Home > Filme., Uncategorized > Heads? Or…tales?…

Heads? Or…tales?…

Gargarita pe un puf de papadieDreamchasers……… Aren’t we all?!
Unii îşi petrec întreaga viaţa căutând, scormonind, aşteptând, sperând, deznădăjduind, agonizând, resemnându-se, fiind tot timpul într-un pursuit of happiness deloc ofertant. În timp ce alţii devorează din plin tot ce li se oferă, sau pur şi simplu primesc în dar nesperate şanse către o fericire sublimă, uneori dându-şi seama destul de târziu că au avut în mână cel mai de preţ bun al omului. Am ales cu grijă folosirea timpului trecut, pentru că în general tot ce-i frumos durează puţin, iar ce este absolut superb, cochetând şi atingând divinul, atât în spirit cât şi în trup, durează şi mai puţin, părând a fi o singură clipă…un flash scurt din care n-ai timp să înţelegi prea multe cât timp îl trăieşti, ci abia ieşit din filmul al cărui actor ai fost fără voie, realizezi Roller Coaster-ul prin care ai trecut.
Iar atunci ai de ales una din două opţiuni, foarte bine conturate. Fie rămâi cu sechele jinduind şi tânjind o viaţă întreagă după ce-ai avut şi ai pierdut, fie înveţi din experienţa respectivă, o treci la achievements, şi îmbrăţişezi ceea ce urmează să-ţi ofere viaţa (unica) în continuare, cu un zâmbet plin de subînţeles pe faţă, conştient fiind de şansa pe care ai primit-o de a avea parte de ceva la care alţii doar visează şi aşteaptă o viaţă întreaga fără să aibă. Am ales să spun unica, pentru că viaţa nu iartă ratările. E ca la fotbal. Dacă ratezi cu poarta goală de la doi metri, ocaziile se răzbună, şi primeşti tu gol când nu te aştepţi. Cred că de fapt în asta constă toată dibăcia celor care sunt într-un perpetuu pursuit of happiness – în abilitatea de a se agaţă de orice şansă oferită, şi de a o fructifica la maxim, scoţând din ea şi ultimul strop de fericire, realizând că dacă n-o fac, atunci, acolo, clipa dispare, iar ei rămân (sau mai bine zis se întorc) din nou în stand by.
SoulmatesŞi ca să fie tacâmu’ complet, puful de păpădie nu zboară către adrese fixe. Nu-i vizează doar pe cei experimentaţi, care ştiu să-l prindă din zbor, să-l scuipe de trei ori şi să-l vâre-n sân până să observe trecătorii. Factorul aleatoriu al distribuirii fericirii în Univers, are ca finalitate un zbor haotic al pufului de păpădie, făcând ca acesta să ajungă involuntar până şi la cele mai neajutorate buburuze, gâdilându-le uşor carapacea sub care se ascund cei mai drăgălaşi gândăcei de pe suprafaţa pământului, şi îndemnându-i să se agaţe cu picioruşele lor mici de el, pentru a fi purtaţi, uneori efemer, către zări nemărginite, către o lume a tuturor posibilităţilor, către călătoria vieţii lor, în urmă căreia vor rămâne cu o veşnică amprentă a fericirii, întipărită  atât de adânc în suflet, încât vor simţi că  nu mai are sens să se reîntoarcă sub carapace odată ce călătoria s-a încheiat (dacă se incheie), ci vor fi încântaţi să descopere că singura postură adoptată ulterior, va fi cea cu aripioarele desfăcute… 😳
Ca o micuţă paranteză, stau şi mă întreb, cum or putea unii oameni să nu creadă în Dumnezeu, atâta timp cât sunt capabili de iubire? Îmi pun întrebarea asta pentru că pe lângă imposibilitatea desluşirii tainelor vieţii, dar mai ales a înţelegerii existenţei sufletului, ateii, asemeni credincioşilor, pot iubi. Şi dacă devin astfel conştienţi de apariţia unor trăiri intangibile, incolore, inodore şi insipide, însă simţite până-n…străfundul lăuntric al propriei lor fiinţe, datorită cărora pot creea un cămin, îşi pot iubi jumătăţile, pot creşte şi educa propriii copii, cum pot totuşi să nege existenţa divinităţii, crezând că nu există nimic în afară de lumea asta, când de fapt noi suntem dovada vie a dumnezeirii?! În fine…

When i saw you i fell in love, and you smiled because you knewÎn urmă cu un an, vedeam Lost in translation, la îndemnul unei prietene care ştia c-o să mă nenorocească  odată ce-l văd, şi-mi zâmbea cu subînţeles anticipând momentul. Acum, mai bine zis ieri…adică ăsta noapte, ceea ce înseamnă că azi…pff, la naiba…bag picioru-n ea de cronologie. Deci! 28.03.2013. Bun, aşa sună mai bine. 😀 La îndemnul unui gândăcel, am văzut An education. Sunt mort? Nu. Mai rău… Sunt răscolit şi răvăşit de parcă m-a călcat un tren interior.
N-o să vă invit să-l vedeţi, pentru că după ce nu cu mult timp în urmă, vă îndemnam furibund să vedeţi The tall man, pe care îl consider a fi cel mai bun film din lume, m-am lăsat de sportul ăsta… Fiecare îl vede când şi dacă doreşte. Într-o lume care a impus un ritm al vieţii incredibil de alert, oricum n-are lumea timp de filme pe bandă rulantă…aşa că înţeleg situaţia şi îmi asum ieşirile din perioada The tall man, când spamam şi Facebook-ul şi blog-ul, în speranţa că-l va vedea cât mai multă lume, cu care eventual să schimb şi o părere în legătură cu filmul. Nu s-a întâmplat, mi-am înghiţit nodul din gât, şi mi-am văzut de treabă în continuare. 🙂
În cazul de faţă, voi vorbi despre un film…mai mult decât educativ, însă fără a insista nebuneşte să-l vedeţi. Iar dacă doriţi să-l vedeţi fără a şti abosolut nimic despre el, opriţi-vă din citit, pentru că doresc să dau din casă. Nu mă pot abţine, aşa că…pot considera că v-am avertizat.
În film, este vorba despre o picătură de viaţă, scăpată dintr-o fiolă într-o morgă, şi despre lupta furibundă a morţilor de a o atinge, de a şi-o însuşi, înlănţuiţi într-o animalică încleştare pentru a o obţine, plictisiţi fiind de…hibernarea în recile containere metalice, cu o etichetă agăţată de un deget la picior. Şi ca printr-o minune, picătura de viaţă alege să meargă la un zombie. O domnişoară de 16 ani, care nu era deloc moartă, dar neavand de ales, se prefăcea a fi, imitând mersul unui zombie, însă sperând, visând, simţind…that there is more than this, out there.
An education posterAcelaşi More than this ca şi în Lost in translation
Încercând să mă exprim puţin mai uman, trebuie să menţionez faptul că nu ar fi putut fi redată o atmosferă mai sumbră, mai apăsătoare, de tip bacovian, care să exprime perfect platitudinea unei vieţi gri, anoste, decât într-o suburbie a Londrei anilor ’60. Tatăl – un muncitor gen furnicuţă, atent la toate detaliile, grijuliu cu toate cheltuielile, al cărui unic scop în viaţă pare a fi să-şi vadă fata realizată, scăpată de povara unei vieţi ca a lui. Mama – o femeie care a cunoscut viaţa şi altfel decât în acea puşcărie virtuală din a cărei uniformitate nu mai reuşeau să iasă, capabilă să simtă mai mult decât arăta, dornică să-şi ajute fata şi mult mai conştientă decât soţul ei, că fata lor depăşeşte în gândire şi simţiri, o mentalitate care devenise arhetip al modelului de om standard. Fata – o visătoare cu ochii deschişi, o fire boemă, o fiinţă vie, care adoră tot ce ţine de Franţa, inclusiv limba, dar mai ales cântecele, a cărei dorinţă era de a vizita Parisul, nu de a uita rostul trecerii zilelor în aşteptarea morţii…
Sosirea lui David în viaţa ei, în viaţa lor (că şi pe părinţi îi seduce), este un dar. O soluţie. O scăpare din banalul cotidian. Setea ei de necunoscut, dorinţa de a simţi în mod real, palpabil, ceea ce simţea deja în suflet până să-l întâlnească, îşi găsesc rezolvare în aruncarea către un abis al deliciului vieţii…al unei alte vieţi.
În foarte scurt timp toată şcoala ştia de aventura ei cu un tip nearly twice her age, însă nimeni n-o blama, ci toată lumea o invidia. O invidie sinceră, deplină, care pe alocuri îţi rupe inima. Când în sfârşit ea vizitează Parisul cu el alături, colegele, ba şi o parte dintre profesoare, o tratau ca pe un fel de emisar al morţilor în lumea viilor. Încercau să trăiască…să retrăiască prin ea, flacăra unei pasiuni stinse, adormite sau în cel mai rău caz, inexistente.
An education rain sceneDramatismul filmului exact în asta rezidă. În lovirea a două lumi. Cea a banalului şi a firescului cotidian, care aruncă oamenii în rutină şi complacere, şi cea a plăcerilor, a tensiunii (având în vedere îndeletnicirea lui şi a prietenului său), a iubirii şi a fericirii. Gustând aşa ceva, trăind momente superbe la Paris alături de el, fiindu-i mai mult decât o simplă companie şi transformându-se din Minnie a lui, într-o femeie completă, odată cu împlinirea vârstei de 17 ani, a simţit avântul şi imboldul de a risca totul. Inclusiv viitorul ei educaţional. Calea pe care tatăl ei o alesese.
După ce iniţial era cea mai bună elevă din şcoală la învăţătură, fiind preferata uneia dintre profesoarele ei, cea de engleză, care dorea să o ajute pentru a fi admisă la Oxford, ajunge într-un final să nu-şi mai dea examenele, apoi să renunţe definitv la şcoală, în urma unei discuţii incredibil de puternice pe care o are cu directoarea.
Filmul este deosebit. Unic. Imposibil de uitat. Răvăşitor. Nu e neapărat life changing, dar poate fi, dacă modul în care privitorul îl asimilează devine unul conştient, ancorat în realitatea zilelor noastre. Şi asta pentru că naşte o sumedenie de întrebări, al căror răspuns ni-l putem oferi singuri, de la caz la caz.
Imaginile sunt foarte ample. Acţiunea se desfăşoară într-un mod deloc alert, însă este unul dintre acele filme, pe care îl vezi a fi liniştit, însă te ţine încordat prin natura intrigilor din interiorul său, nu datorită unui ritm şi a unor scene rapide.
You can't control who you fall in love withMuzica (puteam să uit muzică? :P) este foarte frumoasă, însă doar două melodii mi-au rămas în cap, mişcându-mă profund. Şi asta pentru că pe lângă frumuseţea lor, le-am corelat cu evenimeltele derulate în faţa ochilor mei, întipărindu-le ca atare, pe un piedestal de pe care nu vor putea fi vreodată răsturnate.
Prima dintre ele, este difuzată pe la jumătatea filmului, în ceea ce-mi place să numesc – momentul de cotitura al relaţiei lor. Din punctul meu de vedere, este clipa cea mai tensionantă. Ei umblau mereu prin cluburi şi localuri cu încă o pereche. Un bun prieten de-al lui, şi iubita acestuia. O tipă blondă, exagerat de proastă, însă foarte strunită în şcoala vieţii. Aflată într-o perfectă antiteza cu Jenny (personajul principal). Însă prietenul lui David, era mult mai cult, avea mai multe lucruri în comun cu ea (Jenny), se înţelegeau din priviri, simţeau asemănător vis-a-vis de artă, împărtăşeau gusturi muzicale, iar în secvenţa respectivă dansau. Un dans cum rar am mai văzut prin filme…şi n-am văzut puţine filme. Nu contează mişcările. Nu vă gândiţi că m-a impresionat ceva de genul Dansez pentru tine. Nicidecum. Este un fel de combinaţie dintre mişcările lui Patrick Swayze şi Jennifer Grey în Dirty Dancing (secvenţele din dormitor, nu cele de pe scenă ;)), şi senzualitatea transmisă prin fiecare por de către dansul lui Al Pacino şi Gabrielle Anwar în Scent of a woman. Pe lângă asta, ceea ce-şi spun în timpul dansului şi înţelegerea lor tacită, completându-şi frazele unul altuia, fac mai mult decât o mie de cuvinte…
An education dance sceneDe fapt, intrarea ei în lumea lui David fusese mai mult ghidată de o curiozitate şi o poftă de viaţă incredibile, nu de o pasiune de nestăpânit. O dovadă bună fiind scena primului lor amor, în care stângăciile nu însemnau altceva decât o simplă atracţie, însă nu o deplină şi profundă pasiune. Însă dansând pe melodia asta alături de prietenul lui David, pe nume Danny, flacările din ochii ei spuneau foarte multe. Simţea că sufleteşte este mai apropiată de el, că legătura ei poate fi mai profundă cu el decât ce-a simţit în superba şi romantica vizită în Paris, pentru că acum se simţea deja iniţiată într-un stil de viaţă care-i fusese total inaccesibil. Ulterior acestei scene a dansului, el (David) intră în pantă dreaptă cu greşelile, îşi dă seama că o poate pierde, iar frica şi panica lui, îl fac să greşească flagrant, în cascadă, nereuşind să mai gestioneze o situaţie pe care o stăpânise absolut remarcabil, flawless…atât în ce o priveşte, cât mai ales în legătură cu părinţii ei, care ajunseseră să-l adore.

Aş intra în atâtea detalii, încât aş scrie până mi s-ar termina cerneala… Iar eu tastez în Notepad, aşa că…
Jenny and David - An educationEste genul de film care te pune foarte serios pe gânduri. Isteţimea şi agerimea ei înnăscute, felul dezarmant de a se purta, dar mai ales întrebările pe care ea le adresează părinţilor, profesoarei de engleză şi directoarei şcolii, pot oricând să nască o serie de controverse deloc plăcute pentru societatea în care trăim.
Suntem oare fericiţi? Muncind, învăţând, urmând tiparele, încadrându-ne în şabloane prestabilite de către standarde unilateral gândite, mai avem timp şi pentru noi?…pentru fericirea noastră? Ce sens mai are să înveţi ca disperatu’ pentru a intra la Oxford, dacă nu faci nimic din...the things that make life worth living? La un moment dat ea spune -If people die the moment that they graduate, then surely it’s the things we do beforehand that count. Şi când spune die, nu se referă la moartea fizică, ci la cea spirituală, pentru că discuţia era cu directoarea, care încerca să o convingă că-i bine să urmeze calea învăţăturii, realizându-se în viaţă. Iar argumentele ei erau atât de devastatoare, încât directoarea, interpretată perfect de Emma Thompson, rămâne efectiv fără replică. Gândul scormonit şi născut în privitor, este ceva de genul -Ce sens mai are să învăţăm, să ajungem cineva, să punctăm şi să bifăm momente şi etape deja ştiute, dacă ajungem ca astfel să îmbătrânim, să intrăm în morişca vieţii, care ne învârte până ameţim, iar între timp uităm să iubim, să fim fericiţi, să ne bucurăm de micile plăceri ale vieţii?!…ajungând să nu ştim pentru ce anume am muncit….
Don't give up what you want most, for what you want nowÎnsă nu cred că renunţarea totală la sistemul educaţional, reprezintă o soluţie. Cu toate că şi proştii pot fi fericiţi şi pot iubi, cred că ar fi indicată dezvoltarea unui IQ format din trei cifre, nu două, anterior, concomitent, sau ulterior iniţierii unei relaţii. Tocmai de aceea blonda din film este desăvârşit de proastă. Are un fler, o intuiţie şi o şcoală a vieţii bine formate, însă felul în care regizoarea Lone Scherfig, doreşte să arate discrepanţa dintre Jenny şi Marjorie, mă face să cred că asta a vrut să puncteze în primul rând. Nevoia unei educaţii, alături de care putem alipi orice. Atunci când gândeşti, când ai o cultură generală vastă, când poţi purta o discuţie raportată la artă, literatură, muzică etc., orice senzaţie pe care ai putea să o simţi şi în lipsa unei pregătiri adecvate, este înzecită…amplificată şi trăită la o frecvenţă foarte înaltă – tocmai asta fiind, în opinia mea, diferenţa dintre felul în care simte fericirea un om cult, faţă de un incult. Un singur exemplu voi da – vizita ei la Paris. Sunt convins că dacă blonda ar fi vizitat Parisul, n-ar fi ştiut nici măcar cum să spună -Bonjour (apropo, momentul în care apare prima divergenţă dintre Jenny şi Marjorie, pe considerente de limbă franceză, este absolut delicios…n-o să-l uit cât oi trăi… :lol:), ar fi crezut că La tour Eiffel este Empire State Building, sau mai bine zis London Bridge, iar dacă ar fi fost întrebată la întoarcere cum a fost cafeaua băută pe Champs-Elysees, ar fi crezut că-i vreo înjurătură în franceză…
Şi totuşi eu am o nedumerire. Din punctul meu de vedere, a trăi fără fericire (sau fără măcar a o căuta) este practic o moarte acceptată precoce…sfârşitul inevitabil devenind de fapt îmbrăţişat încă din timpul vieţii. Şi atunci, constat nu sunt decât trei variante posibile, dintre care eu aleg două, iar dintre cele două, pe una o aleg de nevoie. Să mă explic…
The best you ever had is just a memory-În primul caz ar fi varianta prostiei totale, în care alegi să nu urmezi nici o cale de educaţie, renunţând la sistemul de învăţământ şi alegi să nu fii înregimentat în nici o formă de constrângere socială vinovată cu îngrădirea arealului tău de manifestare. Varianta asta o resping, pentru că, fie şi în situaţia în care continui să cred că ignorance is bliss, totuşi n-aş vrea să fiu exagerat de prost… Consider că într-o abisală stare de prostie, nici măcar sosirea fericirii nu trezeşte conştiinţa unei fiinţe ignorante.
-În al doilea caz, ar fi o variantă de mijloc, în care de voie de nevoie, urmezi o anumită cale în viaţă, îţi croieşti un drum pentru care munceşti constant şi asiduu, dar în momentul în care simţi că-ţi flutură în faţa ochilor un puf mic de păpădie, laşi totul deoparte, îl înşfaci fără să stai pe gânduri, şi apoi vezi ce se mai poate face în legătură cu viitorul pe care-l construiai…din lipsă de ocupaţie. 😉 Varianta asta mi se pare a fi cea mai bună, pentru că admite imposibilitatea rezistării umane împotriva fericirii sosită intempestiv, însă se bazează pe o construcţie a eului foarte minuţios făcută, în lipsa unei alipiri la borcanul cu miere al vieţii.
Jenny in school-Iar în al treilea caz, ar fi varianta în care adopţi şi mai ales îţi asumi o serie de norme, de…reguli, sau chiar de dogme, pe care ţi le însuşeşti fără să te intereseze ce doreşte inima, şi urmezi acea cale rămânând indiferent la impulsurile pe care puful de păpădie ţi le oferă la tot pasul, alegând să termini ce ai început (educaţia), fără a ţine seama de fericire… Variantă asta mi se pare la fel de nocivă ca şi prima, ba chiar poate mai nocivă… Pentru că te poţi trezi la un patruzeşi ceva, spre cinzej de ani, realizat material, împlinit social, dar devastat sufleteşte… Caz în care sinuciderea bate la uşă…în cazul în care n-a murit până şi ultimul dram de inimă într-o carcasă mult prea ocupată cu traiul, agoniseala şi aparenţele… 😦
Ordinea mea, dacă ar fi să aleg dintre cele trei variante ar fi: doi, unu, trei…descrescător. Însă dacă doi nu mă vizitează niciodată, aş prefera să aleg unu, trei, doi… Prefer prost şi împlinit (pentru că n-aş şti că-s fericit), decât deştept şi ratat…
Închei fiind convins că experienţa lui Minnie, transformată în Jenny, a fost deliciul la care toţi cunoscuţii ei, inclusiv părinţii, tânjeau. Sunt de asemeni convins că Jenny priveşte viaţa cu încredere, pentru că mulţumirea ei din glas, şi felul în care-mi dă voie să citesc printre cuvintele ei în fraza de final, mă duc cu gândul la o maturizare superbă, drept produs al unei vieţi trăită în slujba educaţiei, însă pigmentată fără oprelişti cu dulceaţa fericirii, atunci când i s-a oferit ocazia. Jenny is a winner!
JennyÎi mulţumesc enorm regizoarei pentru acea fracţiune de secundă în care pot observa cum el (dârzul, experimentatul, curajosul, zeul stăpânirii de sine) izbucneşte în plâns în timp ce bea vin la volan, şi alege să plece cu maşina lui superbă, în loc să intre în casă, unde ea il aştepta. Îi înţeleg durerea şi groaza din suflet. Îi înţeleg frustrarea şi neputinţa în faţa unei situaţii neverosimile, în care se vedea forţat să ducă o luptă cu destinul. Nu ştiu de ce, dar îmi cam dau seama prin ce a trecut el atunci… Eu n-aş fi făcut aşa, dar în fine…it’s just a movie
Îi mulţumesc profesoarei ei de engleză pentru că există. Ştiu sigur că există astfel de femei. Am întâlnit şi a trebuit să le evit, pentru că-mi bubuie inima-n gât când mă aflu în proximitatea lor. Miss Stubbs, jucată de superba Olivia Williams, este o Jenny la maturitate. Însă o Jenny care a mers mai mult pe calea educaţiei, alegând să nu acorde prea multe şanse desăvârşirii sufleteşti, ci preferând să se realizeze ca om, să completeze calea pe care apucase, în loc să se arunce pe spate cu Android loveochii închişi, în braţele fericirii. Scena în care refuză parfumul oferit de Jenny proaspăt întoarsă de la Paris, este de o intensitate fenomenală. Nici nu cred că am respirat în secundele alea. Dorinţa din ochii profesoarei, care parcă trăia acolo, la catedră, senzaţiile simţite live de Jenny alături de David, dar mai ales constrângerile ei interioare, care şi-au făcut imediat simţită prezenţa, chiar şi acum, când era o femeie cu o viaţă aranjată, doar pentru că mecanismele ei de autoapărare îi spuneau că e mai bine să fie cuminte, decât să se lase prinsă în mrejele poftelor, constituie unul dintre cele mai puternice momente din film. Miss Stubbs simte…ştie, cunoaşte… Miss Stubbs este un şablon al multor femei care ajung spre un triezeş-un pic de ani, poate spre patruzeci, dar care tânjesc după lucruri pe care s-au oprit să le facă în tinereţe, când au ales o cale pe care acum o regretă, şi pe care prin natura profesiei (în cazul lui Miss Stubbs), simt că o pot retrăi fie şi în clipe minuscul de mici, prin pupilele lor mai curajoase, care le dovedesc negru pe alb, că iubirea învinge ordinea în viaţă. Ferice de cele care ajung să înţeleagă că educaţia le include pe amândouă – şi ordinea şi iubirea… 😉
Multe femei uită să dea cu banul. Şi dintre ele, şi mai multe uită că de fapt nu este vorba despre un simplu heads or tails, ci de fapt este vorba despre faptul că ele trebuie să-şi lose their heads, so they can live their tales… 😉

If I’d known you were cheating me, She acst like summer and walks like rain
I would have saved myself and set you free.
If I learned you weren’t the loving kind,
I would have saved some peace of mind.

My friends told me you would break my heart,
And never last, we would surely part.

There’s no smoke without fire,
Baby, baby you’re a liar.

People talk in this little town,
Rumours keep spreading all around.
And now word has it you’ve been foolin’ me, Freedom
I’m so blind that I cannot see.

My friends told me never to believe in you,
You never loved me you were never true.

There’s no smoke without fire,
Baby, baby you’re a liar.

No there’s no smoke without fire.
Baby, baby you’re a liar.
You’re a liar
Rust girlYou’re a liar
You’re a liar
Baby you’re a liar.

There’s no light without a flame,
There’s no use in having you to blame.

No
There’s no smoke without fire.
Baby, baby you’re a liar.
You’re a liar.

Advertisements
  1. 29 March 2013 at 0:14

    “…cum or putea unii oameni să nu creadă în Dumnezeu, atâta timp cât sunt capabili de iubire?”
    Frumoasă întrebare, Cătăline!

    • qatalin
      29 March 2013 at 0:57

      Dac-ar fi la fel de frumos şi răspunsul pe care şi l-ar putea oferi ei înşişi…ce bine ar fi…
      Mulţumesc!

  2. 29 March 2013 at 10:14

    Ce frumos ai scris, plin de profunzime, cu o scriitură rotundă, atrăgătoare, complexă…”Pentru că te poţi trezi la un patruzeşi ceva, spre cinzej de ani, realizat material, împlinit social, dar devastat sufleteşte”. Cât de adevărat și nociv, ai dreptate. Prefer împlinirea sufletească, prin iubire, ador să mă realizez făcând ce-mi place, ieșind din zonele care oferă ascensiuni grandioase și seci, arzând pe dorul propriu, pe bani puțini, decât întorcând cu lopata averi cheltuite într-o cruntă singurătate..Am văzut oameni singuri îmbăiați în lux, cu zeci de ”prieteni„ în jur, dar fără niciun suflet aproape…. Fără un Zeu, fără o familie, fără o iubită, iubit, fără pasiune, fără ardere, fără…Dar cu. Ai scris tu cu ce.
    Te felicit!

    • qatalin
      29 March 2013 at 16:07

      Mirela, familia ta frumoasă constituie o dovadă clară că se poate urma calea de mijloc. În general sunt un om al extremelor, însă în ceea ce priveşte acest aspect, consider că trebuie găsită o balansare între educaţie, nevoi personale şi calea proprie în viaţă, pe de o parte, şi iubire, fericire şi…dulceaţa vieţii, de cealaltă parte.
      Mulţumesc pentru aprecieri! Iar dacă ai timp, te invit să urmăreşti şi filmul. 🙂

  3. 29 March 2013 at 11:47

    Revin și mă încântă tenta textului tău. Și ca un soi de cabotin o să îți spun ce gândesc. Cred că am citit fără să respir și atât de încet; mi-am rezervat minute întregi în care să încerc să mă înțeleg prin prisma a ceea ce se desfășura ca un soi de diaporamă în fața mea. Ciudată alergătura oamenilor, pierderea lor și înotarea într-un mâl vâscos. Bizară dorința de a avea ,acea” fericire când de fapt fiecare își are propria porție de destin, propriile ,,uși” pe care poate să le deschidă, propriul context pe care îl poate crea. Oamenii nu știu să lupte, să aștepte, să iubească. Și mă bucur că l-ai adus pe Dumnezeu în discuție. El însuși e Iubirea, acea primă sămânță, de dinainte de ,,chaos”, de ,,Primul Punct- Tatăl”. Și dacă cândva spuneam precum Cioran că aș aduce lumea în pragul agoniei, astăzi i-aș oferi fericire pură, care să o facă să redevină ceea ce era. Eu cred în oameni și bucățica lor de divinitate…sau poate mă iluzionez. Multe sunt de discutat pe marginea textului tău, iar dacă încep nu o să termin prea curând. Nu ar fi corect, de aceea mă rezum să îți spun, ceva ce nu îmi amintesc foarte bine- Dumnezeu ne visează, iar dacă se trezește o să murim cu toții. Nu știu cine a spus-o, dar Dumnezeu sigur o să se trezească într-o zi, căci visul se transformă într-un coșmar. Parcă sunt ,,Mama” Apocalipsă :)). Doar că e ciudat, cum toate lucrurile se termină, cum nu înțelegem că totul e atât de simplu, că fericirea e în cele mai mici lucruri. Spunea Liiceanu să ne păstrăm acel ,,sistem de iluzii” intact și să ronțăim aprig din ,,morcovul existențial”. Reîncep. Interesante filmele aduse în atenție, o să le privesc când am timp. O să ți se pară ciudat, dar îți mulțumesc pentru că astăzi o să vorbesc singură :D. Asta se întâmplă doar în cazul textelor bune, care suscită și incită. Îți doresc o zi edenică, îmbâcsită cu fericire și Iubire. Numai bine!

    • qatalin
      29 March 2013 at 16:21

      Simona, comentariul tău mă face…mai bine spus, mă invită, să citesc dincolo de el, şi să încerc să văd exact acele fraze, acele trăiri, pe care le-ai încadrat în spatele lui -Multe sunt de discutat pe marginea textului tău, iar dacă încep nu o să termin prea curând. Îmi dau seama (în mare) de felul în care rezonezi cu ceea ce am scris aici, iar pentru asta îţi mulţumesc din suflet… 🙂
      Şi eu cred că fără Dumnezeu, iubirea n-ar fi posibilă. Ăsta-i şi motivul pentru care mă întrebam, oarecum retoric, în legătură cu incapacitatea celor care-i neagă existenţa, de a vedea dumnezeirea din ei înşişi – atunci când simt iubire adevărată…pură…
      Foarte frumos spus -Dumnezeu ne visează, iar dacă se trezește o să murim cu toții. Cred că de fapt în asta constă The end of days…nu filmul cu Arnold (cu toate că e superb :P), ci filmul în care noi jucăm rolurile principale.
      Mă bucură tare mult introspecţia ta, şi faptul că…te-am făcut să vorbeşti singură. Acelaşi set de întrebări dramatice, copleşitor de importante, ba chiar existenţiale, mă frământă şi pe mine după urmărirea acestui film, fiind aduse la suprafaţă în mine, aşa că înţeleg foarte bine…chinul plăcut la care te-am supus. 😉 Îndrăznesc să-ţi urez şi un sincer -Vizionare plăcută!…când/dacă ai timp… 😀
      Mulţumesc frumos pentru urări! 😳 Te îmbrăţişez şi îţi urez şi ţie o reflexie a ceea ce mi-ai urat tu mie. 🙂

  4. 29 March 2013 at 22:13

    S-ar putea crede ca ai facut cronica unui film… Eu as zice ca sunt doar, exprimate in stilul tau inconfundabil, toate trairile si intrebarile pe care le-ai trait si ti le-ai pus vazand acel film…Ai scris minunat. Nici nu stiu daca filmul merita atat de mult… 🙂
    O lectie de viata se poate primi la orice varsta… Depinde ce intelegem din ea. Unii nimic, unora le schimba complet viata, altii (cred ca cei mai multi) nici nu se prind ca au trecut prin asa ceva… Ceea ce-i cel mai grav.
    Ce sa zic? Ai cam povestit tot filmul 🙂 Chiar sa mai am eu curiozitatea cea mai mare din lume si tot nu cred ca as mai putea sa-l vad. Poate pentru un singur lucru: pentru Alfred Molina care e un actor special. Si pe care inca il vad jucand in Frida…si nu numai.
    Cat priveste dilemele in legatura cu educatia… si de unde sa inceapa…e greu de dat un raspuns. Pentru ca, totusi nu copilul decide ce face, cel putin pana pe la varsta de liceu… deci prima optiune pica…din start. Alegand-o pe cea de-a doua…cand sa ne oprim? De unde stim cand apare puful de papadie? 🙂
    Al treilea…unora le produce satisfactii majore. Habar nu am unde ma aflu, daca tot e sa ma gandesc acum… Undeva pe la 3…total neaprofundat :))
    Pe Sarsgaard e interesant ca nu l-am vazut niciodata in viu, poate doar in vreo foto, candva. Poti sa crezi? Am cautat filmul pe net si am vazut vreo 3-4 minute… Mi-a amintit de Jack Lemmon in tinerete… Lemmon castiga detasat ca intreg. Din pacate. Ai vazut Apartamentul? Un film de anul 1960, cel adevarat, o bijuterie cinematografica. Care a trecut si testul nemilos al timpului.
    Nu stiu…poate ar trebui sa-l vad dar mi-ai cam rapit surpriza…si Sarsgaard nu-mi prea place. Fata…nu stiu… Dar Molina e exact ce trebuie. Chiar din cele cateva minute am remarcat. In plus, am impresia ca am vazut prea multe fllme englezesti si franceze de anii ’60…si comparatia atmosferei ii e defavorabila filmului ce vrea sa ofere lectii de viata…
    Tu stii ca eu vad lucrurile oarecum diferit in materie de film, nu ma entuziasmez prea mult…Poate sa-mi placa un actor, altul nu, poate sa-mi placa doar subiectul…poate sa nu-mi placa nimic. 🙂 Totusi…am si eu cateva filme care mi-au ramas in minte…
    Revenind…au trecut si trec pe langa mine mai multi pufuleti de papadie… 😉
    Iar ca incheiere amintesc ceva ce-am mai spus candva: Deconstructivismul lui Jacques Derrida…il observi?

    • qatalin
      29 March 2013 at 23:57

      Cred că o să trebuiască să încep să mă gândesc la faptul că eşti tu prea bună cu mine, pentru că altfel ar trebui să cred că-s atât de bun precum spui tu, şi atunci m-aş obişnui cu o serie de complimente transformate într-o măgulire cu care aş începe să mă droghez. 😀 Merci mult, Eli. You are too kind! 😳
      Într-adevăr, am combinat destul de mult simţămintele mele cu recenzia, transformând descrierea unui film, în ceva mai degrabă personal, deloc obiectiv… Dar asta se întâmplă pentru că atât de frumos mi s-a părut filmul. Crede-mă că n-am povestit mare lucru. Sunt multe aspecte pe care nu le-am atins deloc, tocmai pentru a nu strica definitiv plăcerea vizionării. M-am referit strict la aspectul care mie mi s-a părut a fi mai important – alegerea între feluri de viaţă şi capacitatea de a discerne între binele material şi cel sufletesc…la care nu multă lume ajunge (aşa cum spui şi tu)…
      Ţie Sarsgaard nu-ţi prea place. Eu pur şi simplu nu-l suport. Şi asta pentru că nu suport oamenii cu asemenea ochi. Ochii lui mă mint mereu…sunt ochii unui om pervers, parşiv, potrivit pentru roluri negative… Însă am făcut abstracţie de faptul că el nu-mi intră deloc în inimă, şi am continuat să văd frumuseţea asta de film.
      Jack Lemmon?! Pfff…îl iubesc de zici că-i frate-miu! 😀 Evident că am văzut şi că ador The apartment, dar să ştii că niciodată n-am reuşit să-mi dau seama care-mi place mai mult. The front page, The odd couple, The apartment, sau Some like it hot… Mi se par cele mai bune patru filme ale lui, dintre care…ţinând cont că-s puţin influenţat şi de relaţia lui de prietenie cu Walther Matthau, aş alege totuşi The odd couple, cu toate că Marilyn Monroe face rolul vieţii ei în Some like it hot (fiind de fapt unicul film în care-l suport pe Tony Curtis…long story), şi aş fi îndreptăţit să mă las sedus de aura ei din acel film şi să-l aleg a fi pe locul întâi…
      De Molina nu prea-mi place. 😦 Nu ştiu de ce, dar mi se pare puţin…cum să zic eu…bulangiu 😆 …fustangiu (poate şi după rolul din Frida). Are o faţă de om bălos, gen Rowan Atkinson, pe care-l detest din ficaţi, cu toate că lumea-l place… Mie-mi plac tare mult actorii cu faţa luminoasă, care nu ascund nimic în spatele ochilor…iar pe Molina, tot ochii îl trădează. Aleg oricând un Mel Gibson, un Adrien Brody, sau Kevin Costner… Aş înşira zeci de nume, dar…înţelegi tu la ce fel de actori mă refer. Spre exemplu, Mel Gibson în Braveheart îmi transmite că-i un bărbat adevărat, în timp ce Molina în Frida îmi transmite că-i un libidinos nesuferit…iar libidinos nesuferit doar eu am voie să fiu. 😆 …sau ceva de genul ăsta… 😛 Vezi că mă dai la vorbă despre filme, şi nu ne ajung trei săptămâni plus zece lăzi de bere ca să termin eu de turuit… 😳
      Să revin totuşi. Spui că au trecut pe lângă tine mulţi pufuleţi de păpădie. Din glasul tău îndrăznesc să înţeleg că pe mulţi n-ai dorit să-i prinzi şi să-i vârî în sân. 😦 De fapt, ai dreptate… Trebuie folosit singularul, aşa cum am făcut-o şi eu în articol, pentru că doar unul este cu adevărat important. Restul, sunt doar bătaia vântului care se joacă frumos cu noi….cred…
      A trebuit să gugălesc deconstructivismul, pen’ că nu ştiam ce-i aia. Am înţeles perfect conceptul, şi da, tind să-l observ. De fapt e prezent din ce în ce mai mult în viaţa noastră, pentru că se pare că nu ne mai plac liniile drepte, ci căutăm o continuă îndoire către căutarea unei unicităţi pe care n-o mai atimgem odată…

  5. 30 March 2013 at 0:11

    “…a trăi fără fericire (sau fără măcar a o căuta) este practic o moarte acceptată precoce…” spui tu si o spui atat,atat de bine…
    ideea acelui puf de papadie m-a topit pentru ca fericirea o simt chiar asa…are consistenta acestui puf care poate trece la un moment dat drept iluzie…
    filmul despre care vorbesti si care se simte ca te-a scuturat putin are atat de mult realism incat chiar si cu ochii inchisi se face simtit…
    nu cred in alegerile perfecte,cred in acele alegeri care se apropie de ceea ce avem nevoie pentru a fi fericiti chiar daca acele alegeri au efemeritatea pufului de papadie…

    am ceva filme recomandate de tine pe llista…as vrea o bucatica mai mare de timp pentru toate…

    uneori cand scrii parjolesti ca o torta 🙂

    • qatalin
      30 March 2013 at 0:35

      Am ales ideea pufului de păpădie, pentru că în opinia mea fericirea este ceva mic, fragil, efemer, care…ne atinge uşor, aşa cum acel puf din prima fotografie, atinge uşor o gărgăriţă, pe care o poartă-n zbor.
      Să ştii că m-a scuturat niţel filmul ăsta, mai ales prin felul în care pune problema referitor la alegeri… Într-o lume anostă a oamenilor mari, o fată de 16 ani reuşeşte să simtă ceva ajuns aproape interzis, pentru simplul fapt că-şi dă frâu liber sentimentelor…cu orice risc. Adică exact ceea ce facem cu toţii când ne îndrăgostim.
      Cred că în zece ore ai rezolvat toată lista mea. 😀 Nu-s decât vreo 4-5 filme pe care le-am recomandat cu maximă căldură, aşa că într-o Sâmbătă după-amiază, ai timp berechet. 😛 Insist pentru că tare mi-ar place să schimb păreri în legătură cu ele…cu toate pe care le-am recomandat. 🙂
      uneori când scrii pârjoleşti ca o torţă ……….. Rareori mă emoţionez. Poate şi pentru că-s nesimţit din fire. De data asta nu doar că m-am emoţionat, dar am roşit de-a binelea…. 😳 Mulţumesc, pandhora! 🙂

  6. 30 March 2013 at 1:14

    iubesti sa ingrosi acest statut de “nesimtit”…as zice ca ti-ai educat mai mult aceasta idee care te protejeaza si iti da mai multa libertate de miscare :))
    dragul meu Catalin,ti-am mai spus ca nu reusesti sa fii decat definitive adorabil chiar si atunci cand nu cadem “la pace” 🙂
    10 ore in care sa am timp doar pentru a privi…nu-mi amintesc de cand nu mi s-a mai intamplat asta…voi fura timp putin cate putin 🙂

    sa alegi sa dai frau liber sentimentelor…ai observant ca acest lucru devine mai greu pe masura ce te departezi de acei 16 ani de care aminteste filmul?
    devenim rationali si usor mai tristi…unii devin chiar alergici la puful de papadie iar asta e cu adevarat de plans…

    • qatalin
      30 March 2013 at 4:39

      Îmi place să plec de la ideea de bază conform căreia toţi ne naştem şi suntem nesimţiţi, şi doar ceea ce facem de-a lungul vieţii, modifică acest statut, către o zonă pozitivă, demnă de apreciat. Aşa că aleg starea de…trezie a minţii, care-mi dă voie să recunosc felul meu ancestral de a mă comporta: bădărăneşte, violent, nesimţit; iar dacă reuşesc plusuri, abia atunci ţin seama de ele, punctându-le şi menţionându-le. Mi se pare nocivă părerea bună despre propria persoană, dar care în timp duce către o falsă impresie pe care eu însumi mi-aş putea-o creea în legătură cu mine, fapt ce ar denatura întregul meu comportament. Atâta timp cât plec de jos şi încerc să urc, tot ce realizez devine o victorie. Pe când dacă m-aş cocoţa fără merit pe un anume piedestal, ceea ce n-aş reuşi, ar însemna o înfrângere… E mult de vorba, dar dacă tot era cam a 3-a oară când observai accentuarea acelui termen, am ţinut să-ţi explic în doar câteva cuvinte, cam cum văd eu situaţia. Cu o ladă de bere în faţă şi-un lighean de chipsuri alături, altfel ar fi discuţia, dar cam despre asta-i vorba, în mare… 😉

      Fă-ţi timp să vezi filme!!! În afară de teatru, cărţi şi cine romantice, e cam una din ultimele plăceri ale vieţii… Eu dacă n-aş vedea filme constant, aş simţi că-mi moare o părticică…sau mai bine zis, un bucăţoi mare din suflet. Cred că am ajuns dependent, dar măcar recunosc. Cum era aia? Hello, my name is Cătălin, and i have a movie watching disorder…. 😆 Hello Cătălin, welcome to the club! 😛

      Să ştii că-i cu dus şi-ntors. Am observat ce spui tu, dar n-am făcut. 😉 Iar o bubă de-a mea… Nu pot fi matur…dar nu contează… Nu mai spune la nimeni, rămâne între noi. La fel se întâmplă şi cu partea raţională. O observ, îmi face cu mâna, îi răspund la salut, o bag în pizda mă-si şi-mi văd de treabă în continuare… 😀 Eu şi raţiunea avem o ciondăneală constantă… Ştie că am înşelat-o cu inima, şi nu suportă chestia asta. Câteodată vine logica să ne despartă, dar raţiunea tot ofuscată rămâne.
      Şi atunci trebuie să recunosc, spre ruşinea mea (poate), că într-o lume în care seriozitatea şi înregimentarea pare a fi ordinul pe unitate, eu m-am depărtat doar fizic de acei 16 ani. Chestia mai nasoală e că aşa vreau să mor. Bine… un 16 ani generic. Oscilez între 15 şi 25…în funcţie de conjunctură…. 😉

      Am scris cam mult. Scuze…. Silva blondă… 😦

  7. 30 March 2013 at 10:22

    “am scris cam mult” :))
    asta a fost chiar haios venind de la tine :))

    categoric,ai un punct de vedere sanatos in ideea ca uracand construiesti si adaugi valoare…
    cei care se cocoata undeva,sus,singuri si cu de la ei putere se vad doar ei acolo sus iar prabusirea o resimt tot ei…oricum pentru cei din jur sunt la pamant 🙂

    iubesc fimele,foarte mult timp au facut parte din munca mea,am vazut sute de titluri de film de toate felurile,genurile,bune,proaste,penibile,sensibile,ciudate..am fost acolo cand s-au facut filme…e o lume pe care o pastrez in mine…
    de asta cand vreau sa vad un film nu ma asez doar ca sa-l vad…ma lipesc de el ca sa-l vad si asta nu o pot face oricum…
    am vrut sa-ti spun de mult ca imi bucuri sufletul prin felul fierbinte in care scrii despre filmele pe care le iubesti…
    filmul inseamna iluzie,poat fi chiar o deziluzie dar mai intai si mai intai,pentru mine cel putin,e acea senzatie de “oglinda a lui Alice in Tara Minunilor” 🙂
    buna dimineata Catalin! 🙂

    • qatalin
      30 March 2013 at 13:23

      Şi eu fac la fel în legătură cu filmele. Decuplez totul în jurul meu, mă izolez cât pot de mult de mediul înconjurător, închid telefoane, interfon, trag jaluzele… 😆 …etc. Dându-mi seamă că şi tu procedezi asemănător, realizez motivul pentru care-ţi plac atât de mult recenziile mele. 🙂
      Cât despre Alice….I always say – ‘follow the white rabbit’… 😉
      Bună dimineaţa, Pandhora!

  8. 31 March 2013 at 14:56

    Mi-ar fi placut sa nu fi vazut filmul, pentru a putea simti ‘pe viu’ intensitatea trairilor pe care le ingramadesti in interiorul cuvintelor si dincolo de ele, iar nu ‘la mana a doua’, trecute deja printr-un filtru propriu. 🙂 Dar nu e nimic…reusesc sa retraiesc prin tine sentimentele pe care mi le-a starnit ‘An education’ acum aproximativ doi ani.
    ‘Don’t give up what you want most, for what you want now’.Cat de bine se potriveste in contextul acesta! Tanjim dupa fericire, insa ne multumim cateodata si numai cu firimituri.Neimplinirea pe plan sentimental incercam sa o mascam plusand in alte domenii, cum ar fi invatatura, care, la randu-i, ne ofera mici satisfactii.Spun ‘mici’ (chiar daca ele vor fi pe termen lung) pentru ca te bucuri pe moment, iti tresalta inima simtind ca ai realizat ceva, insa nu e de ajuns.Simti nevoia sa imparti acea realizare cu cineva…
    Jenny (sau oricare alta buburuza ascunsa sub carapace 😉 ) isi doreste fericirea si totodata simte ca nu o poate atinge altfel decat prin iubire.Insa stie si ca exista o alta fateta a lucrurilor, care suna cam asa: ‘Don’t give up what you want now, for what you want most’.Unii prefera sa se realizeze profesional mai inainte de toate, fiind siguri ca acest lucru le va oferi mai tarziu stabilitate intr-o relatie si posibilitatea de a-si creste copiii intr-un mediu sanatos.Dar cel mai important e ca acest ultim ‘now’ sa nu se prelungeasca foarte mult…
    Se intampla ca uneori puful de papadie sa zboare pe langa noi, fara sa (re)actionam.Il privim cum se indeparteaza, hoinarind prin aer spre alte suflete care asteapta, ca si noi, iubirea.E dureros, dar uneori necesar sa renunti la fericirea de moment pentru o fericire care se anunta si mai intensa.Ba nu.De fapt, e riscant…dar poate merita, cine stie?!…
    Imi place foarte mult cum ai incheiat, indemnandu-ne sa dam cu banul. 🙂
    Numai ca, din pacate, multe nu stiu cand e momentul potrivit sa-si lose their heads.Stiu, stiu…you can’t control who you fall in love with… :P…or when…but it can become dangerous even to fall in love, as we can see in this movie.
    ‘Sometimes an education isn’t by the book’.Niciodata n-am crezut ca educatia consta doar in ce te invata scoala.Lectiile si experientele de viata vor fi cele dupa care o sa ma ghidez cat oi trai.Si intre timp, astept si eu rabdatoare puful de papadie. 🙂 Daca exista un factor al distribuirii fericirii in Univers, stiu sigur ca n-o sa fiu uitata…

    • qatalin
      31 March 2013 at 16:50

      Pfoaaa!…. În sfârşit cineva care l-a văzut. 😀 Din felul în care-ţi începi comentariul, îmi dai de înţeles că eu aproape am făcut dintr-un film, un… alt film. 😉 Ca să nu mai spun că deja nu mă mai simt complimentat, ci măgulit, caz în care cam asta ar fi faţa mea, în momentul ăsta… -> 😳
      Să ştii că am căutat foarte atent pozele şi instantaneele din film, pe care să le alătur articolului. Am vrut să păstrez o oarecare echidistanţă, cu toate că eu în mod subiectiv aş alege oricând puful de păpădie… Cred cu tărie că suntem precum scoicile într-un ocean – fiecare dintre noi deţinem o perlă superbă, numai bună de cules şi admirat, însă nu toţi avem parte de un scufundător care să ne găsească…şi rămânem o viaţă întreagă sub forma unui nucleu de frumuseţe negăsită, o mărgică a vieţii într-un ocean al uitării… 😦
      Şi totuşi am ales să alătur şi acel -Don’t give up what you want most, for what you want now, exact când vorbeam despre aşa ceva în articol, pentru că sunt convins că sunt cazuri în care multă lume nu ştie de fapt ce vrea cu adevărat. Unii confundă sentimentele, sau poate nu au planuri de viitor, sau poate (aşa ca-n film) este vorba despre sinceritate doar dintr-o singură direcţie…şi tot aşa… Caz în care, cred că devine indicat a se păstra un făgaş deja creeat, decât un risc asumat însă cu şanse de reuşită deloc preconizate. Ştiu…acel now devine uneori insuportabil. Un fel de Fata Morgana…within reach, and yet…so far…
      Tocmai de aceea cred că riscul şi avântul sufletesc ţine mai mult de acel You can’t control who you fall în love with. Pentru că până la urmă totul în viaţă e un risc, viaţa însăşi fiind un risc. Doar moartea este o certitudine, aşa că din punctul meu de vedere, orice facem în viaţă, ţine (într-o mai mică sau mai mare măsură) de hazard. Sau cel puţin aşa-mi place să cred. Pentru că ar fi mult prea boring să constatăm că suntem doar nişte marionete (vezi că iar îmi aduc aminte de discuţia în legătură cu destinul :P) care au un drum prestabilit. Şi cum drumurile ni le creem (sau măcar conturăm ;)) singuri, de cele mai multe ori le mai facem şi din mers, rupând desişul din faţa noastră, şi construind cărărui acolo unde nu credeam că vom merge vreodată…
      Cred că aici am cam încurcat eu ideile. Pentru că am vorbit şi despre film, dar am făcut în acelaşi timp şi o interpretare proprie, perfect subiectivă, neţinând cont de toate aspectele filmului. Mie în film nu mi-a displăcut…his predicament, ci m-a deranjat teribil de tare lipsa lui de sinceritate. Iar asta cred că a fost cauzată de instabilitatea lui emoţională. Tot timpul l-am simţit ca pe un fricos, chiar dacă aparent stăpânea totul atât de bine. Aceeaşi frică l-a făcut să clacheze începând cu momentul dansului dintre Jenny şi Danny. A văzut că o poate pierde şi s-a panicat…rău de tot… Dacă ar fi fost sincer, poate ar fi reuşit s-o scoată la liman într-un fel, dar cine ştie…poate dacă ar fi fost sincer, ea nu l-ar mai fi plăcut atât de mult. 😉 Cred că în primul rând asta a admirat ea la el – acea stăpânire de sine, acea maturitate afişată, însă deloc demonstrată. Greşelile lui l-au distrus. Ea n-a făcut altceva decât să meargă ghidată de el, aşa că şi-a făcut-o cu mâna lui, sort of speak… De-aia am şi spus la un moment dat că eu n-aş fi făcut aşa, dar în fine…it’s just a movie...
      E dureros, dar uneori necesar să renunţi la fericirea de moment pentru o fericire care se anunţă şi mai intensă.Ba nu.De fapt, e riscant…dar poate merită, cine ştie?!… Aşa e. Vezi? Acelaşi risc. E riscant şi să aştepţi, e riscant şi să dezvolţi ceva neobişnuit… Însă fără risc, şi fără acel dat cu banul, nimeni nu mai ajunge să live their tales, pentru că niciodată nu se va întâmpla să-şi lose their heads… Doar clipele de nebunie duc înspre ceva – good or bad. Fără risc, nu se întâmplă nimic, şi ajungem să ne transformăm toţi în nişte Miss Stubbs – persoane cu inimi imense, ţinute în carapace transformate din chitină în metal, de-a lungul anilor…
      În legătură cu zborul pufului de păpădie, sunt convins că pe toţi ne atinge la un moment dat – într-o mai mică sau mai mare măsură. Mulţi neştiind însă (din păcate), când îi vizitează, şi când a plecat… Dar cel mai important mi se pare a fi poziţionarea. Câteodată trebuie să ne poziţionăm în calea vântului, pentru că doar vântul poartă puful de păpădie, către Papermani aflaţi în lumile lor gri…

      • qatalin
        31 March 2013 at 17:04

        Aş mai adăuga ceva. Când spun Iar asta cred că a fost cauzată de instabilitatea lui emoţională. Tot timpul l-am simţit ca pe un fricos, chiar dacă aparent stăpânea totul atât de bine, cred că trebuie menţionat şi faptul că el nu a avut niciodată încredere deplină în ea. Asta cel puţin este părerea mea. Doar a lăsat-o să creadă că-i mai mult decât o parteneră, o iubită, sau o…idilă trecătoare, neînvestind niciodată cu adevărat în ea, senzaţia că de fapt ea este jumătatea lui. Asta l-a pierdut pe el…

  9. 31 March 2013 at 17:28

    Mi-ai luat vorba din gura! 😆 Si eu voiam sa spun ceva despre vant si sa fac referire la Paperman, dar de bleagă ce sunt, am uitat. 😦
    Hmmm…Jenny nu cred ca e neaparat indragostita de el.Prin aceasta relatie, ea reuseste sa scape (pentru foarte putin timp) de presiunea creeata in jurul ei de catre parinti sau profesori.E o rabufnire care denota imposibilitatea ei de a arata lumii frumusetea perlei dinauntrul cochiliei, care sta mai tot timpul inchisa.Din cauza asta spun ca trebuie sa stii sa-ti pierzi mintile intr-un fel….rational 😀 (daca o exista asa ceva) , nu impulsiv, caci risti sa pierzi nu doar ce ai acum, dar si ce ar fi urmat daca nu cadeai in capcana unor placeri de multe ori periculoase.Poate nu peste mult timp, Jenny putea sa bifeze atat intrarea la Oxford, cat si intalnirea unei prime iubiri, care sa o urmareasca pe durata intregii vieti prin amintiri pozitive, deloc amare, ca cele pe care le are cu David…
    Iar in ceea ce-l priveste pe el, ai perfecta dreptate.Si as mai adauga si eu ceva. 🙂 Amandoi, atat David, cat si Jenny, construiesc relatia asta din dorinta unei transformari.Practic, conexiunea lor se infiripa in jurul unui egocentrism, sperand ca vor reprezenta unul pentru altul un fel de anulare a lumii reale, pentru a-si regasi sinele de care nu mai erau constienti…cel putin, asa mi s-a parut mie…

    • qatalin
      31 March 2013 at 17:50

      Uite, vezi? De-aia-i bine când pot schimba o vorbă cu cineva care a şi văzut filmul despre care scriu… Pentru că îmi conturez şi eu mai bine impresia, adăugând noi şi noi aspecte pe care fie nu le-am observat (de zănatic ce sunt), fie le-am trecut cu vedere (de zăpăcit ce sunt). 😆
      M-ai pus pe gânduri, dar în acelaşi timp n-o să-ţi dau deplină dreptate. 😛 Adică, mi se pare foarte oportună menţionarea faptului că fiecare dintre ei găsea o altfel de lume în celălalt, dar în acelaşi timp nu cred că ea doar asta simţea, sau doar asta a căutat. Alegerea lui Sarsgaard pentru rolul ăsta nu cred că este întâmplătoare. Şi asta pentru că ochii lui sunt ai unui om fals, mincinos…seducător dar în acelaşi timp periculos. În timp ce ea este aleasă perfect pentru a simboliza sinceritatea, naturaleţea şi gingăşia. Aşa că dacă e să fi fost vreunul dintre ei viclean, cu siguranţă a fost el, nu ea. Căutarea cu bună ştiinţă a unei schimbări de decor, vine doar din partea lui. Ea a fost pur şi simplu knocked off her feet, a visat cu ochii deschişi din prima secundă în care l-a cunoscut, şi a acceptat intrarea în lumea lui, plecând de la atracţia (era să zic faţă de el)…faţa de ceea ce reprezenta el… 😉
      Aşa că trebuie stabilit: el e dobitoc, mitoman, parşiv, iar ea e sinceră, dezinvoltă, crudă…dar devine oportunistă. ;)…cu toate că nici asta nu i se poate reproşa. Dacă el ar fi ştiut cum să se comporte ar fi putut să o păstreze lângă el. Dar….fiind prost, păduri cutreiera… 😆
      Să-ţi pierzi minţile într-un fel raţional… O s-o ţin minte p-asta! 😀 Nu că n-aş fi gândit-o şi eu, dar mi-a fost târşă s-o spun… 😳 Nu mă întreba, pentru că nu ştiu de ce. Cred că datorită fricii mele de a acceptă căile de mijloc. Prefer pierdutul minţilor, sau raţiunea… Mereu mă tem că dacă le îmbârlig, pierd…

  10. 31 March 2013 at 18:00

    Tind sa-ti dau dreptate, dar nu in totalitate.Tot ma mai gandesc si la varianta mea. 😛 Cred ca ar fi bine sa-l mai vad inca o data, si abia apoi sa ma pronunt.Deci, ne auzim prin 2035. 😀

    • qatalin
      31 March 2013 at 18:06

      Hahahahahahah………. 😆 Ok, it’s a deal! I just sincerely hope by then you’ll be at least Miss Stubbs, not The Headmistress played by Emma Thompson… 😉

      • 31 March 2013 at 18:11

        I just sincerely hope by then I’ll be at least Mme Stubbs, not Miss 😛 , you know… 😆 😆

        • qatalin
          31 March 2013 at 18:39

          Considering France is not in a different Solar System :lol:, I’m sure you will… 😉

  11. Alexandre
    16 July 2013 at 3:45

    Sou poeira de estrelas, é de lá que vim e é para lá que retornarei.

    • qatalin
      16 July 2013 at 4:03

      I’m too lazy to use google translate, and my skills in portuguese sux big time! 😆 But I guess estrelas means stars and retornarei means will return. So as long as we shall return to the stars, it’s fine by me… 😉 Thanx!

  1. No trackbacks yet.

What's on your mind?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: