Home > Când muza face sex cu mine. > Wind. Ch.3 – Paperman.

Wind. Ch.3 – Paperman.

Helping handDe ciudă şi de frustrare, îl înşfacă nervos, îşi face avânt şi îl aruncă cât poate el de tare, simţind cum iese din el, prin forţa aruncării, toată suferinţa pierderii ei, pe care o transmite într-un arc perfect făcut de mâna sa dreaptă, avionului sărutat de ea pe peron. Imediat cum îl aruncă, pleacă capul în pământ şi începe să meargă agale spre…nicăieri, cu paşi mici şi ritmici. Acelaşi ritm pe care-l cunoscuse o viaţa întreaga şi pe care sperase că-l pierde în dimineaţa asta pe peron, când şi-a simţit inima bătând un alt ritm, care-i era necunoscut, însă atât de drag…
Dacă ar fi urmărit zborul lui, ar fi văzut… Da, l-ar fi văzut şi…ar fi văzut.
Numai că el, cu capul plecat de tristeţe, nu a observat că avionul zboară…şi zboară…şi zboară. Iar zborul lui nu este unul firesc, numai că nimeni de pe trotuar nu observă, fiecare vazandu-şi de treabă. Însă jucăuşul avion, care poartă pe aripa sa stângă urma buzelor ei drept emblemă a sentimentului inocenţei unei iubiri incipiente, începe să capete altitudine. Sfidând legile fizicii, urcă din ce în ce mai sus, în înaltul cerului, purtat de…acelaşi vânt ştrengar, care-şi face de lucru exact când nu te aştepţi.
Şi uite aşa, purtat de vânt, care-i mângâie aripile cu atingeri uşoare, depăşeşte ultimul etaj al blocurilor, şi începe să zboare pe deasupra lor, lin, neperturbat, către o destinaţie doar de el cunoscută. De el şi de vântul cupidonic.
Nu după mult timp, începe să coboare lent, către o nişă dintre două blocuri mari, între care era format un gang îngust, ferit de ochii lumii, şi în care pătrundea doar o micuţă rază de soare. Când ajunge deasupra acelui gang, cade brusc lovind unul dintre pereţi, după care începe să plonjeze în spirale, către asfaltul dintre blocuri. Aterizează pe burtă, între…celelalte avioane. Locul este plin de avioane. Sunt zeci. Aici ajunsese o mare parte dintre cele aruncate de el. În marea lor majoritate au fost luate de vânt şi purtate către acest loc, dosnic, într-un fel de cimitir al avioanelor. Loc în care erau depuse speranţele sufeltelor pure. Probabil că vântul n-a vrut să risipească direct, în cele patru zări, toate speranţele lui…/lor, aşa că a ales acest loc ferit, în care adusese zeci de avioane aruncate de el mai devreme.
Numai că vântul a uitat ceva. Aici tocmai aterizase inima speranţei. Venise în vizită sărutul ei. Ultimul avion, cel care purta ţanţoş pe aripă urma buzelor ei, reuşeşte ceva incredibil – înduplecă inima vântului. Înmoaie sălbăticia rafalelor şfichiuitoare.
Până şi vântul a rămas uluit de propria decizie, aşa că iniţial gesturile lui au fost abia sesizabile. O aripă, acea aripa a avionului care purta sărutul ei, a început să se mişte puţin. Avionul s-a înclinat dintr-o parte în alta, după care a făcut un micuţ salt înainte. Aproape ruşinat, vântul îl mai aruncă puţin înainte. Şi încă odată. Căpătând curaj, şoptindu-şi vorbe nerostite cu avionul, îl ridică în sfârşit de la sol şi începe să-l plimbe în cercuri mici, la câţiva metri de sol, mângâind grămada de avioane de sub el, pe care începe să le ridice unul câte unul.
Începe un dans ritmat, pulsând, imitând exact ritmul bătăilor inimii lui când a văzut-o pe ea, şi care ridică din ce în ce mai multe avioane. Curând totul este un freamăt de avioane plutitoare, înlănţuite într-un vârtej perfect, care acum cuprinde toate zecile de avioane moarte, dar înviate.
În momentul în care zborul lor devenise o vibraţie constantă, când vântul era pregătit să se joace cu ele aşa cum îl rugase avionul buzelor ei, trece el pe trotuar, amărât şi posomorât, prin dreptul gangului plin de avioane, fără să le observe.
Unul câte unul, au ieşit de după colţul clădirii, şi au început să-l urmărească în şir indian. Iniţial, avionul buzelor ei, i se pune în cale şi i se lipeşte de picior. El se apleacă, îl apucă nervos şi-l aruncă înapoi peste umăr, fără să se uite prea mult la el, crezând că…a fost adus de vânt. Şi culmea…aşa şi era…
Imediat însă, alte 4-5 avioane, i se alătură avionului buzelor ei, şi i se lipesc de piept. Nedumerit, dă din mâini azvârlindu-le de pe piept, într-un foşnet haotic, încercând să scape de ele. Nu apucă să cadă de pe el, că apar altele şi altele, care-l ţintuiesc, se înfig cu botul în el şi încep să-l împingă în direcţia opusă sensului său de mers. În câteva secunde, toate avioanele sunt lipte de el. Deja arată ca un maldăr mare de avioane, şi începe să nu-şi mai poată controla corpul, pentru că vântul începe să-l împingă cu tot cu avioanele care deja îi incomodau mişcările, spre o direcţie doar de el ştiută.
Oamenii încep să se uite uluiţi la imaginea halucinantă din faţa lor, însă nu au timp prea mult să cadă pe gânduri, căci viteza lui de mers-zburat începe să se mărească. După ce trece de o nouă intersecţie, unde riscase iar să fie călcat de maşini, avioanele îl ţintuiesc în loc, se desprinde dintre ele avionul buzelor ei, îi dă câteva rotocoale aproape încercând să-i spună ceva, după care se ridică singur deasupra trotuarului la câţiva metri şi ţâşneşte cu o viteză uluitoare spre o direcţie fixă. Atât de rapid este zborul lui, încât pe unde trecea răscolea totul. Vântul prins în joaca asta, înduplecat să intre în acest rol, uitase de puterea sa, aşa că luat de val (un prieten bun de-al său), nu mai era atent la ce făcea. Grăbea călătoria avionului buzelor ei, iar în locurile prin care treceau împreună împrăştiau ziare, dărâmau pălăriile din capul femeilor, dezechilibrau oamenii de pe trotuar…
La un moment dat însă, au redus brusc viteza, pentru că ajunseseră unde-şi propuseseră. Erau în spatele ei. După întâlnirea de dimineaţă, ea se oprise în faţa unui stand de flori, şi încerca să-şi aleagă un buchet frumos. Nici prin gând nu-i trecea că are o pereche de vizitatori care se ghiduşeau în spatele ei.
După două looping-uri artistice, avionul îi trece pe lângă urechea stângă şi se înfige în faţa ei, într-un buchet minunat de trandafiri. Îi aruncă o privire neglijentă, întoarce capul, după care, uluită, se uită atent spre el, nevenindu-i să creadă ceea ce vede. Îşi aduce aminte de momentul de dimineaţă, îşi dă seamă că pe aripa avionului este urma gurii ei, şi până să apuce să pună mâna pe el, avionul se ridică dintre flori, o înconjoară de două ori, după care zboară pe lângă ea, şi o apucă grăbit în direcţie opusă.
Fără să stea pe gânduri, începe să alerge după el, dandu-şi seama că trebuie neapărat să-l ajungă din urmă. Curiozitatea şi nedumerirea ei erau motive îndeajuns de mari încât să o facă să-l fugărească de zor. Şi ca să n-o descurajeze, cei doi prieteni ştrengari, vântul şi avionul buzelor ei, zburau sacadat, la doar doi metri în faţa ei, cât să nu-i poată ajunge, dar cât să o ţină pe urma lor, fără să-i piardă din ochi.
DualityŞi aşa au început amândoi să călătorească. Ea la un capăt al oraşului, alergând după un avion de se uita lumea la ea mirată, iar el la celalat capăt al oraşului, împins de zeci de avioane din hârtie, plin din cap până-n picioare de opera muncii sale de mai devreme, de nu se mai vedea de avioane. Diferenţa dintre ei fiind faptul că ea alerga cu zâmbetul pe buze, ştiind…sperând, că inima n-o înşelase pe peronul acela, şi că urma gurii ei avea s-o conducă spre o fericire care nu aparţinea aceste lumi, iar el era impis către o destinaţie necunoscută, aproape cu forţa, şi deja era speriat puţin de ce i se întâmpla.
Ştia…simţea, că nu avea cum să fie ceva malefic, dar deja nici stâlpii de care se apuca cu disperare nu-l mai puteau ajuta. Vântul era prea puternic…forţa zecilor de avioane purtate de vânt, îl împingea spre locul doar de vânt cunoscut, iar el, neputincios, asista pasiv la propria călătorie deandăratelea.
Ea reuşeşte să ajungă din urmă avionul buzelor ei, exact când acesta intra hotărât într-un metrou. Se inchid uşile, metroul pleacă, iar ea continuă să-l alerge, până într-un anumit vagon, în care vântul se opreşte şi-i oferă avionul, care planează cuminte în mâinile ei finuţe. Plină de zâmbet, se aşează pe un scaun, cu avionul în mâini, neputand să-şi dezlipească ochii de pe forma buzelor ei imprimată pe aripa stângă, aşteptând să vadă încotro o duce această călătorie fantastică.
La celălalt capăt al oraşului, el era împins pe scările ce duceau la metrou, de un vânt pe care doar el îl simţea, cu toate avioanele lipite de el, ţinându-se speriat de toate barele şi corpurile care-i cădeau la îndemână…însă în zadar. Se vede azvârlit într-un metrou şi imediat ţintuit pe un scaun. Copilul de lângă el, cu un balon în mână, se uită la el speriat, mirat… Încearcă să se ridice brusc, vrând să scape, dar avioanele plus vântul îl trântesc la loc pe scaun. Rămâne aşa, bosumflat, aşteptând finalul călătoriei sale, în timp ce mama speriată îşi înşfăcă copilul de lângă el. Nimeni nu mai văzuse un om cu avioane lipite de el, care să se comporte aşa de straniu.
Nedumerită, coboară din vagonul ajuns în staţie, aruncă o privire intrigată aviolului din mâinile ei, îl saltă de două ori aproape încercând să vadă dacă acum mai zboară singur, îl ţine strâns şi începe să-l scuture, aproape cerându-i să se mişte…să facă ceva, pentru că nu ştia de ce se află aici. Nu înţelegea motivul pentru care avionul buzelor ei încetase să se mişte chiar acum, chiar aici, pe acelaşi peron unde-l văzuse pe el în dimineaţa asta, aşa că încerca să-l readucă la viaţă ca să-i arate ce are de făcut în continuare.
Şi tot uitându-se atent la el, aşa cum îl ţinea în mâini, a observat cum prin câmpul vizual încep să-i treacă avioane…multe avioane. Prin dreapta şi prin stânga ei, din spatele ei, veneau avioane suflate de vânt, hoinărind haotic, pe peronul aflat în aer liber. Un zâmbet cald îi umple toată faţa, chiar în clipă în care se întoarce pentru a vedea de unde vin avioanele astea, moment în care dă cu ochii de el. Îl vede cum coboară bezmetic dintr-un vagon al celuilalt tren care sosise în staţie odată cu al ei, dar din direcţie opusă, plin de avioane din cap până-n picioare, şi îi vede privirea uluită în momentul în care dă cu ochii de ea.
Heart shape flowersO observă printre avioane. Nu-i vine să creadă ce i se întâmplă. Ea ţine în mâini avionul buzelor ei, în timp ce el încă este acoperit cu avioane. Se scutură într-un gest reflex, le dă jos de pe el bucuros fiind că de data asta nu-i mai opun rezistenţă, şi îşi da seamă în sfârşit că vântul i-a adus aici pe ei doi. Păşeşte în sfârşit liber, dezrobit de încleştarea vântului, şi observă că şi ea se apropia de el în acelaşi timp. Atât de tare s-au grăbit unul spre altul, încât în momentul în care s-au întâlnit a fost nevoie ca amândoi să pună o micuţă frână, pentru a nu risca să se ciocnească unul de celălalt. Ea încă ţine în mână avionul buzelor ei, şi parcă pentru a-i imita fâstâceala stângace care-l făcea din nou să se simtă ruşinat, o vede cum îşi duce din nou instinctiv mâna prin păr, în dreptul urechii stângi, căutând să aranjeze o şuviţă deloc rebelă, printr-un gest reflex, care-i trădă iarăşi drăgălăşia pe care o afişa involuntar în prezenţa lui.
În timp ce ei îşi caută curajul rostirii primelor vorbe, cu toate că amândoi ştiu sigur că între ei nici nu e nevoie de cuvinte, doar vântul este cel care mai şuieră ceva, aproape şoptindu-le că-i bucuros pentru isprava lui, în timp ce se înălţă de pe peron, mergând grăbit spre alte zări, în care să-şi ghideze noi şi noi protagonişti, în goana lui spre o lume perfectă…fericită…
The End.

I see my pretty face in his old eyes
I listen to our blood run side by side
I throw my hands to you and run away
It´s so cold so dangerous that I can’t stay

PapermanI run away from you
Into your dream and who the one
That I was in when you took me
That I could never meet my friends again

I thought I touched them but I can’t feel I´m in your dream
They want to take me but I will hide from them
Tonight I take your life and throw it far away
I’ll use my pretty face to find my way to him

I run away from you
Into your dream and who the one
That I was in when you took me
That I could never meet my friends again

Will you be my friends in my dream
Just take that pretty face I´ve shown me
Will we ever have that baby
Just take that pretty face I´ve shown me
Are you my friend

Will you be my friend in my dream
Just take that pretty face I´ve shown me

Advertisements
  1. 4 February 2013 at 23:03

    exista deja povestea dar era doar in imagini,ce figura esti tu :))
    oricum povestea scrisa e cu mult mai palpaitanta decat cea in imagini…e vie,fierbinte si plina emotie…
    “vantul cupidonic”,mi-a placut expresia si da…ai facut din vant personajul principal 🙂
    in fond nu asa se intampla cand te indragosteti?
    “vantul” pasiunii te impinge in directii greu de controlat si in acest caz,la ce ar mai servi controlul? 🙂
    o poveste adorabila si in plus cu happy end…noroc ca nu ai schimbat asta :))

    • qatalin
      5 February 2013 at 0:24

      Ţi-am zis că o să fie o surpriză. 😀
      Văzusem filmuletul în urmă cu vreo 3 zile. Mi-a plăcut teribil de mult. Cred că prima oară l-am văzut de 3 ori la rând. Şi m-am decis să încerc să scriu sub forma unei povestiri, ceea ce am înţeles eu din el, făcând, da, vântul, personaj principal. Este lait motivul întregii poveşti, şi vinovatul pentru iubirea lor. 🙂
      Eu nu prea am văzut-o ca pe o iubire pasională, ci mai degrabă o iubire pură, inocentă, sinceră…acea iubire aproape copilăroasă, care transformă începutul unei relaţii într-o poveste nemuritoare. 🙂
      N-aveam cum să schimb, nici să fi vrut. M-a vrăjit prin frumuseţea ei, m-a cucerit total, aşa că am urmat firul narativ al filmuleţului, încercând doar să punctez prin tuşe personale felul în care eu am înţeles-o.
      Mă bucur mult că ţi-a plăcut şi îţi mulţumesc pentru toate aprecierile. 🙂

      • 5 February 2013 at 0:40

        aprecierile sunt meritate iar ideea de a scrie o poveste avand filmuletul ca punct de pornire a fost chiar curajoasa 🙂
        cat despre pasiune…nu stiu daca iubirea lor se poate numi pasionala dar e clar ca atractia a fost plina de pasiune…
        oricum,am descoperit o alta fata a ta in scris si am senzatia ca tu scrii in “imagini”…cred ca ti-am zis de prima data cand te-am citit ca ai putea scrie scenarii de film si continui sa cred asta…
        sper ca o vei si face candva 🙂

        • qatalin
          5 February 2013 at 1:01

          Nu te contrazic. Nu ştiu concret dacă ai sau nu dreptate. Doar mi-am spus părerea. Cred că iubirea este de două feluri. De fapt…de mai multe feluri, dar sunt două feluri principale de iubire: pasională şi inocentă.
          Când e vorba de iubire pasională, ţine mai mult de atracţia fizică incontrolabilă, devine o senzaţie absolut carnală, perfect nestăpânibilă, şi care…în fine, să nu intru în detalii prea mult. 😛
          Iar când e vorba de iubire inocentă, cred că ţine mai mult de acel fior al senzaţiilor, se bazează mai mult pe şoapte, atingeri, zâmbete ştrengăreşti, timiditate şi naivitate.
          Eu cred că acestui din urmă gen i-a aparţinut povestioara asta, mai ales filmul… Poate că nesimţitul de mine a mai turnat vreo 2-3 exprimări care să fi dus cititorul cu gândul la altfel de pasiune, cu toate că m-am abţinut să n-o fac…

          Să ştii că nu vreau să par nici încrezut, dar nici modest. Habar n-am cu ce se mănâncă actoria, darămite ce-ţi trebuie pentru a fi un scenarist, ori un regizor bun. Însă dacă a fi un scenarist, trebuie să ştii să transpui în scris imagini, sau mai bine zis invers…să scrii ceva care poate fi transpus în imagini, atunci da, cred că aş putea s-o fac lejer.
          De fapt eu de câte ori scriu, întâi am filmul în cap, şi abia apoi mă apuc de scris. În spatele ochilor sunt regizor, şi mă transform în scenarist când încep să scriu. Nu prea-mi iese scrisul precum scriitorilor normali…şi văd şi eu asta. Abuzez de detalii şi crede-mă că m-aş aventura şi mai mult în detalii, dar îmi dau seama că risc să plictisesc… Multe dintre povestioarele mele nu au ieşit în totalitate aşa cum sunt filmele lor în capul meu…
          Deci e clar. Trebuie să mă apuc şi de regie, şi să mă fac şi scenarist! 😀

  2. 5 February 2013 at 0:04

    Adevărat, dragostea nu prea are nevoie de cuvinte.
    Frumoasă povestea ta. Remarc o mare forţă descriptivă.
    Şi, ca de obicei, gustul excelent pentru muzică.
    Îţi mulţumesc şi pentru acest cadou!

    • qatalin
      5 February 2013 at 0:30

      Ce pot să mai zic în afară de un sincer mulţumesc? Ţi-au plăcut şi povestirea şi melodiile alese…2 în 1. Pachet complet. 🙂 Thanx! Ah…şi forţa descriptivă. Aşa că…3 în 1. 🙂 N-am părăsit linia trasată de film, şi mă bucur că mi-a ieşit cât de cât. A fost şi un fel de încercare de-a mea… Un fel de scenariu în sens invers. 😛

  3. 10 February 2013 at 18:38

    Ai descris atat de profund toata atmosfera, incat m-ai lasat masca! Nu ti-a scapat niciun detaliu din vedere (macar de data asta 😛 ), totul fiind la fel ca in filmulet, insa transpus intr-o lume reala: vantul provocat de sosirea trenului, discrepanta dintre gri si rosu, vartejul avioanelor, felul in care isi aseaza ea parul dupa ureche, buzele ei pe foaie, chiar pe aripa stanga a acestuia…si as putea continua la nesfarsit.Inainte sa vizualizez animatia (care a fost o surpriza cat se poate de placuta – stiam de ea, imi pusesem in gand s-o vad si uite asa treceau zilele, iar eu uitam – noroc cu tine! Multumesc! 🙂 ), mi-am pus niste intrebari.S-a inghesuit langa mine “eu criticul literar” si a incercat sa dea niste raspunsuri.Nu stiu daca si tu consideri la fel, dar vom vedea.
    De ce sunt urmele buzelor ei chiar pe aripa stanga a avionului? Te las sa raspunzi tu, apoi iti voi spune parerea mea. 😉
    Apoi, ai nuantat foarte bine, cu ironia-ti specifica, scena in care avionul aterizeaza pe biroul acelui barbat grasut, care imediat priveste pe fereastra cu bucurie in ochi, sperand ca poate-poate 😀 ….ceea ce ma face sa cred ca lumea din poveste e una a monotoniei, lipsita de culoarea iubirii.Toti asteapta nerabdatori acel ‘avion’, care le va fi o poarta spre o noua dimensiune.Si-mi place teribil de mult ca ai abordat si aceasta ‘noua dimensiune’, cea a flirtului si a iubirii inocente.
    Am observat si o amprenta originala: partea cu sincronizarea batailor inimii – cred ca la asta te refereai cand ai spus ca te-ai inspirat putin si din felul meu de a scrie, nu?
    Mi-a placut mult si finalul.Eu as mai fi adaugat ceva, totusi. 😀 .Avand in vedere faptul ca la inceputul povestirii ai pus accent pe bataile neregulate ale inimii lui, eu m-as fi legat putin si spre final de asta, pentru a sublinia sincronizarea dintre cei doi protagonisti.Nu stiu.Imi dau si eu cu parerea, ca sa nu tac. 😀
    In rest, ai un 10 din partea mea.
    Bravo, superb! 🙂

    • qatalin
      10 February 2013 at 20:56

      Bine spus măcar de data asta. În general numele meu este Vasile…Lipsădetalii Vasile. 😀
      Îmi pare foarte bine că l-ai văzut oarecum la îndemnul meu. Dacă am zorit puţin vizionarea, cu atât mai bine. Cu mare plăcere! 🙂
      Îmi pare bine că stau de vorbă cu tu, criticul literar, motiv pentru care-l chem şi eu pe eu, scriitorul care a băgat-o pe mânecă de frică să nu fie criticat prea tare, şi-o să-l las să răspundă. 😀
      De ce sărutul pe aripa stângă? Nu ştiu dacă are importanţă prea mare care dintre aripi îl poartă. La fel de bine putea fi şi dreapta. Ceea ce mi se pare concludent însă, este faptul că ea a reprezentat acolo o singură aripă. Cealaltă era reprezentată de el. Şi împreună, au reuşit să zboare…purtaţi de vânt. Cred că în asta a constat puterea acelui avion. În faptul că purta cu sine aripile lor, care unite, puteau zbura. Şi cum trebuiau diferenţiaţi ei doi, ca entităţi de sine stătătoare, cred că a fost numai bună ideea cu sărutul ei pe aripa stângă.
      De-asta cred că a fost aleasă tuşa de guloare roşie, într-o lume gri. Pentru a nuanţa diferenţa dintre monotonie şi vivacitate.
      Da, grăsunul mi s-a părut că reprezintă suma dorinţelor comune. Toţi par trişti, abătuţi. Nişte roboţi de tinichea care aşteaptă inima pe care Dorothy Gale să le-o pună-n piept, pentru a trăi în sfârşit.
      Sincronizarea bătăilor inimii – Da, inspirational moment. 😀 Am încercat să scriu altfel. Mai puţin pasional (adică diferit de finalul povestirii Călător), şi mai mult…flirtăcios, visător, inocent…(adică mai aproape de stilul tău de scris). Sau cel puţin aşa am perceput eu stilul tău de a scrie. Scrii diferit faţă de felul în care scriu eu. Dar un diferit plăcut…aşa cum am spus – inspirational. 😉
      Finalul… Mda…tipic… :D)))) Vezi? Te-ai grăbit să consideri că am fost atent la detalii, şi pân’ la urmă s-a dovedit că am trântit mu…pardon, am dat cu bâta-n baltă când ‘ţi-era lumea mai dragă… Aşa e, trebuia să fi pomenit acea sincronizare, şi să închid perfect cercul deschis la începutul povestirii. În felul în care am încheiat, l-am cam lăsat suspendat în aer. Adică se înţelege tot ce trebuie, vântul îşi face treaba…dar am omis să menţionez şi ceea ce au simţit împreună, găsindu-se. Eh…that’s me. 😦 Gata, de acum îţi trimit ţie ce scriu, corectezi, îmi arăţi ce pierd din vedere, şi retrimiţi pentru tipărire. 😀
      Nota 10? Hmm…eşti prea indulgentă. Un 7.8 pentru efort mi s-ar părea mai aproape de adevăr. 😛 😉
      Mulţumesc! 😀

  4. 10 February 2013 at 21:18

    Incep sa cred ca, de fapt, problema nu e deloc la tine, ci am eu tendinta sa ma afund prea mult (mult prea mult) in detalii care pentru altii nici n-ar conta, ar trece nevazute.Da, ma pierd in detalii.Sa-ti spun ce mi-a debitat mintea cea creata, in momentul in care am vazut ca buzele ei sunt pe aripa stanga a avionului (cu toate ca ipoteza ta e in regula, parca totusi ma roade gandul ca, poate, nu e totusi intamplator …).Am facut o legatura cu ‘sincronizarea inimilor’, asa ca, daca saracii n-au vreo anomalie 😀 , m-am gandit ca partea stanga poate fi corelata foarte bine cu pozitionarea inimii in corp, rezultand, deci, forta iubirii.
    Te doare mintea, asa-i? 😀 Dar asa sunt ‘criticii literari’, fac din orice…o drama. 😉

    • qatalin
      10 February 2013 at 21:30

      Nu-i deloc o dramă, iar mintea ta o fi creaţă, dar are aceleaşi onduleuri ca ale lui Sherlock Holmes. 😉 Până la urmă, tre’ să fie şi oameni de genul ăsta pe pământ. Altfel nu s-ar mai inventa chestii frumoase, nu s-ar mai descoperi criminalii, n-ar mai lua filmele bune Oscar-uri şi n-ar mai exista premii Nobel. Mereu am crezut că detaliile fac diferenţa, drept pentru care mereu m-am ofticat când n-am avut şi eu la îndemână punguţa cu detalii. Tot spun în articolele mele că nuanţele contează foarte mult, dar uit de detalii. 😀
      Ai dreptate. Un punct de vedere foarte bine întemeiat pe ceea ce apare în filmuleţ/povestire. Cred că nu-i întâmplătoare poziţionarea sărutului ei. Am crezut că nu contează dacă-i stânga sau dreapta, dar acum că mi-ai zis, am observat şi înclinaţia buzelor. Dacă te uiţi atentă, buzele ei pe aripă nu sunt drepte, ci uşor într-o parte. Aşa cum şi inima este poziţionată în cavitatea toracică. Minunată descoperirea ta!!! Nu mi-a trecut prin cap, so…thanx! 🙂

      • 10 February 2013 at 21:36

        Eu iti multumesc! 🙂

        • qatalin
          10 February 2013 at 21:50

          Pleasure is all mine. 😳

  5. 15 February 2013 at 15:17

    Ce drăguț 😀 Știam eu ceva! Ai scris din suflet, se vede!

    • qatalin
      15 February 2013 at 21:13

      Hehe… Mă bucur că ţi-a plăcut. Mulţumesc! 😳 Observaseşi din capitolul 2, dar am tăcut din gură. 😀

  6. elly weiss
    17 February 2013 at 14:58

    ” vântul cupidonic” 🙂 Interesanta metafora!
    “Loc în care erau depuse speranţele sufletelor pure” si asta mi-a placut si pare definitorie pentru poveste…
    “Diferenţa dintre ei fiind faptul că ea alerga cu zâmbetul pe buze, ştiind…sperând, că inima n-o înşelase pe peronul acela, şi că urma gurii ei avea s-o conducă spre o fericire care nu aparţinea aceste lumi, iar el era impis către o destinaţie necunoscută, aproape cu forţa, şi deja era speriat puţin de ce i se întâmpla.”
    Am citat fragmentul pentru ca barbatii mai rar stiu ce fac in iubire. Vad ca tu stii asta. 😉
    Ce sa zic? Exact cum am spus de la inceput. Interesant e ca mi-au atras atentia exact elementele de baza: buzele cu ruj rosu, tacerile, avioanele, furia de a gasi calea…ideea de “love at first sight”, coincidentele…utopia…trimiterea la o reclama…
    Am fost pe-aproape 😉 Foarte pe-aproape. Sa stii ca toate comentariile sunt scrise fara a sti despre ce este vorba, adica fiecare la timpul lui, pe fiecare fragment, fara a interveni ulterior. Urasc sa cunosc anticipat sfarsitul unei povesti, film…
    Mai stii cred catalogarea stilului tau de a scrie povesti ca find “macro”… ca in arta foto. Adica aducerea in prim-plan a detaliilor, chiar de nu par atat de importante in intreg. Cred ca si in cinematografie exista vreun termen pentru dilatarea timpului…caci si asta practici in scrisul tau. Insa nu cunosc eu termenul…
    N-am timp sa mai vad filmuletul…te cred pe cuvant sau… pe cuvinte 🙂
    Prefer filmuletului povestea de fatza. 🙂

    • qatalin
      17 February 2013 at 22:28

      Frumoasă alegere de citate care ţi-au plăcut. 😳
      Să înţeleg că în cazul ultimului, atunci când spui că bărbaţii mai rar ştiu ce fac în iubire, iar la urmă adaugi că observi că eu ştiu asta…te referi la faptul că sunt bărbat şi deci…mai rar ştiu ce fac în iubire? 😆 Glumesc, evident… 😉 Mulţumesc pentru remarca asta. Aşa m-am simţit mereu – afonul ghidat mai mult de vânt decât de…gândire… De câte ori mi-am pierdut inima pe aripa vreunul avion, dacă n-a gândit ea, s-a ales prafu’… Aşa că lăsând gluma la o parte, da, observ, but when the time comes, sunt tot varză călită… 😀 Adică observarea faptului în sine, mi se pare apogeul în cazul bărbaţilor. 😀 Mai mult de atât nu putem… Restul e job-ul femeilor. 😉
      Îmi dădusem seama că ai comentat punctual. Ştiu că mai bine nu te apuci de ceva, decât să strici efectul… 😉 Apropo de asta, just a reminder – Călător (nu te grăbi…te aştept azi). 😉 😀
      Da, da! Ţin minte când mi-ai spus de macro şi a trebuit să te întreb ce-i aia, pen’ că nu ştiam. Spre ruşinea mea, nici procedeul din cinematografie nu-l cunosc, cu toate că o ard cinefil de nu se mai poate… 😆 Dar înţeleg la ce te referi şi sunt de acord cu tine. În sensul că îmi place mult de tot să aprofundez detaliile, şi să…fac zoom pe fiecare cadru, dacă se poate. Îmi pare bine că ai observat asta. 🙂
      Faptul că preferi povestioara, nu filmuleţul, devine instantaneu cel mai flatant compliment pe care-l puteam primi din partea ta. Sunt speechless. Mulţumesc! Şi cu toate astea, închei în nota mea obişnuită, spunandu-ţi că şi dacă ai fi vrut, nu mai poţi. L-au şters bulangii de la Disney şi nu-l mai găsesc pe nicăieri. Aşa că rămânem cu textul meu. 😆

      • elly weiss
        17 February 2013 at 23:21

        Mai bine ca l-au sters. Si ma bucur ca am ales bine. 🙂

  1. No trackbacks yet.

What's on your mind?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: