Home > De suflet. > Love is blindness…

Love is blindness…

Love under the moonMultă vreme n-am putut înţelege conceptul. Ca pe multe altele de altfel, dar în cazul ăsta chiar mă ofticam. Pentru că nu încăpea în mintea mea obtuză, ideea de orbire a iubirii, de…orbecăire exact în clipele cele mai plăcute, care poartă cu sine cea mai frumoasă trăire a omului – dragostea.
Atât de dobi…de…pros…de idi…, pardon…atât de îngust la minte eram, încât până şi incredibilul film Eyes wide shut, l-am înţeles (sau m-am chinuit să-l înţeleg) având la bază atracţia fizică, pasiunea carnală, nicidecum iubirea sinceră. Şi asta pentru că n-am putut înţelege cum poate exista iubire cu…ochii larg închişi.
Fiind un adept al lucrurilor concrete, derivate din ideea ce-i în guşă-i şi-n căpuşă, nu puteam să cuprind cu puterea minţii, o situaţie în care m-aş putea afla fie orbecăind în căutarea iubirii, fie trăind în lipsa ei, dar totuşi simţind-o fără să mă pot controla. Pentru că de fapt, Blind Love, cam asta înseamnă. Fie o cauţi fără s-o vezi, fie ai avut-o, din varii motive ai pierdut-o, iar acum iubeşti…locul în care a fost…în sufletul tău…
Schimbarea înţelegerii mele a apărut treptat. N-am avut o epifanie survenită într-o deplină stare de serenitate. Ci am trecut prin mai multe etape. Iniţial am cunoscut-o pe Eli. Ştiu că lumea-i spune Elly, dar eu prefer să-i spun Eli. Dacă vă spun motivul o să vi se pară că-s un caz definitiv şi irevocabil de cămaşă cu mâneci încheiate la spate şi geamuri cu gratii către o curte cu verdeaţă… Totuşi o să încerc…
Lacramioare EliNu m-aş numi neapărat un cinefil, ci mai degrabă un avid devorator de filme. Dintre care, The book of Eli este unul pe care nici măcar nu îndrăznesc să-l văd a doua oară, de frică să nu-i ştirbesc din neşlefuitele prime impresii, pe care încă le savurez din amintiri, ca un junkie disperat că-i trece doza, dar încearcă să se mai agaţe de ultimele halucinaţii… Şi cum Elly cu întreaga ei poveste, se mulează perfect pe acea idee a lui Eli, interpretat Dumnezeieşte de Denzel Washington, în postura lui de mesager, călăuză, ultimă speranţă, înmagazinare a ultimelor sentimente umane, avocat al iubirii etc., am corelat pseudonimul ei cu numele personajului din film, alegând să mă refer la ea ca fiind Eli – love’s lost hope
Prima impresie din momentul în care am cunoscut-o, a fost că alegerea numelui de Blind Love pentru blog-ul ei, este un fel de chestie catchy, menită să atragă cititorii. Fapt care în cazul meu chiar a funcţionat. Fiind în general un bărbat libidinos, am poposit mai mult pe blog-ul ei, încercând să văd cam ce ar vrea să spună o tipă care foloseşte ideea de dragosteoarbă pe post de argument comercial, de făcut trafic. Nicidecum nu-mi trecea prin cap de fapt, complexitatea înţelesului unei trăiri care până atunci nu făcuse cunoştinţă cu mine.
Timpul trecea, eu îi comentam, ea îmi comenta mie, părând o relaţie firească între bloggeri. Şi totuşi am început să scormonesc mai mult prin blog-ul ei, prin felul ei de a scrie, prin comentariile şi trăirile ei. De ce? Pentru că începeam să…văd. Să văd…orbirea. Care orbire? Orbirea dragostei… Descopeream câte 0.1% în fiecare zi, părţi din zbuciumul unei femei frumoase, care avea încă în suflet o iubire sfâşiată în bucăţi, şi care se agăţa de fiecare fărâmă de umanitate, incluzând aici şi ideea de blog, pentru a-şi justifica existenţa în continuare…în absenţa dragostei…care între timp…orbise
EliNiciodată n-am aflat întreaga ei poveste, dar nu cred că asta ar mai conta vreun pic. Nu-s deloc genul cârcotaş/bârfitor, care nu poate să doarmă noaptea în lipsa picanteriilor. Consider că am extras din experienţa ei, fix acele trăiri care contează cel mai mult. De-a lungul timpului şi în urma discuţiilor, am reuşit să…simt, mai mult decât să înţeleg, complexitatea şi imensitatea golului din sufletul ei, lăsat în urmă de o iubire desăvârşită, aidoma unei mănuşi îmblănite, dar nefolosită, care îşi păstrează forma, dar conţinutul lipseşte…
Şi aşa, în timp, începeam să-mi conturez şi mai mult ideea de dragoste oarbă, dându-mi seama că nu doar conceptul în sine există, sub forma unei definiţii, ci posedă şi conţinut. Un conţinut pe care mă temeam să-l aprofundez, şi doar îl atingeam uşor, cercetându-l fricos.
Între timp ajunseserăm şi friends pe Facebook, loc în care am avut prilejul să-i pot vedea mai multe fotografii personale, dintre care pot considera că una este mai mult decât elocventă în ce priveşte subiectul la care fac referire aici. Comentariul pe care i l-am scris în dreptul acestei fotografii este: Ce albastru abisal, trist şi frumos... Îi scrisesem asta pe 13 Octombrie 2012, dată la care încă nu aveam închegată o impresie şi o convingere în legătură cu acest concept de Blind Love, dar iată că simţeam…miroseam eu ceva… Cred că cel mai mult mi-a pus mintea la contribuţie, acea privire a ei. Ţin minte că într-o anumită ocazie (pe care acum nici să mă pici cu ceară nu mi-o amintesc), i-am spus că aş vrea să o văd zâmbind şi cu ochii, nu doar cu gura. Sesizasem faptul că poarta sufletului ei – ochii, era închisă…

River womanŞi cum timpul trecea, am ajus să înţeleg şi eu mai bine ce înseamnă cu adevărat orbirea dragostei. De fapt nici nu ştiu dacă ăsta este cel mai bun titlu care poate fi atribuit acestui sentiment de…frustrare şi neputinţă în faţa iubirii, dar altul nu ştiu, aşa că între timp rămâne cel mai bun posibil – Blind Love.
Însă ceea ce pot spune cu certitudine, este că acea orbire nu apare doar în cazul unuia dintre protagonişti, sau ambilor. Ce-i cu adevărat groaznic, este faptul că iubirea însăşi poate fi oarbă. Şi cum orbecăie în neant, având mişcări incontrolabile şi destinaţii incerte, de multe ori sălăşluieşte în suflete rătăcite, haotic alese, închegând sentimente nobile în conjuncturi nefavorabile, ajungând să facă mai mult rău decât bine…
Vă veţi întrebă, pe bună dreptate, cum pot să afirm că există situaţii în care iubirea poate face mai mult rău decât bine, când de fapt prin însăşi definiţia ei, este capabilă să omoare moartea. Ei bine, am ajuns să cred că pot să apară momente în care o iubire oarbă, poposită surprinzător în suflete (relativ) imposibil de unit, aduce cu sine o mai mare senzaţie de blue, decât o feerie a senzaţiilor. Fiind de altfel şi motivul pentru care detest ideea de destin. Nu cred în el, pentru că dacă ar fi să cred, mi-aş focusa întreaga capacitate existenţială înspre a-l distruge…toată fiinţa mea fiind îndreptată şi având ca unic scop nimicirea lui. Cred de fapt că o mai largă potecă ce ne este aşternută în cale, poate suporta şi îngădui mici cărărui divergente care pleacă din ea către destinaţii necunoscute, fiind mai mult sau mai puţin şerpuitoare, dându-ne astfel o anume autonomie, şi schimbându-ne statutul – transformându-ne din marionete, în iepuraşi întorşi cu cheiţa.

Woman's worldFiind astfel conştient de ambele stări, de Blind Love-ul lui Eli, şi de iubirea oarbă care-mi râdea în faţă pe post de dovadă vie a...factorului aleatoriu de distribuire a fericirii în Univers, mă vedeam totuşi incapabil să pun totul cap la cap, dând un înţeles complet senzaţiilor şi sentimentelor respective.
Totul până într-o clipă. Până în clipa în care a apărut în calea mea internautică, o melodie. O melodie care în cazul de faţă a jucat rolul liantului, fiind un perfect catalizator al stărilor mele şi al percepţiei pe care o aveam în legătură cu Eli. Moment în care am înţeles. Totul!
De fapt nici nu era prea mult de înţeles. Pentru că totul este foarte simplu. Atât de simplu încât devenea imposibil de văzut, din cauza complexităţii pe care încercam eu s-o atribui întregului conglomerat de trăiri.
Indiferent de starea în care ne aflăm ca oameni, am convingerea că instinctiv alegem să ne văităm şi să suferim după o dragoste pierdută, decât să nu fi avut niciodată parte de una… Sunt sigur că Eli oricât de mult ar suferi de pe urma dramei ei personale, nu şi-ar dori nici o secundă să nu fi avut parte de infinita dragoste care a adus-o în acest abis al suferinţei. Doar o iubire pură, perfectă, care-ţi topeşte inima ca un vulcan aflat în erupţie, poate să transforme protagonistul într-o dovadă reală, palpabilă, materială, a durerii sufleteşti.
Iar asta se vede în ochi. Ochii pe care nu-i putem păcăli niciodată să ne ajute în creearea unei impresii pe care ne dorim să o afişăm. Eli este o femeie frumoasă, cochetă, şi din câte am înţeles citindu-i blog-ul, plus discuţiile personale, foarte harnică. Aşadar ar putea trece drept o femeie obişnuită (cu bune şi cu rele)…dacă n-ar fi ochii ei… În spatele cărora se ascunde o vastitate de necuprins. Şi totuşi cred că ea nu ar da la schimb trecutul superb, pentru a-şi recapătă zâmbetul din ochi.
Heart thiefÎn asta constând de fapt puterea oamenilor who lived to tell the tale… Pentru că Eli is a winner! Eu n-aş fi ajuns vreodată să înţeleg puterea iubirii oarbe asupra oamenilor, dacă n-aş fi cunoscut-o pe ea. Sau poate aş fi înţeles vreodată conceptul ăsta, dar ar fi durat mai mult timp. Pentru că a iubi nu este totul. Abia a iubi orbeşte înseamnă totul. Înseamnă desăvârşirea. Înseamnă lepădarea de sine şi aruncarea…orbeşte…în braţele care se presupune că te prind. Uneori însă, te prind, dar te scăpa după un timp, şi totuşi…şi aşa, căzut, nu-ţi doreşti să nu fi avut parte de acea clipă de balans, momentul (calculat în ani şi ani…) în care ai plutit pe aripi de iubire.
Părinţii, sora, copilul ei, sunt dovezi în sine, a faptului că ea a învins. Fapt care mă face să cred că şi destinul poate fi învins…în cazul în care există. Ceea ce totuşi nu poate fi învins, este puterea dragostei atunci când ea însăşi orbeşte… Pentru că dacă ar fi să ne referim doar la orbirea noastră în prezenţa sau lipsa ei, atunci totul s-ar transpune într-un plan lumesc, făcând întregul ansamblu nu mai uşor de suportat, ci mai lesne de înţeles şi de acceptat, ca fiind (aproape) firesc.
Când însă iubirea umblă haotic şi atinge oameni trezindu-le simţurile vremelnic, doar pentru a-i adormi la loc (ca-n Awakenings cu De Niro si Robin Williams), atunci hăul în care ne aflăm în lipsa ei, devine instantaneu conştientizat, făcând existenţa aproape insuportabilă.
Rose on a benchFac o paranteză. Ţin minte că am făcut Astronomia într-a 12-a. Materie care mi-a plăcut teribil de mult, fiind şi perioada în care citeam foarte mult S&F. Printre altele, mi-a rămas în cap ideea de Metagalaxie. Pe scurt: Dacă Galaxiile pot conţine mai multe sisteme solare, având o mărime copleşitor de mare, de ordinul sutelor şi miilor de ani lumină, ei bine Metagalaxiile sunt spaţiile dintre ele, fiind formate din acea materie neagră despre care tot vorbesc oamenii de ştiinţă ai zilelor noastre, şi care sunt spaţii atât de mari încât (ca să încerc o comparaţie…), Galaxiile ar arăta ca o minge de tenis de câmp, aflată într-un dormitor de 3/4/2.5. Adică spaţiul dintre Galaxii este de zeci de ori mai mare decât ele însele, vecinele lor aflându-se la distanţe aproape imposibil de cuprins cu mintea umană. Ca şi cum am pune o minge de tenis pe podea, şi pe una am lipi-o de tavan. Cam la aşa distanţă se află una de alta Galaxiile…ele însele fiind copleşitor de mari.
Revenind. Ei bine, cam aşa cred eu că sunt sufletele noastre. Ne aflăm într-o negură a spaţiului şi timpului, în care trăirile sunt situate într-o zonă atemporală, iar noi doar ne păcălim cu o aparenţă a desăvârşirii, atâta timp cât relaţiile interpersonale nu implică sentimente. Însă în momentul în care iubim, colosalele distanţe dintre noi sunt sfărâmate instantaneu, spaţiul pliindu-se precum space jump-ul lui Einstein, acele mingi de tenis aflate la distante uriaşe, se unesc, iar noi, ca şi oameni în carne şi oase, simţim că ne-am găsit jumătatea…şi că în sfârşit putem rezona din postura de fiinţe întregi, complete din punct de vedere atât fizic, dar mai ales sentimental.
QuasarTocmai de aceea cred că în momentul pierderii unei asemenea legături ancestrale, preferăm suferinţa, decât lipsa amintirilor. Pentru că singurătatea în care simţim că orbecăim precum Galaxiile în Metagalaxii, este mai dureroasă decât găsirea vremelnică a două Galaxii, care ulterior ajung să-şi vadă de drum separat…
În asta constă de fapt abisul din spatele ochilor lui Eli. Eu acolo văd, şi vă invit şi pe voi să vedeţi, nemărginirea Metagalaxiei care-i înconjoară sufletul. Special am ales acea fotografie (pentru care, apropo, mi-a dat acordul să o public aici), pentru că ochii ei albaştri seamănă cu un Quasar. *Quasarii sunt obiecte cosmice a căror strălucire este de zeci de ori mai puternică decât a celor mai mari Galaxii.* De ce cred asta? Pentru că doar ochii care au cunoscut fericirea unirii a două Galaxii, ajung să pulseze energie aidoma Quasarilor…
Cât despre ochii care nu trădează experienţa contopirii Universale, cred că sunt doar victimele unei iubiri perfect oarbe, aleasă pe post de emisar al unui destin nemilos, care preferă să se joace uneori cu fiinţele vii, arătându-le vremelnic fericirea prin faţa ochilor, pe care o retrag după ce o flutură puţin.
Stolen heartÎnsă nimeni nu pierde. N-am ajuns (încă) să cred că există perdanţi. Singurii perdanţi sunt cei pe care-i înghit găurile negre, şi care niciodată nu află că ar fi putut găsi o galaxie aflată la milioane de ani lumină, dar totuşi…vecină… Dar dacă e să mă refer la Quasari şi la Galaxiile amăgite de un destin glumeţ, fiecare are de câştigat. Pentru că iubirea însăşi este un câştig. Odată atins sau gustat din plin, nu lasă decât urme pozitive. Oricât de multă suferinţă ar aduce ulterior, gustul aflării sale nu creează regrete, ci amitiri. Amintiri trăite din postura de tristeţe, pace sufletească, fericire etc…nu mai contează. Tot ce contează este să ne…fecundăm cosmic unii cu alţii, pentru că doar astfel ne putem bucura unul de compania celuilalt. Altfel, nu ne…găsim…şi orbecăim de-a pururi, fie orbiţi de dragoste, fie în căutarea unei iubiri oarbe

RosesIar eu atât de varză sunt, încât am avut nevoie de o melodie pentru a-mi pune totul cap la cap. Nu ştiu pe ce fel de sistem funcţionez, dar câteodată mi-aş dori să gândesc mai mult decât simt. Cu toate că nu mă vait, atâta timp cât simţurile încă-mi funcţionează în parametrii cu care m-au obişnuit în timp, mi-aş dori parcă să pot discerne şi în lipsa senzaţiilor, doar pe baza deducţiilor. Însă cum nu prea am parte de aşa ceva, iată că sunt momente ca acesta, în care o melodie pe care o consider a fi absolut superbă, m-a făcut să visez cu ochii deschişi întreg Universul, văzând acolo licărirea fiecăruia dintre noi, cum pulsează şi cum îşi strigă chemarea furibundă, în speranţa găsirii unei luminiţe vecine, cu care să-şi omoare singurătatea.
Se pare că doar linia asta melodică, vocea lui Anna-Lynne Williams, şi versurile, m-au aruncat în acea stare pe care, sincer, ar invidia-o şi un cercetător din Boston-ul anilor ’60, care încerca să dibuiască esenţa Universului, purtat pe valuri uriaşe de acid lisergic dietilamid… 😉
Nu ştiu cât de coerent sunt eu la ora 4:33 A.M., însă nutresc speranţa că am reuşit să licăresc îndeajuns de mult, încât să-mi vadă cineva luminiţa, pe care să o citească precum un Cod Morse din care să înţeleagă ce am vrut să spun eu aici. Tot ce simt în legătură cu Blind Love, este că trebuie să învăţăm să...let go, pentru că doar aşa putem ajunge să…slide

Love is blindness
I don’t want to see
The eyes are useless when the mind is blindWon’t you wrap the night
Around me
Oh my heart
Love is blindness
In a parked car
In a crowded street
You see your love
Made complete
Thread is ripping
The knot is slipping
Love is blindness

Love is clockworks
And cold steel
Fingers too numb to feel
Squeeze the handle
Blow out the candle
Love is blindness
Blind Love
Love is blindness
I don’t want to see
Won’t you wrap the night
Around me
Oh my love
Blindness

A little death
Without mourning
No call
And no warning
Baby…a dangerous idea
That almost makes sense

Love is drowning
In a deep wellAll is full of love
All the secrets
And no one to tell
Take the money
Honey
Blindness

Love is blindness
I don’t want to see
Won’t you wrap the night
Around me
Oh my love
Blindness

Advertisements
  1. 3 April 2013 at 12:26

    Un soi de ,,carte cu oameni” este viața ta, doar că nu te oprești la a-i privi coperțile, ci intri și adăstezi la fiecare rând în parte. Nu izgonești ,,chinul”, căutării, ba mai mult există în tine însuți o încercare de ,,amânare”, care culminează ca și acum cu o explozie. E un text închinat nu doar ,,iubirii oarbe”, ci lui Eli așa cum o numești tu. Una din ,,reflecțiile” adolescenței mele precare a fost ,,Există doar Iubire neîmpărtășită”; îmi amintesc și pagina de jurnal. Între timp, lucrurile s-au schimbat însă pot spune din propria experiență, că există acolo un paroxism acerb și un soi de desăvârșire care te copleșește. Căci am ajuns să mă întreb câteva pagini mai târziu ,,Există ceva mai frumos decât a iubi pentru doi?”. Așa traduceam eu atunci acea criză, un soi de nebunie adolescentină, nevoie de ,,ceva” cred; astăzi îmi dau seama însă că i-am permis sufletului meu să exploreze un alt tărâm. Ai dreptate atunci când spui, că Ely nu ar renunța la trecut pentru suferința ce vine apoi ca un tăvălug. De fapt, ești un Regizor și tot pui replici născând amintiri, rememorând, plângând, strigând, zâmbind, iubind. Nu te interesează mai nimic, lumea aceea din tine merge în continuare; sentimentul sau poate acea nebunie nu poate fi nicidecum oprită. Și nu doar iubirea devine ,,oarbă”, ci parcă și tu îți ,,închizi” ochii într-un vis pe care îl ții acolo treaz, în forul tău interior. Și atunci ochii îți par blocați ,,înăuntrul” tău. Cumva s-ar putea spune că te desprinzi de ce se desfășoară la câțiva pași de tine, și poposești în acea contopire, simbioză…amestec de vise și dorințe. Nu știu dacă există destin, nici nu vreau să am certitudini pentru că fiecare dintre ele este o temniță, spunea cineva, și îi dau dreptate. Există alegeri, un lung șir și fiecare decizie naște o lume, un context. Nu cred eu că Dumnezeu își pierde timpul să ne ,,scrie” nouă destinul. El ne-a dat ceea ce ne trebuie, Iubirea și nevoia de a iubi. În rest, ar cam trebui să ne descurcăm singuri. Eu îmi permit să vorbesc cam mult, nu-i așa? Oricum, mai am puțintel :D. Un alt lucru, e durerea desprinderii de acea posibilitate a împlinirii; îți trebuie un curaj măreț să iubești în continuare o amintire, un vechi vis poate, îți ,,trebuie” o iubire pură și un suflet imens să iubești pentru doi, să crezi în continuare în acea primă alegere a ta. De a iubi, indiferent de situație. Mi-a plăcut mult ideea comparației tale cu Metagalaxiile, dar nu mi-a plăcut să zicem autocaracterizarea de la început să zicem. Ți-am spus, e doar ,,amânare” a ființei tale din dorința de a explora cât mai mult. Mult prea complex textul tău, pentru vârsta și experiența mea; cu toate acestea nu pot decât să citesc, recitesc…să iau și să ,,plec”. Aaaa…și da, iubirea înseamnă câștig, niciodată pierdere. Felicitări pentru text și pentru frumoasa legătură făcută cu Ely. O zi frumoasă și multă Iubire, ba chiar cu vârf și îndesat. Numai bine!
    P. S. Cer scuze anticipate pentru flecăreala mea esopică și petulanța de a ,,mă băga în seamă”. Nu mă pot abține nicodată. 😀

    • qatalin
      3 April 2013 at 15:54

      Există ceva mai frumos decât a iubi pentru doi? Superb spus. Cred că da…există (iubirea împărtăşită), însă ar mai fi şi cazul în care iubirea pentru doi e un soi de completare şi de balansare atunci când echilibrul trebuie restabilit. Ca şi cum o baterie ar fi mai descărcată decât cealaltă, însă împreună reuşesc să elibereze o cantitate egală de energie, fără ca cineva să-şi dea seama că una dintre ele…trage mai mult… Frumos concept… Nu mă gândisem la el, sau…poate nu conştient…
      Nu știu dacă există destin, nici nu vreau să am certitudini pentru că fiecare dintre ele este o temniță, spunea cineva, și îi dau dreptate. Câtă dreptate ai. Eu însumi sunt prizonierul propriei mele minţi. Captiv pe vecie, incapabil de evadare…din multe puncte de vedere. Dar poate că aşa e firesc…să existe diversitate. Nu cred că nu zbor…pentru că o fac deseori, însă prefer un anumit fel de…stabilitate, pe care o caut, şi când o găsesc o dezvolt şi o îmbrăţişez, formându-mi singur mini-temniţe în care mă pot ascunde la nevoie… O viaţă fără ancore mi s-ar părea totalmente haotică. Sunt convins că pendului lui Foucault există în mine, construit de mine, pentru mine. Nu sub forma unui egocentrism, ci pe post de reper…o geamandură a eului, la care mă raportez pentru a-mi defini stările, trăirile, simţirile…
      Îţi mulţumesc pentru tot ce-mi spui, sub orice formă ar fi, şi indiferent de lungimea textului. Felul în care-mi împărtăşeşti trăirile în urma lecturării, mă face să înţeleg vibraţiile din interiorul tău, ceea ce mă bucură teribil, pentru că este exact genul de conexiune care înseamnă că licărirea mea a fost văzută. Fie am reuşit eu să amplific bine semnalul, fie ai tu un telescop foarte bun, fie ambele… Cert este că milioanele de ani lumină, dispar instantaneu, iar gândul nostru se uneşte fie şi pentru scurt timp. Aşa că nu-şi au rostul scuzele, sau dacă da, atunci ar trebui şi eu să-mi cer scuze pentru articol… 😉 Mulţumesc mult pentru urări! Same to you! Plutire lină îţi urez!

  2. 3 April 2013 at 22:30

    As dori sa te anunt ca ai fost nominalizat din partea mea la Very Inspiring Blogger Award, mai multe detalii gasesti la : http://ilikeitcomplicated.wordpress.com/2013/04/03/very-inspiring-blogger-award/ 🙂

    • qatalin
      4 April 2013 at 2:19

      Ilikeitcomplicated, mulţumesc frumos pentru nominalizare, dar mă tem că 1) nu mă pricep deloc la aşa ceva şi 2) nu prea mă manifest precum un blogger. N-am făcut în viaţa mea o leapşă de-aia…sau cum i-o spune, şi pur şi simplu simt că-mi prind degetele în bannere, dat mai departe, sau ce altfel de chestii aş mai avea de făcut.
      Mă onorează şi mă bucură nominalizarea ta, dar mă tem că în cazul meu va fi, cu părere de rău, un drum înfundat. 😦 Oricum nu prea înţeleg despre ce-i vorba ad litteram
      Mulţumesc pentru vizită şi pentru faptul că te-ai gândit la mine ca fiind posesorul unui Very Inspiring Blog. 😳

  3. 4 April 2013 at 15:59

    Ca să păstrăm “tradiţiile” vii şi traficul ca pe autostradă – te-am nominalizat la Very Inspiring Blogger Award. Detalii aici:
    http://ghurhu.com/2013/04/04/very-inspiring-blogger-award/

    • qatalin
      4 April 2013 at 18:02

      Mulţumesc grurhu, dar după cum i-am răspuns şi lui ilikeitcomplicated, sunt varză la capitolul ăsta… Nu le am deloc cu lepşele…

  4. 4 April 2013 at 20:16

    Blind nu cred că e amorul, ci bărbatul care nu a reușit s-o vadă pe Elly. Pentru că ”Eli is a winner! ”
    Ai scris e x c e p ț i o n a l . Chapeaux bas!

    • qatalin
      4 April 2013 at 21:42

      Ştiu, Mirela… M-am referit la Eli, din postura de exemplu, pentru un anumit tip de iubire. Ştiam că în cazul ei, iubirea nu a fost oarbă, dar m-am referit şi la alte situaţii, în care însăşi iubirea poate fi oarbă…mai ales în alegerile pe care le face…din rândul oamenilor.
      Mulţumesc din suflet pentru apreciere! 😳

  5. 4 April 2013 at 20:38

    :)) “Ca să păstrăm “tradiţiile” vii şi traficul ca pe autostradă” Poate mai bine era sa citeasca oamenii ce ai avut de spus (scris) decat sa te nominalizeze la lepse irelevante.
    Asta findca tot au facut efortul de a da un click…pe autostrada 2.0. 😉

    In fine…sa revenim la oile noastre. 🙂
    Am dorit sa comentez de aseara…dar m-ai lasat fara cuvinte. Sa fiu obiect de studiu pentru conceptul numit “dragoste oarba” era ultimul lucru la care m-as fi putut gandi. E prea frumos ceea ce ai scris aici. Nu meritam atata atentie…zic eu.
    Frumusetea scriiturii si conexiunile pe care le-ai facut intre ceea ce simti tu in privinta felului meu de a iubi si revelatiile foarte personale pe care le-ai avut de curand relativ la acest concept nu ma uimesc. Ma emotioneaza. Profund. Pana la lacrimi. Si stiu ca stii ca nu exagerez.
    Ma bucura ca m-ai vazut nu intr-un mod ideal ci “ca femeie cu bune si cu rele “. Pentru ca exact asa si sunt.
    Cred ca un singur amanunt nu-i in concordanta cu ceea ce pot spune eu insumi despre starea mea. N-am invins…ma zbat inca in lupta cu demonii mei personali…
    Dar probabil ca va fi bine.
    Stii ca ai nimerit cele mai frumoase flori…proaspete sau chinuite, ofilite…? 🙂

    Am lacrimi in ochi acum…dar sa nu te simti vinovat pentru ele.. am destul de des. Am lacrimi pentru ca nu mi-as fi imaginat ca un barbat poate scrie cu atata sensibilitate despre dragoste.
    Iti multumesc!

    • qatalin
      4 April 2013 at 22:19

      Să ştii că am fost şi eu surprins de nominalizări, atâta timp cât ştiu că n-am participat la ceva anume. 😀 Dar presupun că în cadrul blog-urilor, morişca unor lepşe se învârte mai abitir decât lupta pentru puncte la Eurovision. 😉 Doar că eu nu-s Pora, şi n-am treabă cu vreo buză de sus, ci eventual cu vreuna din stânga, sau din dreapta… În fine…să nu devin mai porc decât sunt. 😳 Până la urmă 2.0 sau variantă Beta, my way is not always the highway. ;)…but I’ll be damned if I ever change it. 😛

      Nu-i vorbi de oi, berbecului. :lol:…
      Să ştii că n-am intenţionat să te analizez din postura de obiect de studiu, însă descoperirea acelei melodii a fost un fel de declic, o conexiune pe care am făcut-o între mai multe senzaţii şi trăiri interioare, dându-mi astfel seama ce înseamnă şi ideea de Blind Love.
      Mulţumesc, Eli! Să ştii că nu-i vorba despre e frumos, sau nu e frumos ce am scris eu aici, pentru că de fapt nu am scris cu vreun scop anume, sau pentru că am dorit să-ţi acord o mai mică sau mai mare atenţie. A fost pur şi simplu ceva ce-mi (era să zic…stătea pe limbă) stătea pe suflet de ceva vreme, şi dacă tot am descoperit catalizatorul care să-mi combine senzaţiile/percepţiile, cu înţelegerea/conştientizarea, m-am referit (şi) la tine, din postura de exemplu concret în legătură cu acest subiect.
      Cu bune şi cu rele suntem toţi. În cazul tău a trebuit să trec acea frază din oficiu. Şi asta pentru că încă aştept cu rele… 😆 Nu-ţi face impresii greşite… :P, sunt conştient că ai şi rele, doar că eu încă aştept să constat existenţa lor…
      Ba nu, Eli! Ai învins! Şi nu eşti singura… Ştii de ce cred asta? Pentru că lupta constantă înseamnă victorie. În luptă cu demonii personali, fiecare dintre noi suntem într-un fel sau altul învingători…într-o mai mică, sau mai mare măsură…atâta timp cât aici nu e vorba despre o competiţie sportivă, în care învingătorul se desemnează abia la final. Ţi-am şi comentat (nu cu mult timp în urmă), la o povestire de-a ta pe care o scriseseşi pentru Club, că lupta constantă înseamnă o victorie, pentru că demonii personali nu ştiu să piardă brusc, iar factorul timp îi omoară… Acea doamnă care se demachia pe hol, când fiul intra în casă, iar ea uita să-i răspundă din prima la -Sărut mâna!, câştiga toate luptele prin însăşi existenţa ei… Ştiam asta de atunci, însă mi-a trebuit melodia asta ca să pot pricepe mai multe…
      Să ştii că lacrimile tale au fost anticipate prin lacrimile mele. N-am putut să scriu aşa ceva fără a mă zdruncina interior. Şi eu mă aflu într-o luptă – cea cu destinul…pe care-l urăsc din ficaţi…aşa că iubirea din viaţa ta, corelată cu trăirile mele personale, n-au fost deloc nişte senzaţii care să mă lase indiferent…
      Tocmai de aceea am ales Lăcrămioarele. Mi se par cele mai frumoase flori de pe suprafaţa planetei Terra, dar pe care niciodată nu le-am căutat. Doar ele m-au găsit pe mine. După cum ţi-am şi comentat în urmă cu vreo un an, cred că am văzut Lăcrămioare de 3 sau 4 ori în viaţa mea, plus de vreo 2 ori şi pe net. Aceste Lăcrămioare sunt ale tale. Le-am întâlnit pe blog-ul tău, le-am descărcat în urmă cu un an, şi le-am folosit acum, pentru că am considerat că-i o ocazie perfectă… Îţi aparţin…sunt lacrimile tale, şi ţi le-am innapoiat cu drag, după ce le-am ţinut o perioadă… Am mai adăugat şi eu câteva…dar asta rămâne între noi… 😉
      Nu uita, Eli! Quasarii nu mor niciodată! Sunt generaţi de către găurile negre supermasive, care înghit Galaxii întregi, şi care concentrează într-un singur astru, energia şi lumina a mii de Supernove… They cannot die! They just…cannot!

      • 4 April 2013 at 22:59

        “Ca un zbor de fluture albastru… ” a fost tot o postare de joi, de seara de joi…ca si asta… interesant ca inca n-ai uitat-o.
        Inca o data… multumesc 🙂

        • qatalin
          4 April 2013 at 23:07

          Hmm…vezi? Până şi fluturele era albastru… 🙂 Cum era să-l uit? 😉

  6. 4 April 2013 at 23:16

    Albastrul e culoarea sperantei… 🙂 Iar cel mai extraordinar mit nascocit de mintea omului cred ca e cel despre Cutia Pandorei…

    • qatalin
      4 April 2013 at 23:27

      Înseamnă că sunt guilty rău de tot. 😛 Ador albastrul şi verdele. Ştii cumva ce rezonanţă are verdele în lumea sentimentelor? Cu speranţa am lămurit-o…e pe primul loc. Însă verdele?! ❗

  1. No trackbacks yet.

What's on your mind?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: