Home > Uncategorized > Iubirea de sine. Traducere – Go fuck yourself.

Iubirea de sine. Traducere – Go fuck yourself.

World in a mirrorSunt un om extrem de nesuferit. Spre liniştea mea, dar mai ales a celor din jurul meu, foarte rar se întâmplă să-mi activez acea latură componentă a întregului ansamblu de trăsături definitorii ale caracterului, responsabilă cu (sau mai bine zis, pentru) sterciuirea rezistenţei psihice a persoanei care-mi intră în colimator. Însă când se întâmplă să intru în Fuck You Mode, gradul de nesimţire al acţiunilor mele devine imposibil de încadrat în graficele acceptate a fi universal valabile, iar acţiunile mele depăşesc în înţelegere, cuprinderea imaginaţiei umane.
Nu cred că mai are sens menţionarea faptului că de fiecare dată, fără excepţie, fiara în care mă transform are legătură cu latura defensivă, când mă simt încolţit sau constrâns, de diverse conjuncturi, vorbe repetate la infinit, ori abuzul, în orice formă a sa. Îmi dau seama că este greu de înţeles încercarea mea de a mă disculpa, atâta timp cât ferocitatea atacurilor mele seamănă mai mult cu o ofensivă furibundă, decât cu o defensivă disperată.
Însă va mărturisesc, sub cuvânt de onoare, că de fiecare dată când eu animalul iese la suprafaţă, poartă la gât un medalion pe care scrie -I had no choice. You asked for it!
Dar ca să exemplific şi mai bine o asemenea stare în care mă văd aruncat, după ce iniţial mă simt smuls forţat, luat pe sus şi constrâns spre a adoptă anumite măsuri extreme, vă invit să vedeţi 25 de secunde din filmul Rush Hour, în care Chris Tucker face un rol…unic. Charlie Sheen abia se poate ridica la nivelul umorului acestui tip senzaţional, pe care iniţial l-am văzut în The fifth element.
De ce îmi place secvenţa asta, sau ce relevanţă are ea în situaţia de faţă? Păi dincolo de umorul de situaţie, pe care îl veţi înţelege perfect urmărind filmul, ador secvenţa asta din simplul motiv că de fiecare dată când intru în roşu, eu animalul, ieşit la suprafaţă, îşi aduce aminte de toate cuvintele rostite de el în acest cadru, şi are drept deviză acel -I kill for fun!, spus din inimă… 😈

Ce rost a avut toată această introducere, sau ce relevanţă are ea în contextul în care titlul se referă la cu totul altceva?
Ei bine, totul are legătură cu iubirea de sine, ca şi concept, vârât abuziv şi într-un mod susţinut, în enorm de multe îndemnuri, apărute în toate locurile de însemnătate publică, şi felul în care am acţionat în urmă cu un an, vis-a-vis de o persoană care mă spama cu aşa ceva pe Facebook. Dar înainte de a descrie concret situaţia respectivă şi de a vă arăta şi câteva screenshot-uri elocvente în acest sens, doresc să mă refer puţin şi la felul în care înţeleg eu iubirea de sine.
Kissing in the mirrorÎmi va fi greu să vorbesc într-un mod obiectv, atâta timp cât sunt un creştin Ortodox practicant, dar voi încerca să-mi păstrez echidistanţa…în măsura în care vocabularul mă va ajuta…
În primul rând, cred că totul pleacă de la bani. Un client fericit, este un client care cumpăra mai mult şi mai des. Şi cum menţinem un client fericit? Simplu – îi mărim respectul de sine, pacalindu-l că respectul este egal cu iubirea. Cum facem asta? Şi mai simplu – îl invităm constant, într-un metronom al îndemnurilor, să se iubească pe sine.
Pentru obţinerea unor asemenea efecte, s-a recurs la folosirea unui număr copleşitor de mare de subiecte care ar putea avea legătură cu iubirea, transformând-o în iubire de sine, printr-o alipire deseori inadecvată, grosolană, dar care nu mai sare în ochi, atâta timp cât zâmbetul tâmp pe care ţi-l pune pe faţă, este de fapt scopul celui care manipulează sentimentele privitorului. Ilustrate din natură, fotografii cu copii, colaje despre despărţiri, antrenamente yoga, recuperări medicale, lupta vieţii împotriva morţii, boli, sănătate, muzică, articole amuzante, poze sexy, aluzii şi apropouri pline de umor, citate din scriitori celebri…iar lista tinde spre infinit. Toate, absolut toate, sunt folosite drept pretext pentru adăugarea (de multe ori) pe neobservate, a îndemnului atât de nociv asupra caracterului unui om -Iubeşte-te!
Nu cred că este ceva mai nociv pe lumea asta decât self love! Şi nu vorbesc aici doar din punctul de vedere al credinciosului Ortodox. Iubirea de sine rătăceşte mintea, alienează sufletul, îndepărtează oamenii de…oameni, izolează trăirile şi ridică egoismul pe cele mai înalte culmi ale existenţei sale. Iubitorul de sine uită de cei din jur, renunţă la empatie (care oricum este în cantităţi mici prezentă în noi…şi e atât de fragilă încât orice zdruncinare o poate fărâmiţa), cade în depresie fără să-şi dea seama şi mai ales, tinde spre un egocentrism care-i distruge percepţia asupra vieţii în general şi asupra eului, în special.
NarcisismIar pentru a simţi asta, sau măcar pentru a o vedea în alţii, nu trebuie neapărat să crezi în Dumnezeu. Poţi fi şi un ateu convins, fără nici o urmă a divinităţii în suflet, căzut în cel mai desăvârşit agnosticism. Nici chiar aflat în acea postură, nu poţi nega efectul nociv al iubirii de sine, care din punctul de vedere al laturii raţionale (departe de trăirile spirituale), te face să înţelegi că o asemenea cale te aruncă într-un narcisism conturat perfect, desăvârşit.
Dar într-o lume în care tot accentul este pus pe uniformizare, iar munca celor care slujesc acestor idealuri diforme a ajuns şi la partea spirituală a omului, era clar că se va apela şi la înrobirea lui emoţională, care se face prin metoda cea mai simplă – dezbinarea lui şi izolarea energiilor şi trăirilor colective. Nu mai suntem îndemnaţi să ne iubim aproapele. De ce? Pentru că asta ar însemna suferinţa noastră, laolaltă cu suferinţa aproapelui. Ar însemna că dacă un apropiat este rănit, grupul, aidoma unui stup, îl ajută şi-i oblojeşte rănile. Iar asta se cheamă empatie, adică opusul iubirii de sine. Un om care se iubeşte pe sine conform îndemnurilor lumii moderne, este rupt de trăirile comune, la care era iniţial conectat.
MichelangeloIar aici n-o dau în diverse, mergând pe ideea nu ştiu căror energii de tip yoghin. Nu. Mă refer pur şi simplu la conexiunea dintre oamenii unor timpuri definitiv apuse. Nu ştiu de ce generaţia actuală are impresia că omenirea este compusă din ceea ce trăim acum, uitând total de istoria mileniilor pe care le avem în spate, ca specie. Lăsând la o parte toate atrocităţile înfăptuite de om pe pământ, toate, dar absolut toate lucrurile pozitive, au fost realizate datorită efortului comun, sau drept rezultat al conlucrării dintre oameni. De la cele mai simple construcţii, până la cele mai mari invenţii, specia noastră, mai bine zis latura sănătoasă a speciei noastre, a fost adusă la suprafaţă de empatie, ajutor, milă, efort comun, conlucrare şi îmbinarea capacităţilor intelectuale.
Eu nu cred că Michelangelo a fost îndoctrinat cu -Love yourself! de dimineaţă până seara. Nu cred că Stefan cel Mare din dragoste de sine a construit zeci de Biserici. Nu cred că Joan d’Arc avea orgasm când se uita în oglindă. Nu cred că noi, ca popor, am rezistat două milenii, pentru că Dacii erau narcisişti până-n măduva oaselor. La fel cum nu cred că experimentul Big Banng de sub Elveţia, poate fi făcut în lipsa conlucrării, înţelegerii, aproprierii şi întrajutorării dintre cercetători din atât de multe state, însă uniti în idealuri. Iar pentru asta e nevoie de dragoste pentru aproapele nostru, nu pentru sine.
self-loveCând Dumnezeu a spus -Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi, nu s-a referit la -Dacă nu-l suporţi pe aproapele tău, iubeşte-te pe tine, că-i tot aia... Pentru că (îmi cer scuze că glumesc cu aşa ceva, dar nu mă pot abţine), manipularea zilelor noastre, cam pe ideea asta merge -Dacă tot nu-ţi place de nimeni, iubeşte-te pe tine, că-i tot un drac… Aş fi spus că-i tot aia, dar mi s-a părut că folosirea cuvântului drac este oportună, ţinând cont de context. 😉 Sau şi mai pervers -Oricum aproapele tău se iubeşte pe sine (l-am convins noi între timp), aşa că fă şi tu ca el şi iubeşte-te! 😥
N-aş vrea să intru şi mai mult în dedesubturile acestui concept criminal, pentru că simt cum latura subiectivă devine de nestăpânit, şi n-aş vrea să deranjez şi mai mult decât poate am făcut-o, având în vedere sensibilitatea unui subiect atât de intim.

Self loveAş trece însă la a va povesti păţania la care am făcut referire iniţial.
Era jumătatea lui Februarie trecut şi se întâmpla pe Facebook. O cheamă Corina, e cu doi ani mai mică decât mine şi am învăţat la acelaşi liceu. Pe lângă asta, în anii facultăţii, având prieteni comuni, am petrecut destul timp împreună la diverse chefuri, încât să devenim un pic mai intimi decât un simplu Salut-Salut. Ultima oară când am văzut-o era în 2001. Şi cum eu mi-am făcut cont pe Facebook în 2011, am fost foarte încântat să constat că-mi trimite friend request, în perioada în care eu ştiam pe Facebook doar cum se intră şi cum se iese. Am schimbat câteva păreri pline de entuziasmul adus de reîntâlnirea după un deceniu, am mai vorbit şi ulterior în vreo două ocazii şi cam atât. Se transformase într-o plăcută relaţie de Bună-Bună, când ştii că te leagă amintiri frumoase în legătură cu o prietenă din anii tinereţii, pe care o regăseşti după mulţi ani şi pe care o ai la îndemână, distanţa fiind un singur click. Simţeam asta şi din partea ei, aşa că n-aveam nici un motiv de nemulţumire.
Iniţial am constatat apetenţa ei pentru Yoga. Am crezut o perioadă că este doar o admiratoare a conceptului şi de-aia postează dimineaţa, la prânz şi seara doar cu şi despre aşa ceva. Cu timpul, învăţând să mai bibiresc şi eu butoanele din Facebook, am constatat că ea de fapt îmbrăţişase Yoga drept mod de viaţă, fiind una dintre acele persoane care nu adoptă doar partea de antrenament a Yoghinilor, ci îşi asumase şi întregul arsenal conceptual. Până aici nimic rău. I’ve seen worse, aş putea spune, aşa că nu mă deranja deloc acest aspect. Singura mea mirare era discrepanţa dintre cum o ştiam, şi cea în care se transformase acum. Adică eu ştiam că-i plăcea să se distreze, gusta viaţa din plin…iar acum, părea integrată în absolut atât de adânc, încât ajunsese mai departe decât supozitoarele administrate corect.
Sucking his own dickAzi aşa, mâine…tot aşa, poimâine…surpriză – tot aşa, încât la un moment dat, a cam început să mă mire faptul că ea postează doar motivaţionale, îndemnuri, citate şi ilustrate, cu tot ce ţinea de acest domeniu de activitate. Bine, nu ajunsese să posteze şi imagini explicite care să exemplifice felul cum se administrează oral urina proprie sau a colegului de cameră, dar în afară de asta, credeţi-mă…ştiam tot. Vedeam spirale şi când puneam capul pe pernă noaptea şi închideam ochii. Visam doar plutiri zen, planări pe energie solară, iar cuvântul love risca să înlocuiască folosirea cuvântului pula, în limbajul meu zilnic, de la atâta îndoctrinare, dusă la…absolut. 😉
După câteva luni doar în sensul ăsta, am constatat ceva. Faptul că ea nu avea fluctuaţii. Nu era ca un om normal…în măsură în care poate cineva să definească un om normal…sau măcar aşa cum văd eu normalitatea. Adică nu avea schimbări de stare. Orice om are şi zile în care-i mai trist, mai supărat, ba chiar nervos…combinate cu zile în care ar strânge în braţe pe toată lumea, sau ar pupa-o pe gură pe Nikita (cântăreaţa, nu poetul). Adică toţi jonglăm între plusuri şi minusuri. Între stări apăsătoare şi o jovialitate dezarmantă. Şi observam asta la 95% dintre persoanele care-mi compuneau lista de prieteni, inclusiv la mine. Şi se vedea asta în orice: muzica pe care o postau, comentariile făcute, înjurăturile (după caz), link-urile… Aşa şi eu – azi postam Die, Die my darling a lu’ Metallica, mâine No woman, no cry a lu’ Bob Marley. Şi tot aşa… Nu ştiu cum ar fi o stare firească, dar eu aşa văd viaţa într-un om pe care nu l-am mai văzut de un deceniu şi a cărui singură manifestare în sensul socializării o reprezintă schimbarea de opinii într-un mediu virtual.
Be in love with your lifePe lângă asta, toate comentariile ei egalau în platitudine stereotipia uniformă a postărilor. Nu ieşea din cadru. Părea un undead. Un nemort reprogramat, îndoctrinat, setat pe o anumită idee (unica idee), pe care încerca să le-o inoculeze tuturor celor care intrau în contact cu ea (alt fel de contact, decât cel din anii în care o cunoscusem eu ;)). Pur şi simplu părea un robot. Un robot care se iubea pe sine mai mult decât vaselina care-i unge…încheieturile când simte că-i scârţăie… Pentru mine, cunoaşterea unui om viu, înseamnă expediţia făcută într-o peşteră plină de stalactite şi stalagmite, nu plimbarea lejeră printr-un hol drept, infinit, cu o podea netedă şi un tavan proaspăt văruit. În fine…
Şi atunci am avut de ales între două opţiuni. De fapt trei, dar una dintre ele se ramifică. Aş fi putut să-i dau unfriend, sau după caz, să o includ în altă treaptă a clasificării prietenilor, în aşa fel încât să nu mai primesc notificări de la ea, sau să încep să o ating cu diverse replici, deloc impertinente, dar destul de tăioase, cât să o fac să reacţioneze. Pur şi simplu doream să o văd că mişcă, să spună ceva…orice. Să mă înjure, să mă combată, să-şi susţină punctul de vedere. Orice!
O perioadă foarte scurtă (nu mai reţin exact cât timp), nu a răspuns. Pur şi simplu îmi lăsa comentariile acolo, singura ei reacţie fiind like dat comentariului şi un simplu zâmbet…când de fapt eu îi atacam cu argumente solide, întreaga concepţie de viaţă, în încercarea de a o provoca. Presupun că mă vedea ca pe un ignorant instabil, neconectat la conducta ei de fericire tâmpă.
How to be happyÎn timp, a început să nu mai dea like comentariilor mele şi nici să zâmbească, ci a început să le şteargă. Observasem că are în lista de prieteni multe persoane aidoma ei, şi presupun că nu dorea să vadă confraţii ei de self love, că un distrus o fute la cap zilnic, prin replici care aparţin neiniţiaţilor. Iar prietenii ei cuprindeau cam tot ce intră în sfera asta a integrării în hapsolut. Adică nutriţionişti, mâncători de seminţe şi rădăcină de gard (la un moment dat am văzut-o şi pe Carmen Brumă pe acolo…deci va daţi seama… :lol:), antrenori, intructori de…mers pe jos sau respirat cu tâlc. Plecau într-un fel de întruniri, câte 10-15 persoane, iar apoi postau în grup fotografii de la ce-au făcut: dansuri în nisip, sărituri în sus, îmbrăţişări în grup (şi poate nu numai îmbrăţişări), toate pigmentate cu îndemnuri la iubirea de sine.
Cam din perioada în care am văzut că-mi şterge comentariile, am început să le îndesesc. Nu era zi să nu-i comentez ceva. N-o înjuram, nu spuneam nimic vulgar, trivial, ci doar o înţepam cu tot felul de replici după cum urmează să vedeţi, în încercarea de a-i smulge o replică, pentru a iniţia o discuţie. Discuţie pe care nu puteam să o port în privat, deoarece nu răspundea la mesaje, dar nici nu dorea să mă scoată de la prieteni. Adică ea spera că-i dau eu unfriend. Iar eu ştiam că deep down ea e aceeaşi bitchy pe care o cunoscusem, jovială dar şi tăioasă când era cazul, şi încercam să-i aduc eu la suprafaţă latura ei adevărată (dacă mai exista aşa ceva…), mergând pe ideea -Dacă nu-ţi convine ce comentez, şterge-mă tu pe mine, nu eu pe tine, sau….aaaa…am uitat, nu-ţi dă voie credinţa în self love să-mi dai unfriend, pentru că acolo te învaţă că toţi suntem băutorii aceluiaşi pişat, doar că unii n-o ştim încă. Şi sunt sigur că şi ea simţea asta, de-aia ezita să-mi dea unfriend, cu toate că-i auzeam prin internet scrâşnetul din dinţi.
Corina 1aCorina 1Totul până într-o zi. 13 Februarie 2012, cu o zi înainte de apogeul nirvaniştilor contrafăcuţi. Cred că ea era deja în pregătiri. Urma Marea Pişariadă, sau ceva în sensul ăsta…N-aveam să apuc şi Valentine’s Day cu ea în listă pentru a afla ce urma… 😛 Evident că a postat un îndemn la iubirea de sine. Evident că am comentat. Bafta mea, de data asta (cred că am simţit-o că va ceda) a fost că am făcut şi print screen-uri, două la număr. După ce mi-a şters primul comentariu, am apucat să mai scriu ceva, am făcut repede încă un screenshot, după care nu numai Corina2Corina2acă mi-a dat unfriend, ci mi-a dat şi ignore, block şi report. 😆 După cum puteţi vedea aici, sunt două poze, pe care le afişez în dublu exemplar, pentru a putea vedea data, dar şi scrisul cât mai bine. Iniţial i-am spus despre Onan Barbarul, iar ulterior, simţind că e lângă PC chiar atunci, am întrebat-o cum stă treaba cu iubirea de sine şi mult trâmbiţatul ei interes în credinţă (ce fel de credinţă, ea ştie…pentru că a refuzat să-mi răspundă de fiecare dată). 😀

Sunt convins că n-a înţeles nimic din toate replicile pe care mi le-a şters până când mi-a dat unfriend+nucleara, însă eu m-am simţit perfect refulat în momentul în care am prins cele două screenshot-uri, urmate de cedarea ei totală şi definitivă. 😉 Habar n-am ce se mai petrece cu ea, pentru că nici curiozitatea de a întreba prietenii comuni ce mai postează, n-am avut-o. Sunt conştient că face capu’ dâmburi altcuiva, îndemnând la o iubire de sine cât mai mare şi mai…adâncă, aşa cum sunt convins că o simte ea zi de zi, după zi…în fiecare zi…iar şi iar şi…ia…ş…
AriesEu aleg totuşi să fiu diferit. Nu mă urăsc, dar nici nu mă iubesc mai mult decât pe aproapele meu. Prefer să mă respect mai mult decât să mă iubesc, pentru că am convingerea că grija pentru propria-mi persoană derivă din respectul de sine, nicidecum din iubirea de sine. Cât timp cât nu sunt jegos, atât fizic, cât şi moral, mi se pare destul. Restul, orice altceva, vine ca o completare, nu ca un surplus. 😉 I-am spus şi unui prieten într-o discuţie recentă (tot pe Facebook), cu privire la măreţia unor sportivi care s-au tot ridicat pe sine în slăvi de-a lungul vieţii, considerând că -I am the greatest este o deviză decentă, că -Prefer să dezamăgesc şi să uimesc atunci când reuşesc, decât să mă păcălesc singur că-s un învingător, şi să mă dărâme eşecurile. Mi se pare perfectă vorba -Coboară-te pentru a te înălţa. Consider că asta este valabil, sau mai bine zis, atinge tangenţial şi partea cu self love, pentru că fix de acolo derivă încrederea într-o putere proprie care ar fi menită să dărâme adversarul. Nu cred că ideea strivirii şi umilirii adversarului este o cale de urmat. Şi asta pentru că în orice domeniu, inclusiv în sport, mi s-ar părea o concepţie minunată să-ţi doreşti să pleci la drum cu smerenie şi dârzenie, în locul aroganţei şi a iubirii de sine. Preamărirea a distrus multe idealuri.
În multele mele stări (mai bine zis…călătorii interioare), deseori schimbătoare, am de nenumărate ori plăcerea de a cunoaşte cu o intensitate copleşitoare, senzaţii pe care poate nu ar trebui să le simt în mod firesc. Aşa se întâmplă şi în acest moment, în care ştiu sigur cu câtă satisfacţie îşi freacă ghearele Satana, când rosteşte printre dinţii rânjiţi a moarte: -Vanity, definitely my favourite sin!


I see a red door and I want it painted black
No colors anymore I want them to turn black
VanityI see the girls walk by dressed in their summer clothes
I have to turn my head until my darkness goes

I see a line of cars and they’re all painted black
With flowers and my love both never to come back
I see people turn their heads and quickly look away
Like a new born baby it just happens every day

I look inside myself and see my heart is black
I see my red door and must have it painted black
Maybe then I’ll fade away and not have to face the facts
It’s not easy facin’ up when your whole world is black

No more will my green sea go turn a deeper blue
I could not foresee this thing happening to you

If I look hard enough into the settin’ sun
My love will laugh with me before the mornin’ comes

I see a red door and I want it painted black
No colours anymore I want them to turn black
I see the girls go by dressed in their summer clothes
I have to turn my head until my darkness goesDiablo

Hmm, hmm, hmm,…

I wanna see it painted, painted black
Black as night, black as coal
I wanna see the sun blotted out from the sky
I wanna see it tainted, tainted, tainted, tainted black
Yeah!

Hmm, hmm, hmm,…

Advertisements
  1. 27 February 2013 at 22:57

    Unor astfel de oameni nu le poţi schimba modul de a privi lucrurile, viaţa în general.
    Asta pentru că îndoctrinarea lor e mai puternică decât logica ta de creştin la locul tău.
    Şi apoi, sunt mai antrenaţi să lupte pentru o idee, chiar absurdă fiind ea,
    decât ai putea-o face tu, cu creierul tău fără muşchi umflaţi cu steroizi doctrinari.
    Singurii care se pot învinge pe acest plan sunt ei înşişi,
    după ce li se va acri de iubirea pentru sine.
    Dar cei mai mulţi vor muri ancoraţi în ideea că iubindu-se pe sine, îi iubesc pe ceilalţi.
    Sau invers.

    • qatalin
      27 February 2013 at 23:33

      Nici n-am încercat să-i schimb modul de gândire. Ştiam că un asemenea demers ar fi inutil. Am vrut doar să înţeleg mecanismele ei de gândire, atâta timp cât o cunoşteam personal, destul de bine. Am crezut, ba chiar am sperat, că este un moment perfect în sensul ăsta. Altă ocazie cu siguranţă mi se va oferi cu greu…pentru că nu intru în intimităţi de asemenea natură cu oameni pe care nu-i cunosc cât de cât, sau alături de care n-am schimbat în prealabil câteva cuvinte pentru a ne contura o idee în legătură cu anumite lucruri în comun.
      Comentariul tău mă duce cu gândul la acel tip de oameni lobotomizati, şi tocmai aici a fost şocul meu în ceea ce o priveşte. O ştiam dezgheţată la minte, de-aia am răbdat un an până să ajung în acel stadiu de tocare mentală, încât să constat că ea cedează. Adică, prsupun că a fost supusă unui nou tip de îndoctrinare, dacă a luat-o pe acea cale radicală, plecând de la stadiul de average human being… Trist…

  2. 28 February 2013 at 1:53

    crezi ca degeaba a fost inventata expresia “creiere spalate?” 🙂
    am o prietena foarte draga cu care din pacate reusesc sa ma vad foarte rar e medic,o fata extreme de pozitiva in sensul in care traieste,munceste,isi face planuri,le realizeaza,le amana…ca orice om…el,pentru ca exista si un el,iubitul,a facut parte din acea miscare “de integrare in absolut”,a plecat de acolo de aproape doi ani dupa ce vreo zece a rezonat cu ei si pot spune ca este ceva cu baiatul asta…inca inavata sa se conecteze la realitatea banala (ii zic eu) a fiecarei zile…nu stiu ce a facut cu exactitate acolo,nu vorbeste despre asta…
    prieten mea mi-a povestit cate ceva…
    eu nu sunt genul care scormoneste daca simt ca nu se doreste asta…vreau sa spun e ca.,pentru a fi indoctrinat,la un moment dat trebuie sa existe o bresa,o fisura in ceea ce esti,in ceea ce faci,in ceea ce doresti sa fii,sa obtii…altfel toate aceste “impulsuri” nu pot patrunde in tine pentru ca,in mod normal,bunul simt te ecraneaza…
    convingerea mea este ca totul se rezuma la echilibru…cu totii cautam sa traim echilibrat doar ca pentru fiecare asta inseamna altceva…chiar si un dezechilibru te poate ajuta sa-ti pastezi echilibrul dar pentru asta trebuie sa aicurajul de aconstientiza ce ti se intampla…bune,rele,amare sau dulci…asa cum spuneai si tu,nu poti avea clipa de clipa acea atitutine zen…e nefiresc…pe mine acest nefiresc chiar ma sperie…

    • qatalin
      28 February 2013 at 2:25

      Cred că aşa funcţionează sistemul lor de recrutare. Observă o nevoie a subiectului, şi o speculează, momindu-l înăuntrul organizaţiei/cultului respectiv. Am văzut şi eu documentare care arătau reacţii asemănătoare tipului despre care vorbeşti. Adică acea temere de aducere aminte. Parcă le era frică să recunoască sau să se gândească la perioada în care fuseseră parte a acelor grupări.
      Asta i s-o fi întâmplat şi ei. Până la urmă, trecuseră totuşi 10 ani. Timp berechet pentru o alunecare în decor…
      Şi totuşi, ceea ce mi se pare chinuitor, este că acele îndemnuri cu iubirea de sine, continuă să apară, fie că e vorba de oameni precum Corina, fie că vorbim despre oameni care aparent n-au asemenea probleme. Mulţi îmbrăţişează o asemenea idee, un asemenea concept, doar pentru că…sounds appealing şi atât. Fără să aprofundeze semnificaţiile şi eventualele repercusiuni. And before it’s to late, ajung să simtă şi să funcţioneze în acel mod, comportându-se aşa.
      Te sperie acea atitudine zen? Închipuie-ţi prin ce-am trecut eu, văzând-o de fiecare dată când eram pe Facebook, timp de aproape un an. Posta numai aşa ceva, numai despre self love, exprimând prin toate postările doar rânjete, floricele pe câmpii şi energii pozitive. După un scroll peste postările ei, simţeam nevoia unei beţii zdravene, unui film horror înfiorător, sau a unei partide de sex sălbatic, doar ca să-mi revin, echilibrând situaţia… Câteodată trebuia să le fac pe toate trei… 😆
      Glumesc…dar măcar cu atât să rămân. Se pare că plutitorilor pe norişori de fericire, le-a dispărut şi simţul umorului. Ea a luat totul atât de în serios, încât a ajuns la acţiuni dramatice, fără măcar să o intereseze alte puncte de vedere, sau măcar o ultimă urmă de dialog. Eh…fie la ei acolo…

  3. 28 February 2013 at 9:23

    adevarul e ca nici tu nu te-ai lasat,poarta inchisa si tu…knock knock :))
    bine,nu as zice ca berbecii sunt genul care bat discret la usa cand vor ei ceva anume :))

    • qatalin
      28 February 2013 at 12:13

      Discher…Dicres…Dirsc…Diercs…Dis…D…. Îmi cer scuze, nu înţeleg acest cuvânt. 😎

  4. 28 February 2013 at 23:51

    Am si eu o fosta colega de liceu despre care vreau sa povestesc ceva. Inca din liceu era o ciudata, cu stari de efuziune amestecate cu altele plate, pline de taceri dubioase.
    Am revazut-o dupa vreo 2 ani si era parca si mai ciudata. Adica parea cam debusolata.
    Ca sa o revad dupa mai multi ani, la intalnirea cu seria noastra din liceu, membra a gruparii lui Bivolaru. Cu un sot tot acolo si el.
    Oamenii care ajung acolo eu cred ca sunt predispusi la asa ceva. Au anumite vulnerabilitati. Acolo ar ajunge oricum. Sunt precum sinucigasii, eu nu vad vreo deosebire intre ei. Caci tot un soi de sinucidere e si asta. Chiar de nu pare.
    Nu ma mira foarte mult fosta ta colega. Nici atitudinea, nici ceea ce facea/face. Ea considera ca e bine. Se simte bine astfel. Crede ca ciudatul esti tu. Noi. 🙂 )
    Faza asta cu iubirea de sine nu am prea remarcat-o ca n-am avut unde. Dar daca ma gandesc bine nici reclamele nu-s mai breze. Tot un “tu” este vesnic personajul principal al multor reclame. Acest “tu” trebuie sa se simta cel mai frumos, mai destept, are cele mai multe drepturi, i se cuvine ce este mai bun, are intotdeauna dreptate….s.a.m.d., s.a.m.d…. Stii ce doresc sa spun.
    Am scris azi si un alt articol in afara de cel cu manipularea, cu subiect inrudit cu ceva de la tine, din articolul de fata. Fara sa am habar ca si tu esti preocupat de o alta latura a acestui fenomen. Va aparea si articolul meu, nu stiu exact cand, Cat de curand. Numai ca nu e atat de lung. Aici credeam ca nu mai termin de citit 🙂

    • qatalin
      1 March 2013 at 0:44

      Pentru mine a fost şocant ceea ce mi s-a întâmplat, pentru că nu mai întâlnisem aşa ceva. Doar din auzite ştiam, plus vreo câteva documentare. Şi oricum, n-am avut de-a face cu ea în mod direct, ci doar aşa…prin Facebook. Nu cred că aş fi avut răbdarea să-i accept timp de un an îndoctrinarea, dacă s-ar fi învârtit prin arealul meu de răspândire. Nici în liceu n-am avut astfel de exemple. Când eram eu a 10-a, au venit şi la noi în ăştia cu recrutarea spre absolut, iar momeala era sexul. Se ducea vorba că e pe bază de sex la greu…aia era manipularea anilor ’90. 😀 Norocul meu/nostru a fost că nu era lipsă de aşa ceva. Se rezolvau problemele pe baze naturale, fără ajutorul lor…altfel cred că ar fi găsit adepţi. 😆
      Da, ştiu despre ce reclame vorbeşti, că doar sunt şi eu un cetăţean european, şi am drepturi…nu? 😉
      Abia aştept articolul tău. Sper să fie cel puţin la fel de lung ca al meu, să te simţi răzbunată. 😛

  1. No trackbacks yet.

What's on your mind?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: