Home > Când muza face sex cu mine. > Întoarcerea corbilor.

Întoarcerea corbilor.

Goth lady with ravensUn singur fir de iarbă, răzleţ şi stingher, rămăsese neatins de apocalipsa ce tocmai se încheiase. Faptul că doar el se iţea semeţ din întreg smocul călcat în picioare şi năclăit de sânge, părea un fel de sfidare sub forma unui epilog, adusă întregului tablou dezolant în care oamenii ajunseseră să fie actori de voie, de nevoie. Nu mai plouase de multă vreme, însă toată iarba, atâta câtă mai era, fusese supusă forfotei şi dansului haotic al tălpilor grele ghintuite cu metal, la care s-a adăugat şi copitele cailor, care amestecaseră pământul uscat cu sângele şi cu iarba, creând o clisă vâscoasă, care acum părea să fie prezentă oriunde te-ai fi uitat. Mai puţin pe acest fir de iarbă, aflat în faţa lui, care se mişca uşor în bătaia vântului, încercând parcă să-i aducă aminte că rolul ierbii pe acel câmp este altul, nu acela de covor pentru înfiorătoarele clipe de luptă corp la corp, pe care oamenii ajunseseră să o poarte…tocmai pentru a salva acele câmpuri de la pârjolire şi supunere străină.
-Cine ştie, poate că exact aici m-am întins vara trecută cu ea…
-Care sunteţi vii, verificaţi-i pe cei căzuţi, să vedeţi care-i mort şi care-i rănit! Se auzi vocea comandatului, care mergea agale printre cadavre, încercând să-i îmbărbăteze pe cei încă rămăşi în viaţă, făcându-i să-şi revină în simţiri şi să se regrupeze în vederea pregătirii unui nou asalt.
Ghost battlefieldA fost bine că-i întrerupsese şirul gândurilor, altfel risca să cadă într-o letargie soră cu moartea, iar el ştia asta. Valea în care se aflau, găzduită de două coline semeţe, fusese nu demult locul său preferat de plimbat atunci când dorea linişte, sau locul unde venea cu ea, pentru a fi singuri. Iarba înaltă de-o şchioapă, peticită pe ici pe colo cu flori de iasomie, fusese înlocuită cu un fel de mâzgă grotescă, venită parcă din Iad, care semăna cu un fel de peliculă aplicată la final, după ce iniţial îndeletnicirea lor păruse a fi ruperea, nimicirea şi călcarea în picioare a tot ce însemna frumos pe această pajişte. Acum nici verdele nu se mai zărea…totul părea a fi la limita dintre negru şi roşu sângeriu.
-Eşti viu?
Simţi un bocanc în spinare în zona rinichilor, cum îi tăie respiraţia. Era un camarad, care ascultând îndemnul comandantului, se apucase deja să-i verifice pe cei căzuţi, pe care mai întâi îi altoia zdravăn, parcă încercând să-i scoale din morţi, în eventualitatea că ar fi fost deja.
Abia acum şi-a dat seama că rămăsese de minute bune căzut la pământ de oboseală, dar mai mult de uluirea grozăviilor văzute şi făcute. Nu-şi închipuise că ar fi în stare de aşa ceva vreodată. De fapt Man on a battlefieldnici n-o dorise. Sperase mereu că lupta va fi o ultimă variantă, atunci când nimic nu va mai fi de făcut, iar inamicul se va năpusti şi asupra satului sau. Aşa se şi întâmplase… Încordarea care-l cuprinsese, îl ţintuise paralizat, incapabil să se mişte. Asta până când şi-a văzut cel mai bun prieten decapitat la nici trei metri distanţă de el. Abia atunci a lăsat furia să-l cuprindă. Atunci şi-a văzut sabia mânuită nu de mâna lui, ci de sufletul său sfâşiat în bucăţi, şi a urmărit-o cu încetinitorul zburând prin aer, şfichiuind cu o precizie milimetrică fiecare mişcare, tăind, infigându-se, ciopârţind, umplându-se cu sânge şi croindu-şi cale printre rândurile celor care acum erau în spatele colinei din faţă, regrupându-se la rândul lor.
-Da. N-am nimic. Sunt doar obosit.
Îşi dădu seama că şi respiraţia îi era greoaie, iar vocea îi suna gutural. Nu ştia când apucase să răguşească în doar câteva minute, cât durase primul asalt. Cred că am răcnit tot timpul… Şi nu greşea gândind astfel.
-Păi hai, ridică-te şi ajuta-mă să caut în zona asta.
Vorbele camaradului fuseseră acompaniate de o miscare a capului, menită să-i indice încotro au de căutat.
Întoarse şi el capul, doar pentru a vedea zeci de oameni căzuţi, dintre care doar câţiva păreau că mai mişcă, sau…agonizează. Erau şi de-ai lor, şi de-ai celorlalţi. Îi recunoştea după straie.
Încercă să se ridice, însă îşi dădu seama că zalele grele, armura de pe umeri, şi toate celelalte piese ale echipamentului pe care se chinuise zeci de minute să-l aşeze, îl îngreunau atât de mult încât n-a reuşit să se ridice decât în cot, icnind mai mult de ciudă şi de neputinţă, decât de durere.
-Hai, dă-mi mâna!
Sword on a field of grassO mâna întinsă atârna aplecată deasupra lui. O apucă şi se săltă în picioare, fără să dea drumul familiarului mâner al sabiei sale. Încleştarea din timpul luptei părea că-i sudase căuşul palmei de forma delicată a mânerului, aşa că nu avea de gând să afle acum dacă aşa stau lucrurile, sau nu. Era pur şi simplu mulţumit că e întreg şi încerca să nu bage în seamă mirosul dulceag al sângelui, care părea că iese şi din el, nu doar din tot ce-l înconjoară.
Începu să se mişte agale, atingând doar uşor cu vârful metalic al cizmei, coapsa sau spinarea câte unuia căzut la pământ, spre deosebire de camaradul său care şi acum îi lovea straşnic, gest însoţit de acelaşi -Eşti viu? spus pe un ton care părea aproape un ţipăt. Fiecare mişcare, fiecare gest, părea să-i toarne şi mai adânc plumb în picioare. Nimic nu mai părea firesc. Totul în jur părea smuls dintr-o pictură nereuşită a unui artist bolnav mintal, iar întreaga scenă ireală era acompaniată de acel miros persistent de sânge coagulat, care vestea sosirea Îngerului Întunericului în acea vale fostă vie, acum moartă.
Respira moarte. Ştia asta. Simţea asta. Şi-a dat cel mai bine seama de acest lucru atunci când a lovit uşor în spinare un bărbat ce părea foarte înalt, doar pentru a descoperi imediat că acesta nu mai avea cap. Atunci a cedat. Oricum nu mai avea nici un sens să caute. Nu mai era nimeni viu în zona asta. Vedea la peste zece metri depărtare oameni care se mişcau aidoma lui, încet, fiind obosiţi, auzea clinchet de zale şi zdrăngănit de săbii, dar se hotărâ să se oprească. Lângă el nu mai era nimic viu. Rămăseseră vii doar el şi firul său de iarbă preferat. Cel care-i odihnise odinioară spinarea obosită, în timp ce el, cu ea alături, privea cerul senin şi îşi desfăta plămânii cu aerul curat al verilor târzii. Acum însă, firul rămăsese ca o amprentă nemoartă a vieţii apuse, încercând să-i transmită ceva. Ce anume? Nici el nu ştia.
Woman in grassO fulgerare de moment îi străbătu gândurile înţepenite. Se întoarse brusc, cu o mişcare nefiresc de agilă ţinând cont de greutatea armurii şi de starea lui de oboseală, şi căută din priviri locul în care zăcuse până să-l scoale cel care împărţea şuturi în spinare… N-a durat mult şi l-a găsit. Nu mersese decât câţiva metri. Se aplecă, dădu drumu’ sabiei din mână şi întinse două degete timide, rupând încet firul de iarbă încă viu, pe care încercă să-l miroasă, însă…fără efect. Nici iarba nu mai mirosea ca pe vremuri… Ştia că-i bat la uşă lacrimile, aşa că n-avea de gând să cedeze, pentru că ar fi însemnat să clacheze total. Se mulţumi doar să-l azvârle-n sân după ce l-a sărutat timid, să-şi ia sabia de pe jos, şi să se îndrepte şovăielnic spre locul în care se adunau în formaţie restul celor rămăşi în viaţă.

Un tunet napraznic zgudui valea. Atât de puternic şi de aproape a fost, încât cu toţii au tresărit foarte tare, făcând tunetul să fie urmat de un zăngănit de zale, precum un acompaniament al unui compozitor fără ureche muzicală. Era un răspuns afonic, oferit naturii. Şi totuşi…de ce tuna?
Se uită pe cer, unde începuseră să se adune câţiva nori, care însă nu prevesteau o ploaie atât de napraznica precum fusese tunetul.
RavenŞtiind că e un moment numai bun pentru aşa ceva, comandantul care acum avea o mâna bandajată, legată într-o atelă trasă după gât, se porni să-i îmbărbăteze. Cuvintele lui zburau prin aer purtate de un vânt care părea să se înteţească, dar nu intrau în urechile nimănui. Mai rămăseseră destui. Nici lui nu-i venea să creadă că mai erau atât de mulţi. Răsfiraţi pe câmp, nu păreau nici câteva zeci, însă aşa, adunaţi în formaţie şi pregătiţi de atac, erau câteva sute, care cu siguranţă ar fi putut trece drept câteva mii, având în vedere că fiind un bun strateg, comandantul îi înşirase mai mult în lat decât în lung, pentru a creea impresia unei armate mai mari, vizual vorbind, inamicului ce urma să atace din faţă.
Putea să observe groaza din ochii comandantului. Şi ştia că nu-i o groază adusă de frică, ci purtată de grija că moralul lor era la pământ. Vădea în ochii lor deznădejdea şi nu ştia cum să-i încurajeze. Era şi greu, acum după ce fiecare şi-a văzut rude sau prieteni sfârtecaţi înaintea lor, acum când toţi sunt pătaţi de sânge (al lor, al prietenilor, sau al inamicului), acum când oboseala încă nu le trecuse pe deplin, era greu să-i încurajeze.
Auzea şi el cuvintele lui despre familie, pământuri strămoşeşti, destin şi onoare, însă ceea ce i se părea mai interesant, era înteţirea vântului. Îşi dăduse seama că tunetul nu era doar o eroare a naturii (aşa cum probabil erau ei, ca specie, făcând ceea ce făceau acolo, în acel moment), şi nici un semn divin, aşa că se aştepta să urmeze o ploaie, care părea să fie din ce în ce mai aproape…
peasant-woman-stretched-out-on-the-grassUn prim impuls îl simţiră cu toţii, când o tobă înfundată se auzi de pe colina vecină, în timp ce inamicii ieşeau de după deal, începând să coboare valea, către ei. Un fior şi un murmur general le străbătu rândurile, iar el simţi un ghiont în plex, atunci când instinctiv a eliberat un oftat mai mult panicat decât remontat. Frică. Da! Asta simţeau cu toţii. Frică! Ştia că nu-i singurul căruia îi este frică. Ar fi simţit că se poate întoarce pe călcâie, rupând-o la sănătoasa, dar nu dorea să fie primul. Cred că toţi simţeau aşa, pentru că încordarea lor păru să arunce săgeţi de groază în ochii comandantului, care începu să strige şi mai tare.
-Nu va temeţi! Nu contează că sunt mai mulţi decât noi. Trebuie să ne apărăm pământurile!!! Familiile! Copiii!!! Nevestele! Rămâneţi în rând şi pregătiţi-vă de atac!
-Atac?! Se gândi el… Ce atac? Noi abia stăm aici, inerţi, obosiţi, incapabili să facem ceva, şi mai trebuie să şi atacăm? De ciuda îşi scoase coiful de pe cap, încercând să respire mai adânc un aer ce părea că nu mai doreşte să-i intre în plămâni…

RaindropPrimele picături de ploaie formate, începură să cadă din nori. În drumul lor ce avea să dureze zeci de secunde, priveau uimite pajiştea de sub ele. Întinderi mari, verzi, frumoase, înconjurau o zona care părea maro privită de aici de sus, pe care păreau a sta mulţi oameni în două formaţiuni. Prima dintre picături, cea mai rapidă, îşi propusese să cadă pe unul dintre ei. Aşa că îşi arcui toate moleculele, privi în jur la surorile ei, care căpătaseră la fel, o consistenţă şi o postură aerodinamică, şi plonjară şi mai abitir în gol, întrecându-se parcă, în încercarea de a-şi desăvârşi rolul de soli ai ploii.
Simţind iminenţa ploii, câţiva corbi răzleţi, care ciuguleau în depărtare, îşi începură zborul peste valea din calea lor, încercând să se ascundă în pădurea din depărtare, neştiind însă că fâlfâitul lor este ajuns din urmă de perdeaua de picuri care deja plonjaseră în gol de la înălţimi ameţitoare.

Woman in the RainAerul era rece. Devenise mult prea rece, ţinând cont de oboseala lor. Aproape că-i venea să-şi pună iar coiful pe cap, cu toate că ştia că-i un gest care-l fereşte doar de vânt, nu şi de frig, pentru că era din metal capitonat cu piele. Şi totuşi n-o făcu…mai rămase aşa preţ de câteva secunde.
Când încerca să-şi găsească orice fel de gând printr-un cap aproape golit de umanitate şi căzut pradă instinctelor, o picătură de ploaie îi căzu pe obraz, sub ochiul drept, ca o lacrimă ce acum se prelingea uşor spre bărbie. Dădu să o şteargă, însă se opri la jumătatea distanţei. A fost ca un scurt circuit, care-i reporni simţurile. Ştia că vor urma şi alte picături, dar nu asta conta acum. Simţise cum acea picătură mică, prima ajunsă, încercase prin puterea ei minusculă, să-i spele obrajii asudaţi şi murdari. Dar mai mult, simţise că acel picur mic, dorise să-i spele grijile din suflet şi să-i redea încrederea. Era plânsetul naturii, în faţa ororilor comise de om…
Lăsă coiful să-i cadă din mâna stângă. Oricum nu mai conta… Din spate, de peste dealul care ducea spre satul său, câteva zeci de corbi plonjară peste capetele lor, într-un zbor haotic, întrerupând strigătele comandantului, prin croncănitul lor specific – prevestind ploaia. Aripele lor deja împroşcau primii stropii de ploaie, care în sfârşit au ajuns şi pe umerii oamenilor de sub ei. Mulţi şi-au scos coifurile, spre disperarea comandantului, care însă s-a oprit din ţipat, dându-şi seama ce se întâmplă cu oamenii lui.
Girl and a deerFeţe dârze apărură de sub coifuri. Bărbaţi puternici, trecuţi de prima tinereţe, îşi iţeau ochii în sus, căutând duşul rece al ploii care-i spăla de păcatele unei după-amiezi a morţii.
Aerul rece, vântul puternic dar îndurător, ploaia care-i binecuvânta cu bunătatea ei, i-au adus aminte de anii trecuţi…de verile petrecute cu ea alături, de…sfârşitul de vară şi începutul de toamnă în care a cunoscut-o pe ea, şi de plimbările lor aici, pe aceste coline şi în această vale. Răcoarea ploii i-a adus aminte de mirosul de iasomie şi de iarbă verde. A simţit în sfârşit, mental, mirosul pe care nasul său refuzase să-l simtă în acel fir stingher de iarbă vie, pe care-l avea acum în sân, aducându-şi astfel aminte că are pentru ce lupta. Ea îl aşteapta acasă, iar el avea de gând să se întoarcă. Nu fugind, ci biruind. Nu laş, ci învingător. Nu trufaş, ci eroic.
Nici nu mai ştia dacă plânge, sau dacă umezeala de pe obrajii săi este formată doar din picături de ploaie. Privitul în nori era ca o binecuvântare. Un corb trecu atât de aproape de umărul său, încât pentru o secundă a avut impresia că şi-a întors capuşorul sau micuţ către el, privindu-l în ochi, croncănindu-i ceva doar de el înţeles, după care şi-a văzut de zbor înainte…
Woman in forestToată starea asta de visare şi descătuşare i-a fost întreruptă de o durere surdă în mâna dreaptă, acolo unde ţinea sabia. Şi-a dat seama că strângea mânerul atât de tare, încât unghiile îi intraseră în palmă, aproape până la sânge, iar modelul încrustat pe mâner stătea să-i spargă palma. Privi pumnul în care-şi ţinea strânsă sabia, ridică privirea înainte, văzu gloata dezorganizată care deja era în alergare către ei, la nici 200 de metri, ridică mâna cu sabia deasupra capului şi eliberă un strigat cât putu de tare, din plămânii săi atât de greu încercaţi după prima rundă de mai devreme.
O mare parte dintre cei prezenţi se uitară înspre el, strigătul lui fiind auzit de toţi câţi rămăseseră în viaţă. Până şi comandantul tăcuse, şi adoptase o postură de arc încordat la maxim. Au sfâşiat până la urmă tensiunea adunată în ei şi în jurul lor, eliberând toţi în cor, un strigăt al sutelor de piepturi sângerânde, pregătite să moară pentru familiile lor. Ploaia le redase încrederea. Ploaia îi făcuseră să-şi aducă aminte de tot ce-i frumos şi de toate pentru care merită luptat. Îi treziseră din frica morţii şi din dezgustul pentru toate câte făcuseră mai devreme, pregătindu-i pentru o nouă rundă, însă de data asta, cu o determinare şi o dorinţă de a se apăra, inzeicte.
Braveheart chargeÎncă strigând, haotic şi răzleţ, începură să facă primii paşi, chiar înainte de a veni ordinul din partea comandantului. Până şi el uitase de cuvintele de îmbărbătare, şi începu să păşească alături de ei, din ce în ce mai rapid, către inamicul care se apropia. Abia când îi mai despărţeau câteva zeci de metri, iar strigătele lor se înteţiseră până la limita suportabilităţii umane, au transformat mersul în fugă, plonjând furibund către un destin pe care aveau să-l asculte…sau să-l schimbe…

And the darkness calms my mindRaven on a branch
I see the ravens fly, born of time, demon eye

So the rain becomes again
A master sorrows friends, a better end my sorcerer friend

And the rains are coming closer
Darker days are drawing near

Return of ravens

And the world I know subsides
I see the darkest eyes, the mastermind behind the tideWoman and waterdrops

So let the ravens come to me
Come and set me free, summon me, let me be

And the winds are coming colder
Darker days are drawing near

Return of ravens

.

La invitaţia lui Elly, şi prin bunăvoinţa Mirelei, particip şi eu cu acest text literar, la această ediţie a Clubului Poveştii Parfumate. Tema – Parfumul primei întâlniri, a fost propusă de Irealia.

Advertisements
  1. 24 March 2013 at 14:50

    Sentimente ciudate, negre, descrise iscusit, ca trăire a unei singure clipe – prima picătură.

    • qatalin
      24 March 2013 at 15:07

      Mulţumesc, Lili! 🙂 În general, de atâta e nevoie – o singură clipă. O singură picătură, pentru ca totul să se schimbe, percepţiile să fie modificate, şi cutia cu amintiri redeschisă…

  2. 24 March 2013 at 15:02

    In timp ce citeam, ascultam (din intamplare) Ennio Morricone – Le vent, le cri.Si se potrivea al naibii de bine cu atmosfera tot mai tensionata a povestirii tale.Bafta multa iti doresc! 🙂
    Sherlock analizeaza bine situatia si revine saptamana viitoare cu o parere mai amanuntita si cu eventuale interpretari. 😉

    • qatalin
      24 March 2013 at 15:15

      Cred că ai nimerit foarte bine melodia aia. Eu cu testosteronul, tu cu estrogenul. 😀 Se potriveşte bine pe ce-am scris eu aici, dar exact din perspectiva femeilor. 😉 Pare mai mult un dans al naturii, decât o încleştare de forţe.
      Văd că-mi urezi baftă. La care eu răspund – Să fie!, dar continui precizând că this was just one time. Nu cred că o să pot onora şi pe viitor asemenea invitaţii. Lipsa inspiraţiei m-ar face să scriu aiurea, aşa că prefer să n-o mai fac, decât să mă fac de cacao. 😛 Ştii doar că scriu foarte rar câte ceva…tocmai din acest motiv. 😦

  3. 24 March 2013 at 16:49

    Bine te-am găsit, Cătălin! Admir cutezanța ta de a scrie ceva atât de complex, ascensional, nelimitat, poate baroc (ca multitudine de scene și de trăiri). Tensiuni apocaliptice, exprimate plenar, uneori sumbru…Dar nu pot să spun exact ce sentiment îmi lasă, cu excepția celui de sinceră admirație pentru stil și complexitate. Mulțumiri pentru acceptarea invitației de a ni te alătura azi, într-o poveste în poveste, mulțumiri minunatei (de-a dreptul!) Elly, care a făcut invitația și mult succes la scris, că talentul tău e vizibil cu ochiul liber și imaginația este pe măsură.
    Despre Lake of Tears numai de bine, de foarte bine! O zi frumoasă în continuare!

    • qatalin
      24 March 2013 at 17:12

      Bine ai venit, Mirela! Sau poate ar trebui să spun mulţumesc pentru găzduire şi pentru bunăvoinţa ta, alături de mulţumiri lui Eli pentru invitaţie. Eu sunt cel poftit în interiorul Clubului cu această ocazie, aşa că eu sunt musafirul. 🙂
      Mulţumesc frumos pentru aprecierile tale. Nu ştiu cât de talentat aş fi, dar în ce priveşte imaginaţia, nu te contrazic – am destulă. 🙂 Cât priveşte subiectul, acum după ce am citit o parte dintre povestirile de azi, îmi cam dau seama că am trântit-o rău de tot cu subiectul ăsta destul de…hmm…bărbătesc aş spune… Cred că ar fi trebuit să adopt şi eu o latură mai sensibilă, dar atâta timp cât mi-a trecut prin cap şi o asemenea amintire a parfumului primei întâlniri, am abordat acest stil mai aproape de Gothic, lăsându-mi imagin…pardon, să reformulez…lăsând Lake of tears să-şi facă de cap cu mine… 😉
      O zi frumoasă şi ţie!

      • 25 March 2013 at 8:22

        Cătălin, am recitit textul și mi-a lăsat o nouă impresie, așezată minunat peste cea de ieri, Gothic! Cei care mă cunosc îmi știu pasiunea pentru goticul arhitectural, pe care-l exploatez la sânge și care mă torturează, revenind mereu în tematica lucrărilor mele de artă. Acest gotic literar e plin de fiori (căutați, evident), e mai altfel, dar cu siguranță partea nevăzută și ceva mai întunecată a bolților imense l-a inspirat. Eu te-am înscris cu mare plăcere în Club. Fii binevenit și nu uita: Parfumul șifonierului va fi peste două săptămâni, în 7 aprilie, ca să avem timp de gândire și spor la scris. Sper că ne vom revedea des în noua formație, doamnele fiind încântate de cavalerii talentați care li se alătură! 🙂

        • qatalin
          25 March 2013 at 15:09

          Mirela, cavalerii talentaţi încântă femeile doar atunci când se ridică la înălţimea eventualelor aşteptări formate deja… Iar pentru asta trebuie inspiraţie…care de obicei vine intempestiv, deloc programat. 😦 Îţi mulţumesc pentru găzduire, şi te asigur că dacă voi mai simţi cum îmi dă târcoale muza, va fi o onoare pentru mine o eventuală nouă participare în Club. 🙂

  4. 24 March 2013 at 21:07

    sunt impresionata de frumusetea textului! emotia am simtit-o gradat, asa încât în momentul în care ploaia a început ca cada peste sarmanii-bravi luptatori, am avut ochii plini de lacrimi. Am simtit fiecare pasaj ca si când as fi privit cu proprii mei ochi. Superba descriere. Complexa si deosebit de frumos conceputa!
    O “prima întâlnire”, vazuta foarte original, dintr-un punct de vedere pâna acum neabordat de nimeni din Clubului Povestii Parfumate! 🙂 O intrare inedita, pe care o salut! Bun venit în Club! 😉

    • qatalin
      25 March 2013 at 5:51

      Mă înclin şi-ţi mulţumesc pentru cuvintele frumoase! 🙂 Tare bine-mi pare că ai simţit acea emoţie pe care am încercat să o transpun în scris. De obicei scriu mult, şi mi se reproşează asta…câteodată, dar tocmai din acest motiv o fac. N-aş putea să sintetizez într-un text micuţ, trăiri pe care exact aşa vreau să le exemplific – pe larg. 🙂
      Mă bucur că sunt atâtea femei care apreciază o astfel de povestire. Drept să-ţi spun, stăteam cu oarece temeri cu privire la stilul abordat de mine. A fost un risc alegerea unei asemenea povestiri, spre deosebire de o amintire proprie. Dar iată că a fost un risc asumat, care s-a dovedit a fi câştigător. Drept pentru care-ţi mulţumesc!
      Despre intrarea în Club…merci frumos pentru întâmpinare, dar am o jenă din a-ţi spune Bine te-am găsit… 😦 A fost mai degrabă un fel de…tură cu bicicleta, ca să văd cum merge…la invitaţia lui Eli, şi prin bunăvoinţa Mirelei. Nu ştiu când şi dacă voi mai scrie. Eu vreau să sper că da…dar acum depinde şi de inspiraţia mea. Dacă mă va părăsi muza, mă tem că voi alege să vă citesc pe voi, din umbră, decât să scriu ceva de care să-mi fie ruşine. 😛

  5. 24 March 2013 at 22:55

    mi-a placut la ploaia ta ca nu a transformat totul in noroi,ploaia ta a curatat, lasand speranta verde a ierbii…
    dincolo de forta masculina a inclestarii pe campul de lupta,apare ca un leitmotiv EA,acolo unde campul verde lasa o umbra de incredere ca lucrurile vor reveni la normal…
    povestea ta are un parfum aparte…

    • qatalin
      25 March 2013 at 0:31

      Citind ce a scris restul lumii astăzi, pe acest subiect, mă gândesc că poate ar fi fost indicat să aleg şi eu descrierea primei întâlniri (cea care a contat), pe care o ţin minte în detaliu. În schimb, am ales un asemenea articol, care totuşi îmi oferă satisfacţia reuşitei atunci când constat că lumea înţelege perfect ideea existenţei ei, în orice stare s-ar afla bărbatul – inclusiv în cea mai barbară formă a sa…războiul.
      Mulţumesc, Pandhora!

  6. 25 March 2013 at 0:42

    cred ca nu imi sunt permise comentariile aici… încercarea precedenta a ajuns precis la spam! 😦

    • qatalin
      25 March 2013 at 5:41

      Carmen, abia acum le-am văzut. Da, erau în spam. WordPress mai face figuri câteodată. Cred că i s-a părut ciudat IP-ul tău… S-a mai întâmplat aşa şi cu alte persoane, dar după ce au comentat o dată şi am domesticit WordPress-ul, învăţându-l că IP-ul respectiv e friendly, nu s-a mai întâmplat. 🙂

      • 25 March 2013 at 23:33

        ma bucur ca blogul tau s-a îmblânzit! 🙂

  7. 25 March 2013 at 0:51

    Mă încearcă un sentiment incredibil, ca o ”amprentă nemoartă”… Fir de iarbă, frică, picur de ploaie, sânge… dau să sper și revine agonia. La sfârșit, îmbrățișarea singurei variante posibile ca pe cea aleasă, mi-a dat fiori… Nu asta facem mereu?
    And the darkness calms my mind…
    Mulțumesc pentru lectură, a fost intensă.

    • qatalin
      25 March 2013 at 1:11

      …iar eu îţi mulţumesc pentru respiraţiile pe aripile cărora ai purtat cuvintele născute from within the darkness that calms your mind… Doar ele pot fi o dovadă a firului viu de iarbă…nemoarta…

  8. 25 March 2013 at 4:28

    Bun intrat in Poveste cu-o poveste din vremuri de poveste!
    Am simtit gust de pamant si gust de sange…miros de iarba si miros de sange…racoare de ploaie ce spala orice rau dar si parfum de acasa….sunete si tarie de otel.
    Am simtit toate acestea citind…si vazand cu ochii mintii.
    Imaginile sunt cinematografice, intunecate, inspaimantatoare, dureroase, ca de sfarsit de lume parca dar si datatoare de speranta. Un fir de iarba si cateva picaturi binefacatoare de ploaie mangaie si dau curaj mai mult decat orice indemnuri mestesugite la lupta. Pentru ca ele inseamna pamantul de care oamenii sunt legati, inseamna cei dragi pentru care merita facut orice efort, inseamna viata…viitor.
    Sentimentele de iubire ciocnindu-se cu cele de datorie sunt coplesitoare…
    Oare asa gandeau, simteau soldatii pe campurile de batalie? Mi-ar placea sa cred…

    Sensibila…incredibil de sensibila povestea barbatilor in armuri de otel. Emotie pura. Eroism.

    Mai trebuie sa spun ca mi-a placut? Ca si soldatii tai, care vreau sa cred ca au invins…ai invins. 🙂

    • qatalin
      25 March 2013 at 5:36

      Eli, îţi mulţumesc pentru invitaţie. 🙂 A fost o plăcere să scriu şi eu aici, măcar şi pentru o tură… Ceea ce mă bucură teribil de mult, este aprecierea de care mă bucur din partea cititorilor, de-a dreptul copleşitoare. Comentariul tău este de-a dreptul măgulitor. Recunosc în comentariul tău, acelaşi stil descriptiv pe care l-ai adoptat atunci când ai făcut recenzii unor cărţi, ceea ce mă face să-ţi mulţumesc umil, spăşit…
      Ai înţeles atât de bine toate aspectele povestirii pe care am dorit să pun accent, încât nici nu ştiu ce aş mai putea adăuga. Dacă ar fi să aleg o exprimare de-a ta preferată, aş opta pentru Sentimentele de iubire ciocnindu-se cu cele de datorie sunt copleşitoare… Ai simţit foarte bine acea dualitate a luptătorilor. Apţi pentru masacru, doritori de iubire…
      Şi eu vreau să cred că au învins, Eli. Nu cred în destin, dar mă tot lovesc de el în ultima vreme. Aşa că măcar adopt postura în care mă simt confortabil – mă lupt cu el…încercând să-l schimb, aşa cum şi ei încercau… Dacă voi învinge, rămâne de văzut. Mulţumesc! 🙂

  9. 25 March 2013 at 5:48

    Bine ai venit, Cătălin; îți spun și eu ca un Copil al Clubului ce sunt. Înainte de toate vreau să îți mulțumesc. Ei bine, o să îți spun și de ce. E primul text de al tău pe care am onoarea să îl citesc și simt să scormonesc, să intru…parcă să îți cunosc Cuvintele și mai mult. Redescopăr frânturi dintr-un vechi eu, un alt stil și m-am pierdut în acel ton gri spre negru al morții scăldată într-o supraviețuire uneori trează, alteori damnată tăgadei. Reflectorul psihologic ce îl urmărește pe eroul tău e atât de fin, iscusit încât simți firul acela de iarbă în sân, și nu doar imaginția vibrează ci și simțurile. Reușești să îl aduci lângă tine pe cel din spatele foii, și îl întrebi ,,Ești viu?”. Și oare câți suntem vii în lupta cu noi, în nămolul carnavelescului și mucegaiul unui zenit răsucit? Poate mai mulți sau mai puțini. Dar strigăm, așa cum striga și femeia aceea din ,,Viața pe un peron”, a lui Paler. Și toți ne târâm cu sabia atingând cimentul vechi, cu zalele scoțând un hârșâit. Să lăsăm urme? Nu știu; cert e că ne simțim sângele cald, poate încă zvâcnind. Și ca un soi de spectacol al măștilor, îmi permit să pun creatorul acestei scriituri atât de complexe în postura tuturor personajelor ca o confruntare a vechilor și viitoarele exuvii. E o luptă a sinelui, într-un ,,război” cu mult mai greu căci trebuie să-ți zmulgi bucăți din tine. Căci vrei să îți răspunzi când te întrebi ,,Ești viu?”. Eu, din umila-mi postură de învins și învingător îți doresc zile edenice, îmbâcsite cu Fericire și Iubire. Bine ai venit, încă o dată și multe povești la fel de parfumate; amprente ale unui stil demn, fin construit și exersat. O săptămână parfumată și numai bine!

    • qatalin
      25 March 2013 at 6:12

      Aş risca începând cu o glumă – dacă mă mai lăudaţi mult, s-ar putea să mi se urce la cap şi să continui să scriu. 😆
      Bună, Roxana! 🙂 Îţi spun şi ţie, ce i-am spus lui Carmen. Am o jenă din a vă răspunde Bine v-am găsit, pentru că iniţial a fost vorba doar despre o vizită de-a mea în Club. Nu ştiu cât de inspirat voi fi şi pe viitor, caz în care voi fi nevoit să vă citesc din tribună… 😉
      Faptul că te regăseşti în cuvintele mele, mi se pare un vârf al unui om care ajunge să scrie vreodată un text literar… Înseamnă că am atins coarda sensibilă, mergând până acolo încât înţelegerea povestirii s-a transformat mai degrabă într-o introspecţie a cititorului. Sublim! Mulţumesc! 😳
      Nu ştiu cât de vii suntem în general, şi cât de vii putem fi de la caz la caz, însă eu mă regăsesc în mizantropia lui Paler…poate nu la fel de adâncă, însă foarte aproape de abisul fără de întoarcere… Cel mai groaznic sentiment e acela pe care-l simţi în momentul în care eşti gata să scapi din mână sabia pe care o târăşti pe cimentul vechi. Pentru că simţi cum dispare şi ultima frântură din vechiul eu – sunetul de acum familiar al zăngănitului…urma lăsată când încă eşti viu…
      Mulţumesc frumos pentru urări, Roxana. Ţi le primesc cu drag şi ţi le întorc înapoi, îmbrăţişându-te! 😳 O săptămână minunată îţi doresc!

  10. 25 March 2013 at 6:27

    Pur si simplu fantastic! De-a dreptul… gotic, as zice! Modul in care ai scris a facut ca imaginatia mea sa nu “munceasca” prea mult pentru a vedea totul, cu ochii mintii. Ai scris in ritmul piesei “Return of Ravens” sau al alteia de gen! Asa de alerta e scriitura! 🙂 Felicitari!
    Imi place “tema corbului”, pasarea care e un vestitor al mortii dar si legatura intre lumea aceasta si asa-zisa “cealalta”. M-ai dus cu mintea la doua zeitati celtice (habar nu mai am cum le zice), a razboiului si a fantomelor, care apareau pe campurile de lupta sub infatisarea corbilor. Cred ca nu exista mitologie in care corbul sa nu apara ca simbol!
    Ma bucur ca si tu esti de acord ca ploia e plansetul Naturii. Mie imi place ploaia! Imi imaginez ca nu mai trebuie sa plang eu, pentru ca plange Cerul pentru mine. 🙂
    Arati aici ca nu totul e roz si parfumate pot fi si faptele de eroism, chiar daca sangele stropeste pamantul.
    Despre melodie prefer sa nu comentez, ca stau aici pana maine! Genul muzical pe care il ador! Super!
    Succese!

    P.S. Citind comentariile realizez ca nu vei mai scrie povesti. 😦 Dar sa stii ca nu trebuie sa scrii de fiecare data, ci doar atunci cand crezi ca o tema ti se potriveste – sa zic asa!

    • qatalin
      25 March 2013 at 6:43

      Îţi asimilez şi mai bine complimentele şi aprecierile, pentru că ştiu ce înseamnă să-ţi placă o melodie, sau şi mai mult…un stil de muzică, pe care să-l vezi potrivindu-se cu ceea ce tocmai ai citit. Ca o micuţă destăinuire (dar rămâne între noi 😛 ), ascultând melodia mi-a venit inspiraţia să scriu povestea asta… 😉 Câteodată nu-mi trec prin cap decât gânduri de genul: cu cine joacă România, ce preţ are berea neagră şi cât de adânci trebuie sa fie decolteurile; iar uneori ascult o melodie, şi mă loveşte muza atât de puternic, încât simt nevoia să aştern repede pe hârtia digitală, ceea ce tocmai s-a răscolit în mine…
      Iar în cazul de faţă, n-am putut să las aşa nescrisă, ideea întoarcerii corbilor, pe post de vestitori – ai vieţii, ai motivaţiilor pozitive, ai speranţei… Însă tot ei trebuiau să fie prezenţi pe un câmp al morţii. Doar ei puteau face treaba asta atât de bine.
      De scris, am mai scris destule poveşti, doar că nu în interiorul Clubului. Nu prea mă pricep să le leg de parfumuri…iar trăznăile care-mi trec mie prin cap, rareori se mulează pe imaginaţia sănătoasă a unor femei normale – aşa cum sunt în Club. Dacă voi mai fi inspirat şi pe viitor, şi dacă mă voi potrivi pe tema respectivă, cu siguranţă voi mai încerca să scriu…dacă (din nou dacă 😳 ) voi mai avea un locşor într-un colţ, pe un taburet. 😛

  11. 25 March 2013 at 7:31

    Ihmmm! Orice propozitie care incepe cu “daca” e moarta din start! 🙂 Nu mai stiu cine a zis-o…
    Sunt convinsa ca nu e numai parerea mea: intotdeauna vei avea un coltisor cand vei dori sa inscrii povestea! Tabelul e la Mirela, din doua in doua saptamani!
    Succese!

    P.S. Femei normale? Poti sa definesti “normal”? 🙂 🙂

    • qatalin
      25 March 2013 at 15:16

      În cazul ăsta renunţ la dacă, pentru că deja simt căldura ta, şi nu numai a ta… Îţi mulţumesc…vă mulţumesc. Acum las totul pe seama inspiraţiei mele. Dacă vine, bine, dacă nu, stau cuminte. 😛
      Nici să pot n-aş vrea să definesc normalitatea, însă eu ştiu cât de minoritar mă simt eu, aşa că din punctul meu de vedere, normalitatea este definită de majorităţile copleşitoare, în rândul cărora nu mă încadrez – fapt care mă face să mă consider...altfel. 😉

  12. 25 March 2013 at 12:51

    Ma aflam in fata lui Leonidas si-a armatei lui…. Supremul sacrificiu facut in numele onoarei, familiei si-a tarii e cel care da adevarata dimensiune spirituala (si nu numai) a razboinicului. Si ma mai aflam in fata unui fir de iarba care l-a facut pe om sa se cucereasca pe el insusi ca sa renasca apoi si sa fie capabil de acel sacrificiu suprem.
    Cam asta am simtit citind scrierea ta si nu pot decit sa ma inclin!

    • qatalin
      25 March 2013 at 15:26

      Dacă asemenea trăiri au fost răscolite prin tine, în urma lecturării acestei povestiri, nu pot decât să mă bucur pentru că mi-a reuşit tentativa, şi să-ţi mulţumesc pentru cuvintele frumoase. Drept pentru care, mă înclin şi eu la rându-mi, plin de smerenie!

  13. 25 March 2013 at 19:47

    Bun venit! Am preferat sa revin pentru a citi in voie randurile tale! Halucinante imagini văzute cu ochii minţii pe un câmp de luptă ce ar putea foarte bine fi viaţa însăşi, iar ploaia binefăcătoare ce pare să spele tot răul şi să redea încrederea în sufletele greu încercate, caută poate şi alt fir verde de iarbă sub clisa neagră, roşie sângerie pentru a-l ajuta să renască. Toată admiraţia pentru textul de calitate! Un debut în club promiţător! Felicitări! Te mai aşteptăm!

    • qatalin
      25 March 2013 at 21:53

      -Mulţumesc frumos, Lolita! 🙂 ….. Ce aiurea sună cuvintele astea… De câte ori m-am gândit că le rostesc, mi-am închipuit că imediat ulterior rostirii lor, mă caută Poliţia. 😀 Nu că n-aş fi avut motive să mă tem…din acest punct de vedere… În fine… 😆
      Dar să revin… 😛
      Foarte frumos felul în care ai înţeles renaşterea, sub forma firelor de iarbă care se iţesc de prin clisa sângerie. Până la urmă, viaţa însăşi este un câmp de luptă, indiferent de dorinţa noastră.
      Mulţumesc pentru urări şi pentru cuvintele frumoase! Mă simt totalmente măgulit. Aprecierile tale mă onorează, motiv pentru care o să încerc să scriu măcar la fel ca şi până acum.

  14. melanietoulouse
    27 March 2013 at 9:26

    Bonjour Cataline! Titlu’ postului si-apoi textu’ m-au dus cu gându’ la Poe(the Raven) si la Big Hitch(cock), celebru’ sau “The Birds”, unde Mélanie Daniels e atacata de “zburatoarele” agresive… Ai reusit un mélange génial! 🙂 Bonne journée & bonne continuation! Amitiés toulousaines ensoleillées… 🙂

    • qatalin
      27 March 2013 at 16:33

      Mulţumesc, Melanie! Din ceea ce spui, dar mai ales felul în care o spui, bag de seamă că ţi-a plăcut povestirea, însă cred că eşti mult prea darnică asemănându-mi scrisul cu Poe, sau Hitchcock. 🙂 Nici prin gând nu mi-ar trece să mă compar cu ei. Cred că singura asemănare ar fi că toţi trei suntem bărbaţi…bine, doi dintre noi nu mai sunt, ci doar au fost, dar…înţelegi la ce mă refer. 😛 În rest, cred că ceea ce pot să îndrăznesc să spun, ar fi că eu fac încercări firave de a scrie câte ceva… Cât de bine-mi iese, rămâne de văzut în viitor.
      O zi bună şi ţie! 🙂

  15. 31 March 2013 at 17:53

    Am promis ca o sa revin.Vad ca toata lumea te ridica in slavi, iar ca sa nu ti se urce la cap, am zis sa te critic putin.Sper ca n-o sa-ti fie cu suparare, dar…singura greseala pe care am putut sa o gasesc e una…gramaticala. 😆 Glumesc. 😛
    Stii ce? Sunt Sher…locked. 😀 S-a spus cam tot ceea ce s-a putut spune, insa as vrea sa stii ca mi s-a parut foarte interesanta alegerea ta si chiar cred ca reprezinta foarte bine tema.Cand spui ‘parfumul primei intalniri’, pun pariu ca majoritatea oamenilor se gandesc la ceva pozitiv, incat numai bulinute roz vad in fata ochilor.Tu ai ales negrul, culoarea corbului, aceasta pasare funerara, prevestitoare de thanatos.Chiar cred ca cele mai puternice sentimente iscate in oameni de catre amintiri placute sunt cele care apar in mijlocul unor situatii dramatice.Doar atunci reusesti sa patrunzi cu adevarat semnificatia simtamintelor (in cazul de fata – iubirea), care sunt intarite intr-un mod inconstient prin dorinta de a le retrai.Ai reusit o analepsa atent construita si, crede-ma!, mai sus, Melanie chiar nu exagera.Si mie mi-ai amintit de E.A.Poe. 😉

    • qatalin
      31 March 2013 at 18:31

      Când eram şi eu pregătit pentru ca în sfârşit să aplaud o critică binevenită, te-ai oprit doar la a menţiona tipul de greşeală, fără a-l nominaliza. 😐 Aştept nerăbdător să-mi spui şi unde am greşit, că-i musai să corectez. Sunt foarte exigent (*cough…obsedat…cough*) în ce priveşte propriile-mi greşeli gramaticale, aşa că acum mă simt că şi cum mi-ai spune -Vezi că la tine în casă e o tarantulă flămândă, dar nu-ţi spun în ce camera e…moment în care m-aş simţi exact ca aici… 😆
       photo Burnthehousedown_zpsf81c6a1e.jpg
      Aşa că trebuie! să-mi spui unde am greşit. 😛 Don’t let me be stupid… 😆

      Funny you should mentionThanatonauţii de Bernard Weber este în Top3-ul meu, în materie de cărţi… :), cu momente destul de dese în care trece pe locul 1, în funcţie de starea mea de spirit… 😉
      Cred că a contribuit tare mult la felul în care văd eu anumite lucruri, cum ar fi (în cazul de faţă), parfumul primei întâlniri. Am avut o adolescenţă plină de asemenea de cărţi, fiind astfel format pe un altfel de calapod (cred), făcându-mă să trec totul printr-un altfel de ciur. Dacă o să ai plăcerea, te invit cu cea mai mare căldura să citeşti cartea respectivă. Ţi-o recomand de parcă n-ar exista E.A.Poe sau Cătălin Ionescu pe pământ… 😆 Oricum, fără ea, cel puţin Cătălin Ionescu pe bune n-ar fi existat…măcar în forma asta…pe blog. Nu e o certitudine, dar ştii cum sunt filmele cu time travel – dacă o chestie cât de mică s-ar schimba în trecut, tot viitorul ar fi modificat, pe sistemul bulgărelui de zăpadă. Aşa şi eu…în ce priveşte cartea asta, o consider un bulgăre foarte mare… 😉
      Mulţumesc din suflet pentru complimente! 😳

      P.S.: A trebuit să gugălesc analepsă. 😛 😳

  16. 31 March 2013 at 18:43

    Pfoai, ce mi-ai facut-o! Razbunare scrie pe tine. 😆 Stiai ca nu-mi plac insectele si…uite ce poza mi-ai pus. 😛

    Greseluta pe care am descoperit-o (nu stiu daca mai sunt si altele) e cat se poate de minora.Ai scris la un moment dat “Se aplecă, dădu drumu sabiei din mână…”.Uitasesi un ‘l’ la sfarsitul lui ‘drumu’ si tare te-ai mai impacientat. 😀 Sa stii ca tot textul a avut de suferit din cauza asta. 😛

    • qatalin
      31 March 2013 at 18:56

      Phew! 😛 Credeam că-i o greşeală mai mare… Vorba ta – a avut de suferit tot textul… 😆 Cred că de fapt am uitat să pun un ‘ . Am tendinţa să nu accentuez anumite cuvinte: poa’ să ningă, tre’ să plec, a dat drumu’….etc. Aşa că oricum n-aveam de gând să folosesc litera l, ci apostrof. 😛 Mulţumesc!!! O să corectez imediat. 😀
      Aşa e…cred că am fost puţin răutăcios în legătură cu insectuţa aceea micuţă… 😆 Motiv pentru care o să te rog să mă ierţi…şi-o să-ţi dăruiesc ceva…din lumea mea. Rareori mă lăfăi în culori, dar prefer ca de multe ori doar să le intuiesc…să le simt şi să le…văd cu ochii închişi… 😳
       photo Rose_zps8acb2aa8.jpg

      • 31 March 2013 at 19:11

        Ştii că sunt atentă la detalii, aşa că mi-a sărit in ochi.Dar pentru un apostrof …vorba aia…ori cu el, ori fără el… 😀

        Uneori, culorile n-au importanţă şi nici tărie pentru a exprima vreun anume sentiment.Sincer, nu mă aşteptam.În sensul în care nu e nici 1, nici 8 Martie. 😛 Glumesc, iar. 😉
        Mulţumesc din suflet!!! A ajuns cu bine în lumea mea…

        • qatalin
          31 March 2013 at 20:15

          Mmm…nu-i chiar aşa… Câteodată un apostrof e tot ce contează. Schimbă sensuri, formează înţelesuri…de ce nu – modifică destine… 🙂 Doar dacă spun -Aştept ordonanţele dumneavoastră!, şi deja simt că am spus totul. 😉 Aici nu-i cazul unui apostrof, dar nuanţele nu diferă prea mult de ceea ce vreau să spun.
          Iar literatura n-ar fi singurul domeniu în care un apostrof în plus, contează teribil de mult. 😛

          N-o fi 1 sau 8 Martie, dar nu trebuie să fie un eveniment special, pentru a oferi o floare unei domnişoare. 😳 Sexul frumos este un eveniment în sine… ;), căruia bărbaţii simt plăcerea să-i aducă în dar tot felul de ofrande… 🙂 Iar dacă în cazul de faţă, cadoul meu a tracut ecranul, ajungând în lumea ta, nu pot decât să mă bucur tare mult. 🙂 Special am ales nuanţe de gri… Lumea biţilor şi a octeţilor nu distinge prea bine ce vrem noi să transmitem, aşa că e de datoria noastră să completăm pe linia punctată, adăugând culori unor imagini impersonale… 😳 Dar tocmai în asta constă frumustea. Simţim că luăm parte la creaţia propriilor noastre senzaţii, făcând mai plăcută o comunicare la distanţă, care prin definiţie este mecanică, robotizată. Ei bine, uite că reuşim să umanizăm The Machine! 😉

        • 31 March 2013 at 20:22

          Ai spus cumva ‘modifica destine’?! I can’t believe it! 😛 Cam dese referiri faci in ultima vreme la acest concept… 😀

  17. 31 March 2013 at 18:45

    Multumesc de recomandare! O sa am in vedere cartea. 😉 Deocamdata, mi se potriveste un alt titlu: “Departe de lumea dezlantuita”. 😀

    • qatalin
      31 March 2013 at 19:01

      Abia aştept părerea ta în legătură cu cartea… Tot prin 2035, nu contează…am răbdare. 😀
      Frumos titlu ţi se mai potriveşte… Pe mine cred că m-ar prinde bine Catcher in the rye… 😉

  18. qatalin
    31 March 2013 at 20:31

    Fir-ar să fie! 😆 Abia acum am văzut ce am putut să scriu…. 😀 Dar bine, trebuie să recunoşti că am admis un fel de cărăruie şerpuitoare, de la care ne putem abate o ţâră… 😛 Daayum! You caught me! 😳

    • 31 March 2013 at 22:33

      Minti cu nerusinare! 😛 Te-ai lasat prins, de fapt. 😆
      Dar ca sa te simti tu bine, recunosc…dar numai o ţâră recunosc. 😉

      • qatalin
        31 March 2013 at 23:29

        Aşa o fi…nu te contrazic. 😛 Bănuiam eu c-o să-ţi placă – o ţâră. 😉

  19. 9 April 2013 at 12:31

    Foarte… vizual ! Și e un lucru bun! Dacă pot să ”văd” cu ochii minții în timp ce citesc, e minunat.

    • qatalin
      9 April 2013 at 19:10

      Mulţumesc! 😳 Având în vedere că nu pot să scriu pe blog atât de lăbărţat cât mi-aş dori, condensez totul axându-mă mai mult pe imagini, decât pe cadre ample. Şi totuşi, pare un lucru pe care lumea-l apreciază. Acum, nu ştiu cum şi în ce fel voi scrie dacă va fi să încerc şi o poveste mai mare, dar…văd eu… 🙂

  1. 25 March 2013 at 6:37
  2. 25 March 2013 at 8:11
  3. 25 March 2013 at 9:41
  4. 26 March 2013 at 8:54
  5. 28 March 2013 at 9:22
  6. 29 March 2013 at 8:46
  7. 24 June 2013 at 23:29

What's on your mind?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: