The tall man.

Dacă un film este judecat în urma analizei făcută influenţei pe care o are asupra privitorului şi a capacităţii de a schimba ceva într-un mod dramatic înăuntrul celor care rezonează cu storyline-ul respectiv, atunci pot să afirm fără nicio urmă de îndoială că The tall man este cel mai bun film pe care l-am văzut vreodată. Şi nu, nu sunt sub influenţa momentului. L-am văzut pentru prima oară în urmă cu două zile jumate, tocmai pentru a evita o primă impresie profund subiectivă. Dacă aş fi scris ceva despre el după prima vizionare, cu siguranţă aş fi exagerat puţin, pentru că sunt uşor influenţabil şi pentru că judec totul într-un mod foarte personal. Aşa că am aşteptat o zi, l-am mai văzut odată, cu ea alături, şi pot să spun că a 2-a oară a fost o experienţă chiar mai intensă decât prima dată.
Mă tot gândisem la un articol în care să recomand un film, numai că intervenise o problemă obiectivă. În ultima lună am văzut vreo 3-4 demne de a fi remarcate, filme cu adevărat bune, aşa că îmi era foarte greu să mă decid asupra unuia. Se pare că problema asta a rezolvat-o The tall man, pe care l-am văzut de două ori în două zile, aproape fiindu-mi frică să nu cumva să greşesc în aprecieri.
Era noaptea dinspre 6 spre 7 Ianuarie. Doamna dormea – ca de obicei… 🙂 Iar eu, tot ca de obicei, căutam un film prost. În general mă uit singur la filme horror, categoria C, cu actori no name – adică toate ştifturile pe care madama nu le serveşte. 😀 Aşa că în momentele în care nu-i şi ea prin preajmă ca să mi se alăture pentru a viziona un film bun, mă apuc eu să golesc hard-ul de filme proaste. Sunt un fel de hienă – devorez cadavrele… În fine… Şi cum căutam eu o bălărie de film, din întâmplare dau de ăsta. Mi-a sărit în ochi pentru că joacă Jessica Biel. Şi cum am mai văzut-o în The Texas chainsaw massacre, pe care evident, tot singur l-am văzut, pentru că era cu -Ţărani de Oklahoma care torturează fetiţe de la oraş, conform celei care serveşte doar filme de Oscar :P, m-am gândit că şi ăsta tot ceva de genul ăla o fi. Am crezut asta pentru că fiind ora 5 dimineaţa (când eu n-am somn şi caut să-mi umplu cumva timpul), a trebuit să caut traducere pentru el, ca să nu dau sonorul tare şi să n-o trezesc pe muza mea care era pierdută printre perne. Şi cum n-am găsit traducerea potrivită din prima încercare, am tot dat prin el. Mai exact, prin primele 10-15 minute din film, căutând un dialog ca să văd dacă-i bună subtitrarea. Şi dând prin el, părea exact tipul de film cu ţărănoi de Oklahoma, puşi pe torturat niscaiva don’şoare îmbrăcate sumar. My type of movie la ora aia. Ce? Doar n-oţi vrea să urmăresc filme de Oscar de la 5 la 7 dimineaţa, după o noapte de nedormit, în încercarea de a nimeri berea potrivită care să mă trimită la somn. Va spun eu că astea-s cele mai bune filme la ora aia. Mai vezi o ţâţă, apoi o pereche de craci lungi, fusiformi, înfipţi într-un cur obraznic, care încep să alerge tremurat şi inegal, fugărită fiind de un dezaxat cu un topor în mână, se mai trânteşte o uşa puternic de nu te lasă să adormi, se mai udă un tricou mulat, etc…tot tacamu’…things that make life worth living.  😉
Eh, aici însă apare surpriza filmului ăsta. Nu e nici horror, cu toate că la un moment dat pare să fie, nu e nici cu ţărănoi de Oklahoma în căutare de material didactic de violat+tranşat, cu toate că aşa pare iniţial. Şi cel mai important, după o oră de film eu nu înţelesesem absolut nimic, ceea ce m-a făcut să-mi dau instantaneu seama (conform experienţelor anterioare), că urmează ceva cu adevărat interesant. Sunt deja învăţat cu starea asta. Când nu înţelegi nimic dintr-un film timp de o oră (cam acolo se învârte timer-ul – între 45 de minute şi o oră), e clar că şocul dinspre final e direct proporţional cu starea de nebuloasă creeata în prima parte. Numai că în cazul lui The tall man, a fost pentru prima oară când gradul de -N-am înţeles nimic, a fost unul copleşitor de mare. De fapt, cred că singurul lucru de care eram sigur după o oră scursă din film, era capacitatea de recunoaştere a actorilor. Atât! Ştiam că Jessica Biel este Julia Denning, absolut superba Jodelle Ferland este Jenny, Stephen McHattie care seamănă izbitor de mult cu Lance Henriksen şi la chip şi la voce, este locotenentul Dodd şi cam atât…pe restul îi ştiam din vedere, nu după nume, ci doar după numele din film. Şi totuşi, credeţi-mă că oricât de dese ar fi impresiile pe care vi le fac cum că nu-s chiar prost, nu reuşisem să înţeleg absolut nimic din film după 60 de minute scurse. Moment în care, de frică, m-am trezit complet, ştiind ce urmează… Şi nu m-am înşelat!

Şi cu toate că au trecut aproape trei zile, tot nu ştiu cum să încep a vorbi despre el. Şi asta pentru că orice aş spune, nu face altceva decât să strice toată plăcerea filmului. Pe de altă parte, nasolia este că ceea ce te face să simţi filmul ăsta, este orice altceva numai tăcere nu. Generează atâtea subiecte de discuţie şi atâta clocot în cel care l-a văzut şi vrea să-l împărtăşească cu alţii, încât ironia este definită perfect de starea în care mă aflu eu acum. -Trebuie să tac, când de fapt simt că explodez. Vreau să vă conving că-i cel mai bun film pe care l-am văzut în viaţa mea, dar nu trebuie să divulg ceva concludent, ca să nu vă stric plăcerea de a-l viziona. Sadic!
Uite, ca să înţelegeţi magnitudinea şi amploarea efectelor creeate de acest film înăuntrul celor care-l privesc, o să copii aici două recenzii foarte bune, făcute (culmea) pe imdb, acolo unde de obicei e plin de retarzi afoni, incapabili să înţeleagă ceea ce sunt pusi să analizeze. Persoanele astea chiar ştiu cine-i regizorul, simt bine filmul şi au decenţa să nu spună nimic concret…pentru că, exact aşa cum zic şi eu, orice s-ar spune, strică efectul dorit…şi e păcat:
I won’t tell a damn thing about the plot. It’d be criminal. I finally watched the long expected Tall Man în Cannes… Wow… I just can’t understand the few reserved US reviews published on the net. This movie is amazingly brilliant. Absolutely not what I had in mind… Laugier surprised me constantly… I found his new work totally original, personal and unique. It’s also visually gorgeous!!! By the end of the movie, I was moved, shaken, stunned… I had to think about it a lot… It’s still staying in my mind… How many films do that? Definitely from the same french genius who wrote and directed Martyrs. The Tall Man is a whole experience…So don’t listen to the few horror fans who didn’t get it. The Tall Man is not horror and is not gory… Who cares? It’s just a wonderful (and completely twisted) emotional thriller that make you feel and think… Also, you have never seen Jessica Biel that good… Man, I adored this movie… Pascal rocks!

Iată şi altă părere, din acelaşi registru:
No one plays terrified like Jessica Biel. It’s without a doubt the strongest performance of her career and one of the best of the year. I wish I could tell you what this film is really about so you can engulf yourself in the poetic brilliance of it, but I won’t ruin it for you. Part of the films effectiveness comes from not knowing what to feel wherein lies the films thought provoking and urgently timeless message. I don’t wanna say anything but I will say this: it’s a courageous film that asks you to question who we are and what has become of the world we live in. As well as what is truly right and what is truly wrong. Most will be thrown off by the film but I’m pretty open with stuff like this especially when it’s done so spectacularly. It’s sure to offend some and leave others questioning what they just saw but in my opinion it was wrong to abandon this film to VOD release and a limited theatrical run. It deserves to be seen and talked about. But at the same time I can see considering it’s subject matter why it would have trouble getting a wide release. It speaks a very difficult language so hard for people to listen and understand. The direction is strong and the performances are remarkable. Besides Ms. Biel in the lead, Jodelle Ferland is finally given a meaty role and she does exceptionally with it as does the rest of the solid supporting cast. The film features gorgeous cinematography and one of the most surprising screenplays ever to come to film. THE BEST MOVIE OF THE YEAR, ABSOLUTE BRILLIANCE.

Cele două mini-recenzii se alătură unui număr destul de mare de păreri la fel de emoţionant scrise, de către oameni care au fost cel puţin la fel de impresionaţi de filmul ăsta, ca şi mine. Bine, sunt şi destui care scriu despre cât de dezamăgiţi au fost ei de horror-ul ăsta fără acţiune, sau despre cât de prost e filmul în general. Nu mă mir. Foarte multă lume nu pricepe filmul ăsta, motiv pentru care are o notă aşa de mică pe imdb, şi n-a fost lansat precum alte filme, care pleacă automat în cursa spre Box Office, ci a apărut oarecum în umbră, fără să se ştie prea multe despre el, într-o încercare oarecum timidă de a rămâne necunoscut maselor largi. Oricum sunt convins 100% că ar fi interzis în multe ţări. Nu sunt multe regimuri politice pe pământ (mai ales acum, cu globalizarea asta), care să digere o asemenea idee de film, şi care să difuzeze nestingherit în cinematografe aşa ceva, unei populaţii pe care în mod normal se chinuie s-o ţină cât mai lobotomizată, lipsită de ochi ai minţii deschişi către idei care nu se încadrează în manipularea lor perpetuă.

Dacă e să vorbesc puţin despre detaliile tehnice, mă tem că aş rămâne fără epitete laudative. Pe Jessica Biel o ştiu ca fiind o bună actriţă de thriller. O ajuta foarte mult faţa, pentru că din toate punctele de vedere ale capacităţilor ei fizice, poate exprima perfect ceea ce căuta un regizor care doreşte un film tensionant, în care să distribuie o actriţă pricepută. Din punctul meu de vedere, ea este din aceeaşi speţă cu Sigourney Weaver şi Noomi Rapace. Acelaşi tip de femeie bătăioasă, determinată, bărbăţoaică dar totuşi foarte sexy. Iar aici face un rol magistral. Sunt câteva momente în care lenta mişcare a camerei (care pe parcursul filmului refuză să taie cadre din topor), se apropie de ochii ei, iar atunci veţi înţelege exact cam cât de bine poate juca don’şoara Biel. Mie oricum îmi schimbase total impresia după rolul din Powder Blue, unde alături de răposatul Patrick Swayze, Forest Whitaker, Ray Liotta, Lisa Kudrow, Kris Kristofferson şi Eddie Redmayne, face un rol excelent – de care sincer n-o credeam în stare. În The tall man joacă oarecum în felul ei, pentru că aşa ceva poate performa la cote maxime. În Powder Blue a jucat total altceva, însă la fel de bine – ceea ce mă face să cred că este o actriţă despre care o să auzim din ce în ce mai mult în viitorul apropiat. Sper să nu mă înşel…e mult prea sexy şi pricepută ca să nu mi-o arate Hollywood-ul în mai multe filme. 😉
În afară de ea, care pur şi simplu străluceşte în filmul ăsta, toţi actorii joacă bine, pe rol, fără plusuri sau minusuri, cu o singură excepţie. Superba Jodelle Ferland, pe care o ştiu doar din filme horror sau cu vampiri (pentru că o ajută enorm de mult faţa), a primit în sfârşit un rol perfect pentru ea. În filmul ăsta are un rol mai activ decât în celelalte filme, fiind pe lângă actriţă în rol secundar, cea care narează toată povestea filmului. Au ales-o perfect, pentru că are o voce foarte caldă şi plăcută. Cât despre faţă, pfff – angelică.
Ar fi multe de spus despre montaj, imagine, etc. N-o s-o fac pentru că fiecare interpretează personal micile detalii care cumulate dau rezultatul final. Aş remarca totuşi două plusuri incredibile. 1) Absolut tot ce vedeţi în film, are o noimă, un înţeles, care converg către un final genial. Ştiu, ştiu, toate filmele sunt făcute aşa, dar ăsta e cu totul şi cu totul deosebit. Fiecare privire, fiecare gest, mimică, fiecare cadru care arată discrepanţele dintre lumile în care trăim, total diferite, chiar dacă apropiate, sunt atât de minuţios prezentate, încât abia la a 2-a vizionare am putut să mă bucur pe deplin de acele mici detalii despre care spuneam. Sunt momente în care totul este filmat în slow motion, sunetul dispare devenind treptat difuz, creând astfel ambianţa dorită de regizor, făcând privitorul să …fie acolo. Pe lângă asta, sunt nenumărate scene filmate dintr-un singur cadru, ceea ce produce fix efectul scontat în trăirile privitorului, dar care necesită o muncă de Sisif şi actori desăvârşiţi. Să pleci dintr-o locaţie în care faci un lucru, să fii urmărit cu camera pe umăr cum ajungi în altă locaţie în care faci altceva, necesită şi muncă şi talent – both the actors and the director. Superb! Absolut superb! 2) Coloana sonoră este cri mi na lă! Pianul ăla pur şi simplu m-a distrus. Ultima oară când am mai auzit un pian atât de bine mulat pe ceea ce vrea să transmită un film, a fost în Perfume – Story of a murder, moment pe care l-am punctat că atare. Aici e la fel. Anumite tonalităţi vă vor rămâne în cap ceva vreme, pentru că amintirea este arsă pe creier alături de acel pian. O să pun la final o melodie din film, ca să vedeţi despre ce este vorba.

Despre acţiunea filmului nu pot să spun prea multe. Lucru care mă scoate din minţi, dar mă supun, pentru că aşa se cuvine. Pot totuşi să spun că principalul motiv care m-a făcut să-l consider cel mai bun film pe care l-am văzut vreodată, este faptul că regizorul ăsta a adunat cam toate frustrările mele în legătură cu societatea în care trăim, le-a legat frumos şi mi le-a prezentat pe toate deodată, într-un film care vine şi cu un fel de soluţie la ceea ce simt şi gândesc eu. Lucru care m-a bulit total. Toate lamentările mele din articolele pe care le scriu aici pe blog, toate frământările, lehamitea, dezgustul, sila, sau zbaterile mele literare, sunt adunate în acest film. Tocmai de aceea îl consider atât de personal şi îl tratez ca atare. Mă regăsesc atât de absolut în acest film, încât şi să fi vrut n-aş fi putut să-l consider altceva decât o operă de artă.
Uite, ca să dau câteva exemple concrete. Să zicem că mi-a plăcut Se7en a lu’ Davin Fincher, sau The Godfather a lu’ Coppola, sau Singing in the rain a lu’ Gene Kelly, sau Aliens a lu’ James Cameron, sau Cel mai iubit dintre pământeni a lu’ Şerban Marinescu. Am dat asemenea exemple, ca să umplu o paletă cât mai largă de genuri de film care m-au făcut să vibrez. Îmi place fiecare în parte, fiind filme memorabile care te marchează şi îţi influenţează imaginaţia. Numai că niciunul n-a reuşit să cumuleze mai multe stări într-una. Fiecare îmi place din motive distincte, diferite de cele care mă fac să-l plac pe următorul. Şi aşa mai departe. Ei, ceea ce face The tall man, este să-mi adune la un loc cam toate motivele pentru care aş putea să îndrăgesc un film, plus multe dintre motivele pentru care eu cred că viaţa pe care o trăieşte generaţia mea este urâtă, plus multe dintre motivele pentru care eu cred că societatea actuală este una defectuoasă, şi să le pună pe toate la un loc, în această capodoperă cinematografică, pe care am avut şansa să o savurez pe deplin.
Cu toate că-mi tremură mâna să scriu mai multe, n-o să fac aşa ceva, sperând că veţi înţelege printre rânduri (stiindu-mi părerea din articolele trecute) şi vizionând filmul, cam ceea ce aş vrea să spun. O să închei spunând totuşi că eu aş face aşa ceva – ceea ce face Julia Denning în film. Anytime, gladly! Îmi doresc atât de mult schimbarea actualei stări de fapt, încât mi se pare o soluţie viabilă, decât lipsa oricărei soluţii. Şi asta pentru că mereu am considerat că omul ca specie, ar trebui să fie şi să se comporte precum o familie mare, în care fiecare membru trebuie ajutat să se dezvolte armonios, dincolo de preconcepţii şi prejudecăţi. Felul egoist în care am fost învăţaţi să trăim, cercul închis din care nu putem ieşi, faptul că ne lovim de pereţi oriunde ne-am îndrepta, sunt doar piedici în calea unei vieţi plăcute, care ne este refuzată de blocajul creeat de noi, între noi. Ceea ce noi am creeat ne duce spre închiderea oportunităţilor în cazul multora dintre noi. Ne tăiem singuri aripile, când de fapt am putea să ne folosim de tot ceea ce cu toţii am creeat bun, pentru a ne învăţa puii să zboare cât mai sus…toţi puii…
Cred că am fost destul de ambiguu. A fost tot ce am putut spune. Presupun că vom discuta mai mult în comentarii, pentru că veţi înţelege perfect ce am vrut să spun în încheiere, odată ce veţi viziona filmul.
Vă urez vizionare plăcută. Deschideţi-vă inima, închideţi telefonul şi interfonul, trageţi jaluzelele, luaţi-vă şpriţul, berica sau sucul lângă voi (fără cronţănele), şi lăsaţi-vă purtaţi în această minunată introspecţie în noi înşine.

-Yes Jenny, it’s better this way!