Home > Când muza face sex cu mine. > Wind. Ch.2 – I’m sorry, I’m lost.

Wind. Ch.2 – I’m sorry, I’m lost.

Water flowerLa birou, pierzând noţiunea timpului, rămăsese cu privirea în gol, aruncată spre sărutul ei roşu. Era unica lui poartă spre fericire, cunoscuse singura fiinţă capabilă să-i invadeze total universul trist, încât căuta să se piardă în curbura buzelor ei, intrând în interiorul acelui sărut, că într-o scorbură din care nu dorea să mai iasă.
Singurul lucru care-l trezi din visare, după…cine ştie câte ore state în aceeaşi poziţie, a fost maldărul de coli, toate la fel, pe care urma să le completeze şi pe care şeful de departament i le-a trântit, lăsându-le să cadă, fix peste coala lui preferată.
N-a reuşit decât să ridice capul indreptat spre gura ei şi să-şi privească în ochi şeful, gest care se pare că l-a convins pe acesta că va trece la treabă, fără să folosească vorbele. Ştia că n-are chef de treabă, dar poate că ar fi fost bine să se apuce de făcut ceva, ca să poată uita de unica sa clipă de fericire pură, trăită pe peron în acea dimineaţă.
Contemplând dezgustat la mormanul de acte ce urmau să-i treacă prin mână, într-o mişcare repetitivă care deja-l scotea din minţi doar gandindu-se la ea, observă cum o micuţă rafală pătrunde pe sub geamul de lângă biroul său, care era întredeschis, ridică puţin colţul colii sărutate de ea, o flutură un pic prin aer pentru că la celălalt capăt era prinsă sub mormanul de acte aduse de şef, iar apoi o smulge şi o poartă pe umerii invizibili ai vântului, către geamul care urma să-i fie călău în următoarea secundă.
Cu un gest aproape disperat, se întinde cât poate de tare şi de repede, şi trânteşte ambele mâini pe pervazul geamului, loc în care prinde în ultima clipă coala între toc şi degetele lui. Gestul şi zgomotul a deranjat o parte importantă dintre colegii săi vecini de birou, însă nu mai conta. A prins-o!
Răsuflă în sfârşit uşurat, bucuros că a reuşit să salveze buzele ei roşii, şi când se pregătea să se reaşeze în scaun pentru a-şi începe munca de Sisif, aruncă întâmplător privirea către locul în care vântul dorea să-i fure coala preferată şi…o vede pe ea.
Era vis-a-vis, în clădirea vecină, stând în picioare lângă un tip şi dând mâna cu el. Până să-şi şteargă rânjetul prostesc întipărit pe figură, îşi dă seama că ea tocmai intrase în acea încăpere, făcuse cunoştinţă cu respectivul, iar acum se aşeza pe scaun, pregătită fiind de ceea ce părea a fi un interviu pentru un job, sau o raportare.
Îşi aplică două palme imaginare să-şi revină, mulţumeşte Divinităţii pentru faptul că geamul ei era larg deschis, îl deschide şi el pe al lui, şi începe să facă gesturi disperate cu mâinile. Ştia că nu poate striga, pentru că şi-ar fi deranjat colegii, l-ar fi auzit şeful şi oricum distanţa dintre cele două clădiri, printre care trecea şi o şosea aglomerată, plus două trotuare pline cu oameni gălăgioşi, estompează spre dispariţie orice eventual sunet scos de el.
După nici zece secunde de gesticulat ca disperatul şeful deja se holba la el, cu o privire de tăiere din salariu, încât n-a avut ce să facă decât să coboare mâinile, căutând cu frenezie o idee care să-i vină în ajutor.
Se aşează îngândurat în scaunul său, aruncă o privire fugitivă peste birou, şi atunci i se aprinde beculeţul. Iniţial întinse mâna spre coala sărutată de ea, însă după o scurtă ezitare se răzgândi, o lăsă acolo separat de restul actelor, înfipse mâna în prima coală din teancul adus de şef şi…se apucă să facă un avion.
Primele mişcări erau de-a dreptul stângace, nefireşti. Şi-a dat seama că nu mai ţine prea bine minte cum se face. Însă după câteva îndoituri şi o pereche de plieri, i-a ieşit ceva ce putea să treacă drept avion de hârtie.
Se îndreaptă mândru spre fereastră, rămâne aşa preţ de câteva secunde, cu avionul în mână, ţintind către fereastra vecina spre locul în care se afla ea pe acel scaun vorbind cu persoana din faţa ei, îl aruncă printr-o mişcare ridicolă, deloc apropiată de cea naturală a copiilor care se îndeletnicesc cu aşa ceva, urmăreşte avionul cum parcurge câţiva metri în linie dreaptă, după care plonjează într-un picaj tragic, către hăul ce se deschidea sub el, de aici de la etajul 38 al clădirii de birouri.
Fără să stea pe gânduri, se apucă imediat de făcut al doilea avion. Depune mai mult efort în construcţia lui, pliază mai bine toate îndoiturile, îndreaptă aripile cât poate de bine, arcuieşte perfect mâna şi îl aruncă plin de speranţă. Îl priveşte cum pluteşte lin, nederanjat de vântul care acum părea să fie în pauză, şi se aude înjurând birjăreşte în gând, când îl vede cum loveşte zidul, la nici douăzeci de centimetri de fereastra deschisă pe care el o ţintea.
Trece imediat la al treilea. De data asta a umezit şi aripile cu puţină salivă, pentru a căpăta o portanţă mai bună, moment în care simte o mână pe umăr. Era şeful. Îl priveşte încruntat, cu o mâna pe umărul său şi cu cealaltă închizând brusc fereastra. Fiind în lumea din inima şi gândul lui, nici nu auzise că şeful primise un vizitator străin în încăperea cu birouri şi se îndrepta agale cu musafirul spre biroul lui din capătul încăperii. A mai apucat să-i arunce o privire acidă, plină de -Te concediez dacă nu te apuci de treabă, după care a închis brusc uşa.
PlaneNici nu i-a trebuit mai mult. A reluat instantaneu construcţia celui de-al treilea avion. Atât de lin a planat, încât pentru o secundă a crezut că-şi va nimeri ţinta, însă pe ultimii metri a pierdut din altitudine şi a aterizat perfect pe biroul unui tip gras, cu ochelari, cu un etaj mai jos decât cel la care era ea. Până să apuce să se retragă, grăsunul ridică avionul, îl priveşte cu uimire şi cu speranţă, îndreaptă privirea spre geamurile de peste drum, îl vede pe el, şi-i cade faţa. Nici nu mai conta că el deja făcea gesturi disperate care arătau că –Nu, nu pe tine doream să te contactez…, că el deja îl mototolise şi-l aruncase la coş. Se prinsese că nu-i era lui destinat.
Al patrulea a zburat perfect. Îl aruncase puţin mai sus, ca să aibă de unde pierde altitudine, iar acum îl privea cum se îndreaptă spre geamul ei, perfect pe mijloc, urmând chiar să o atingă pe ea. Numai că exact în momentul în care mai avea vreo trei metri până să-şi atingă ţinta, un stol de păsări a trecut prin dreptul lui, deraindu-l de pe traiectoria prestabilită şi aruncandu-l în gol, în derivă.
Al cincilea, al şaselea şi al şaptelea au lovit consecutiv peretele, pe o rază de câţiva centimetri în jurul golului ferestrei. Abia al optulea a intrat în sfârşit pe geamul deschis, însă ea era aplecată spre biroul celui cu care discuta de zor, iar avionul a poposit liniştit fix în coşul de gunoi, aproape râzându-i în nas şi dovedindu-i că vântul nu doreşte să-l ajute azi, sau poate era doar pus pe şotii.
Avion după avion, ratează ţinta într-o continuă glumă a sorţii. Se simţea ca la un joc de Darts, în care miza era fericirea lui, însă neîndemânarea, neatenţia, graba, sau poate…vântul ăsta buclucaş, făceau ca încercările lui de a-şi atinge ţinta să fie în zadar.
Zeci de avioane au plonjat unul după altul. A ajuns să le construiască atât de repede, încât colile dispar una după alta, micşorând teancul adus de şef. Şi totuşi numărul lor mare nu-i este de folos, pentru că niciunul nu ajunge acolo unde doreşte el – către inima ei.
La un moment dat întinde mâna fără să se uite şi îşi dă seamă că a rămas fără coli. Însă gestul său dărâmă suportul de pe birou în care zăceau actele, moment în care colegii săi întorc capul spre el. Toţi văzuseră cu ce s-a ocupat el în tot acest timp, dar continuaseră să-şi vadă de treaba, de frica şefului nemilos. Acum însă, văzându-i stupoarea şi disperarea din ochi, vecinul de birou, printr-un gest reflex îşi trage spre el propria grămadă de coli, parcă ferind-o de pofta lui nebună de a face avioane.
Stând aşa suspendat în indecizia lui, observă cum o micuţă rafală de vânt trage din nou de ultima coală rămasă pe biroul său – cea care poartă sărutul ei roşu. O ţintuieşte cu o lovitură bruscă. Se uită la ea, cântăreşte bine clipa asta, pentru că nu doreşte să piardă şi ultima amintire a ei. Îşi mai aruncă încă odată ochii spre camera în care se află ea, şi o vede ridicandu-se şi pregatindu-se de plecare.
ClockNu mai e timp de gândit. Se apucă să facă un ultim avion. Atât de atent este la detalii, încât se apropie mult cu ochii de munca sa, pentru a observa fiecare milimetru trecut prin mâinile sale. Deja se simte un adevărat profesionist în făcut aviane. După cele peste o sută de avioane făcute în ultimele zeci de minute, a căpătat o dexteritate demnă de invidiat. Îndoaie fiecare cută cu atenţie, pliază aripile într-un unghi perfect, îl apucă fix de la jumătate, pentru ca aruncarea să fie exactă, se ridică în picioare pentru o balansare cât mai buna şi pentru a-şi trage sufletul după efortul depus, moment în care aceeaşi rafală de vânt care dimineaţa îi oferise în dar sărutul ei pe respectiva coală, îi fură avionul pe care nu-l ţinea foarte strâns în mână, şi îl poartă într-o direcţie greşită, într-un dans haotic al mişcărilor, în timp ce el, ieşit jumate pe geam se întinde disperat să-l prindă.
În zadar. Îl vede cum pluteşte la întâmplare, pe braţele vântului nebunatic, care-i furase şi ultima speranţă că o poate face să se uite spre el. Stând aşa, întins pe geam o vede pentru ultima oară, cum iese din încăperea în care se afla, salutându-se cu bărbatul respectiv, care acum închide uşa în urma ei.
Rămâne la geam până când o vede ieşind din clădire, păşind pe trotuar. Se întoarce brusc dorind să iasă după ea, însă dă nas în nas cu şeful, care de data asta nu era singur. În braţe avea un nou maldăr de acte, pe care i le trânteşte fără nicio vorbă pe birou, precum făcuse cu cele mai de devreme, aşteptând reacţia lui, aproape provocându-l să aibe curajul să spună ceva nelalocul lui.
Cade în scaun sleit de puteri, într-un gest care semănă a înfrângere, ştiind că lumea lui gri a fost văduvită şi de ultima culoare, ultima semnătură a curcubeului ei perfect.
Şeful se întoarce mulţumit că l-a văzut spăşit şi pregătit, spera el, de treabă. Numai că până să ajungă şeful în birou, aude un foşnet de hârtii şi un zgomot de scaun hârşâit de podea. Când se întoarce intrigat, nu vede decât scaunul gol, parte din acte încă zburând prin aer, iar pe el îl zăreşte ieşind în goană din încăperea cu birouri.
A coborât cât a putut de repede. Prinsese lift liber, aşa că a ajuns rapid la parter. Cum a ieşit din clădire, s-a repezit frenetic spre şoseaua care găzduia trei benzi pe un sens unic de mers, aruncându-se gesticulând în faţa maşinilor care-l claxonau una după alta, avid să ajungă pe celalat trotuar. A scăpat de o moarte stupidă după câteva frâne bruşte puse de şoferi care acum îl înjură, dar…nu o vede. Se uită gâfâind în stânga şi în dreapta, o caută din priviri, şi îşi da seama că nu ştia nici măcar în ce direcţie plecase ea. Atât de disperat a fost să coboare după ea, încât nu a stat la geam să observe încotro se îndreaptă, iar acum stătea lipsit de soluţii, pe un trotuar semi-aglomerat, dar de pe care ea lipsea.
Cu mâinile în păr de ciudă, şi respiraţia sacadată de la alergat, observă în faţa lui, tronând pe un coş de gunoi, ultimul său avion, cel care acum purta pe aripa stângă, sărutul ei roşu, şi care flutura uşor din aripi, gâdilat fiind de acelaşi vând şugubăţ, care sub nicio formă nu băga în seamă drama lui.
To be continued…

Advertisements
  1. 4 February 2013 at 19:56

    cu cata frenezie ai scris…
    avioanele au viteza cuvintelor si,ca si ele, nu intotdeauna isi ating tinta…
    are un tempo din ce in ce mai alert povestea ta,astept si ultima parte…
    mi-as dori sa fie cu happy end dar,atat cat te cunosc eu pe tine,ma indoiesc 🙂
    imi place oricum povestea,are ritm si forta cu toate ca ai impresia ca mare lucru nu se intampla 🙂

    • qatalin
      4 February 2013 at 20:02

      Mulţumesc Pahdhora! 🙂
      Iniţial mă gândisem să postez mâine ultimul capitol, dar sunt nerăbdător să…get it off my chest, aşa că o să-l postez niţel mai târziu în seara asta. Cred că pe la 10 şi ceva…
      O să ai o mare surpriză. Sunt convins de asta! Just wait and see. 😉

  2. 4 February 2013 at 21:32

    de abia astept…noroc ca esti nerabdator,de mine nu mai zic :))

    • qatalin
      4 February 2013 at 21:44

      🙂
      Şi totuşi nu-mi răspunzi: de unde ştii unde locuiesc? 😛 😉

      • 4 February 2013 at 22:41

        sa nu-mi spui ca te streseaza asta …daca stiam ca e un secret il pastram 🙂
        live traffic feed este cel care mi-a impartasit “secretul”,nimic spectaculos dupa cum vezi :))

        acum merg sa citesc sfarsitul povestii 🙂

        • qatalin
          4 February 2013 at 22:57

          Nu e neapărat un secret, doar că nu ştiam posibilitatea asta de a afla. Şi acum mi-e necunoscută, dar dacă tot mi-ai zis, o să cercetez, să văd despre ce-i vorba. 😀
          Lecturare plăcută…wherever you are. 😉

  3. 5 February 2013 at 20:27

    Mmmm…schimbare radicala de stil.Ce patisi? 😀
    Sincer, nu prea gasesc cuvinte.Stiu doar ca-mi place…tot: jocul celor doi, privirile, mana destinului, framantarea lui interioara, vantul, conturul buzelor pe foaie, griul, rosul – culoarea care schimba perceptia despre viata, despre iubire – , ah…sa nu mai zic de micile ironii, pe care le-ai presarat pe ici, pe colo…Deci, esti incredibil.Zau!
    Nu stiu daca e bine ca spun asta, dar cum Doamne iarta-ma ai reusit sa nu folosesti niciun cuvant “buclucas”?! 😛 Stii tu…
    Abia astept sa ma las surprinsa de finalul povestirii! Sigur nu e ceea ce ma gandesc eu acum ca va fi.Revin atunci cu pareri retusate. 😉
    Am observat ca ai folosit si replica mea preferata. 😛
    To be continued, deci… 😀

    • qatalin
      5 February 2013 at 22:44

      Citind şi ultimul capitol o să afli ce-i cu schimbarea asta de stil. It’s a surprise! 😉
      Am încercat şi eu ceva…ciudat.
      Eşti prima persoană care remarcă diferenţa făcută de culori între o viaţa ternă şi una captivantă/palpitantă. Credeam că nu mi-a reuşit mie exprimarea.
      Şi apropo de exprimare, chiar n-aveam cum să folosesc cuvinte buclucaşe. 🙂 Am încercat să ating şi cealaltă latura a iubirii – cea a inocenţei, a purităţii şi a flirtului. Dacă mi-a reuşit, cu atât mai bine. 😛 De-aia am ales să folosesc şi una dintre expresiile tale. Îmi place foarte mult stilul tău de scris, aşa că am ales să mă las oarecum influenţat în sensul ăsta, plus izvorul meu de inspiraţie, pe care-l vei descoperi după cap.3. 😉
      Mulţumesc mult de tot pentru cuvintele frumoase. Incredibil?! Hmm…peut-etre que c’est bon… 😉
      A poursuivre… 😀

  4. 13 February 2013 at 21:39

    Îmi amintește de un filmuleț văzut mai demult pe Youtube ce scrii… dar, vorba unei reclame (nu mai știu care), e altceva 😀 Revin mâine pentru al treilea 🙂

    • qatalin
      13 February 2013 at 23:21

      Ţi-aş răspunde mai elaborat, dar prefer să mă abţin pentru mâine. 😀 Te aştept cu drag. 🙂

  5. elly weiss
    17 February 2013 at 14:57

    🙂 Melancolia blegoasa…zambetul prostesc…disperarea sa nu piarda ceea ce parea a-l lega cumva de ea… cat de bine le cunosc toate astea cei care se indragostesc asa, “at first sight” 😉
    Personajul tau pare sa se priceapa de minune la constructia avioanelor…de hartie. Ca la activitatea de birou nu-i mai sta gandul deloc. Un pic exagerata, utopica si chiar periculoasa furia lui de a reusi sa o contacteze cu ajutorul unui avion de hartie :)) M-am trezit razand imaginandu-mi-l 🙂 Pare ca o reclama…acolo personajele sunt atat de determinate sa faca ceva, orice 😉
    Dar…cate prostii nu facem in saptamana oarba?
    Ma gandeam ca-si regaseste avionul… Asa se intampla cand e sa fie. 😉

    • qatalin
      17 February 2013 at 22:04

      Ce-mi place că ai purtat un dialog imaginar cu tine însuţi, în urma căruia ai ajuns la concluzia că există indulgenţă pentru prostiile pe care le facem în săptămâna oarbă. 😛 😉

  1. No trackbacks yet.

What's on your mind?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: