel potrivit.

        • qatalin
          11 December 2012 at 21:16

          Aş fi vrut să mai zic ceva interesant, dar m-ai pierdut la “Oricând simt prin jur o tendinţă de aliniere…fug”. Superb! Tac, pentru că e prea frumos spus… 🙂

  5. 12 December 2012 at 23:13

    Salut!
    Mi-a placut, chiar mi-a placut poate si pentru ca ma incearca aceleasi sentimente de cativa ani incoace si incerc sa le ingrop in preocupari artistice si de divertisment intre munca si casa. Si cred ca asta este solutia plauzibila, sa-ti faci viata cat mai frumoasa, sperand ca niciodata sa nu iti schimbi esenta.
    Ca tot veni vorba de colindat, am fost anul trecut la colindat cu un grup de prieteni in Cluj la mine acasa, toata noaptea pe la diverse familii si m-am simtit ca acum 15 ani, cand am fost ultima oara la colindat. Nu sunt atat de pesmista desi ma izbesc zilnic de o lentoare ingrozitoare a lucrurilor si o scarbire a oamenilor. Da , marea schimbare, au adoptat-o rapid.
    Pana la urma traim acum, iubim acum si suferim acum. Mai sunt oameni in tara asta care din fericire gandesc ca noi si nu ne lasam angrenati in nici o masinarie, poate doar rutina din cand in cand.
    Sanatate!

    • qatalin
      12 December 2012 at 23:23

      Bună, Bianca. Bine ai venit!
      Chiar te invidiez pentru mersul la colindat. Poate pentru unii sună desuet, însă cred că a colinda nu are vârstă. Dar atât de mult ne complacem, atât de proeminentă este lentoarea la care faci referire, încât multe lucruri, mai ales cele din trecutul nostru, sunt încadrate acum la aşa ceva nu se face…sau mai bine zis aşa ceva nu se mai face. Păcat! Multe dintre activităţile copilăriei mele (aş fi spus noastre, dar presupun că eşti mai tinerică decât mine – am 35 de dungi scrijelite pe peretele dormitorului) ar trebui să fie încă practicate de copiii/tinerii de azi.
      Da, rutina e bună, numai că ea apare când totuşi faci ceva. Pentru că dacă cei de acum nu fac şi nu vor face vreodată ceva amuzant, util, distractiv etc., vor ajunge să constate că nu au motive să introducă rutina, neavand în/la ce anume să o aplice.
      O seară bună!

  6. 22 December 2012 at 18:10

    Mamaaa… da tu cand scrii, scrii nu gluma! În legătură cu generațiile, cam ai dreptate.. de la o generație la alta parcă suntem din ce în ce mai proști și needucați!

    • qatalin
      22 December 2012 at 19:56

      Hahahah, ştiu! 😛
      Dacă n-ai măcar 10-15 min libere, nu te apuca să citeşti ce-mi screme mie mintea. 😀 Am momente în care mă opresc din scris pentru că-mi oboseşte degetul dând de scroll şi-mi dau seama că n-are sens să o lălăi la infinit…
      Cât despre generaţii, şi da şi nu. Adică suntem cum spui tu, dar eu cred că-i din cauza faptului că suntem învăţaţi să fim foarte superficiali. Iar din această superficialitate, dintr-o continuă axare pe tot ce-i facil, ne îndobitocim treptat, uitând de noi şi de trecutul nostru… 😦

  1. No trackbacks yet.

What's on your mind?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: