Danny boy.

Danny boySunetul înfundat al respiraţiei care lovea de la foarte mică distanţă plapuma, părea a fi singura tonalitate prezentă momentan în dormitorul lui Danny. Şi totuşi putea să jure că şi-a auzit numele strigat de către o voce străină. Cu toate că trecuseră deja aproape cinci minute de când acel glas gutural îi turnase acid pe sira spinării, timp în care nu se mai auzise nimic suspect, nu putea să renunţe la strânsoarea pumnilor săi micuţi pe care-i avea încleştaţi în marginea de sus a plapumei ce şi-o ţinea speriat în dreptul gurii, pregătit -Dacă va fi cazul…, să şi-o tragă peste cap, drept ultim scut împotriva răului.
De când mămica lui îi stinsese lumina, singurele gânduri care-i trecuseră prin cap au fost în legătură cu ce se întâmplase în dimineaţa acelei zile. Întunericul casei sale îi declanşase instantaneu acele senzaţii, de parcă aici se simţeau bine acele gânduri – în întuneric.
Aşa îi plăcea lui să spună. -Mami, mă duc în casa mea. O vedea cum râde de fiecare dată, fără să se poată stăpâni. Abia când reuşea să-şi tragă sufletul, încerca să-i spună că se cheamă dormitor, după care-l lua în braţe atât de strâns încât simţea că se sufocă, şi-l pupa pe frunte, după care-i dădea drumul din strânsoare, nu înainte de a-l ciufuli straşnic. Ştia şi el că este un dormitor, aşa cum era cel în care dormise până de curând alături de ei, dar de când mami şi tati îl mutaseră în noul său dormitor, a simţit că e casa lui, şi doar aşa îi spunea, spre deliciul părinţilor dar mai ales a tuturor invitaţilor, care se prăpădeau de râs de fiecare dată când mami îl chema şi-l punea să le spună şi lor unde locuieşte el.
Ştia că e un bărbat deja. I-o spunea tati mereu. Şi nu numai tati, ci toţi prietenii lui tati. Unii îi spuneau şi -Vai, ce flăcău mare te-ai făcut… Zâmbea întotdeauna, chiar dacă el nu ştia ce-i aia un flăcău. Dar oricum nu mai conta. Era bărbat, aşa că nu trebuia să ştie tot. Bărbaţii n-au nevoie să ştie tot. Bărbaţii sunt oameni mari, aşa ca tati, pe care-l vedea zâmbind de câte ori mami îi spunea -Offf, nimic nu ştii!, după care mergea să rezolve ea problema care-l încurca pe tati. De fiecare dată îi vedea cum se îmbrăţişează şi se pupă râzând, aşa că-şi dăduse singur seama –Bărbaţii nu ştiu multe lucruri, dar mami şi alte femei ca mami, îi iubesc şi îi pupă, pentru că sunt bărbaţi mari.
Dark bedroomÎncă din prima zi în care i-au arătat casa lui, i-au spus -Uite, ăsta e dormitorul tău. De acum eşti bărbat mare. Aici e camera ta. Ştiuse imediat că mami şi tati au încredere în el, dacă îl lasă să facă ce vrea în casa lui, atunci când uşa e închisă. Ca atunci când tati era la serviciu, iar mami i-a spus -Merg până la vecina de peste drum şi mă întorc foarte repede. Joacă-te aici cu maşinuţa, da? Aşa făcuse. S-a jucat şi a aşteptat-o pe mami să vină. Să vină cât mai repede… Mami nu ştie că lui i-a fost frică atunci, şi că s-a abţinut să nu plângă, dar a vrut să-i arate că poate fi bărbat mare, aşa că s-a făcut că nu vede o umbră neagră care a trecut rapid prin sufragerie, părând că-l priveşte cu doi ochi gălbui-portocalii. Poate că nici nu fusese vreo umbră. Ştia că de multe ori i se părea că vede lucruri, cu toate că îi auzise într-o seară pe mami şi pe tati vorbind despre el, cu nişte prieteni în sfuragerie, şi spunându-le că -Danny e special. Vede lucruri şi face altfel de conexiuni... Nu a înţeles ce înseamnă conexiuni, şi nici continuarea. Înţelesese că e special, aşa că era de ajuns. De ajuns să n-o supere pe mami. Iar ea a văzut că el s-a repezit în braţele ei când s-a întors de la vecina şi că a strâns-o şi el în braţe aşa cum îl strângea ea pe el. Văzuse atunci că ea e puţin speriată şi că l-a întrebat de mai multe ori ce s-a întâmplat, dar el i-a spus că doar s-a jucat cu maşinuţa, cum i-a spus ea. A văzut-o cum se uită în jur de câteva ori, după care l-a pupat iar pe frunte…fără să-l ciufulească de dată asta. Poate că uitase…sau poate că altceva o făcuse să-şi uite gestul…
………………..
Când mami îi stinsese lumina în seara asta, văzuse o nedumerire în ochii ei. Aproape că a şovăit să o facă. Ea nu ştia ce văzuse el dimineaţa, dar vedea pe faţa lui ceva neobişnuit. În pătuţ fiind, învelit şi pregătit să doarmă, probabil că ochii lui de copil în vârstă de 6 ani, trădau teamă de întuneric. În acea seara mai mult decât de obicei. Iar mami văzuse lucrul ăsta şi preţ de câteva secunde a şovăit. Ba chiar i-a mai spus o dată -Noapte bună!, pentru a mai prelungi momentele cu lumină. După care a stins-o văzând că el îi răspunde, şi a ieşit din casa lui, închizând uşa în urma ei.

Child vs evilUitase deja gândurile rele. Privirea lui mami şi strânsoarea din braţele ei atunci când vrea să-l pupe, îi alungaseră din minte până şi motivul pentru care ţinea plapuma strânsă în pumni. Când mai avea puţin să adoarmă, o voce guturală, aproape şuierată…şoptită, şfichiui aerul din casa lui, înfigând pioneze într-o inimă care acum stătea să bubuie de frică.
-Daaanny boooy!….
Şi-a înnăbuşit un ţipăt în ultima secundă, trăgându-şi până peste cap plapuma, sperând că aici, ascuns sub ea, nimic nu-i poate face rău, nimic rău nu există şi dacă mai ţine şi ochii foarte închişi, dispare şi Omul Rău.
De frică, aici sub plapumă, şi-a adus aminte că aşa îi spunea. Omul Rău. Mami îi spunea Bau-Bau, dar el ştie că Bau-Bau e doar pentru copii, pentru speriat copiii. Iar el era bărbat deja, şi ştia că Bau-Bau nu există. În schimb, pe Omul Rău îl văzuse de mai multe ori. Ultima oară chiar în acea dimineaţă. Simţise mereu că-i dădea târcoale. De fiecare dată apărea doar când era el singur, însă de câte ori Danny îl privea, dispărea. Poate că privirea lui îl speria şi îl făcea să dispară. Mami îi spusese că are cei mai frumoşi ochi căprui din lume, şi poate că de-aia Omul Rău se speria. Multe prietene de-ale lui mami îi spuneau că are ochii ei. El ştia că nu are ochii ei, pentru că şi mami are ochi, şi el are ochi, aşa că nu are cum să-i aibe pe ai ei, dar vedea că toate acele femei tare mult îl priveau în ochi şi-i spuneau c-o să fie un mare Crai. Aproape că-i venea să râdă de ele… Bărbaţii îi spuneai flăcău, femeile îi spuneau Crai. Pffff…nimeni nu observa că el este bărbat?!
Numai că în acea dimineaţă Omul Rău nu mai fugise când Danny l-a privit. Ba mai mult. A apărut când mami îngrijea florile în grădina din faţa casei, iar Danny se juca pe iarbă cu maşinuţa lui preferată. A apărut în pragul casei, i-a şoptit lui Danny în ureche, chiar dacă erau mai mult de zece metri între ei -În noapte asta te aştept în casa ta, a râs şi a intrat în casă.
Dark closetLui i-a fost frică să-i spună lui mami, pentru că numai copiilor le este frică de Bau-Bau, dar acum îşi dorea să fi făcut-o.
Ştia sigur că vocea era reală. O recunoscuse. Era vocea Omului Rău. Era în casa lui. Şi totuşi părea o voce înfundată, nu ca azi dimineaţă. Dar nu venea de dincolo de uşa casei sale, care era undeva în stânga patului, ci venea din faţă.
Începuse să i se facă foarte cald. Cu plapuma pe cap, respirând foarte repede, simţea că nu mai are aer, aşa că-i tercu prin gând să ridice plapuma, măcar să-l vadă unde este, dacă mai este… Şi să respire, sau…-Să o strige pe mami. Dar asta ar însemna că e copil, şi că nu mai e un bărbat curajos, care locuieşte singur în casa lui. Aşa că se decise să n-o mai strige pe mami.
Lasă plapuma încet jos, trase aer adânc pe gură, şi privi timid prin camera. Lumina artificială venită de la stalpul din faţa casei obtura în mare măsură lumina Lunii, însă făcea posibilă distingerea foarte clară a obiectelor din camera sa, intrând pe geam şi căzând exact pe şifonierul cel nou, pe care mami şi tati îl cumpăraseră când l-au mutat pe el în casa lui. Poposi cu ochii exact pe şifonier, când auzi din nou vocea, venind dinăuntrul lui, acum şi mai tare…
Oh, Daaaannny boooy!….
În ultima secundă şi-a înfrânat un strigăt care aproape că-i ieşise pe gură. Oricum scăpase un -Aaaa... de o secundă, dar era convins că mami nu auzise. Mai mult spera că nu auzise, pentru că oricum Omul Rău nu ar fi rămas să-l vadă şi mami, iar ea ar fi spus iar că lui Danny îi e frică de Bau-Bau, aproape râzând de el.
Nu! De data asta avea să-l înfrunte! Ştia sigur că vrea asta. Tati îi spusese că e bărbat, şi ştia şi că e mai special… Nu ştia ce înseamnă asta, dar cu siguranţă avea legătură cu faptul că nimeni altcineva nu-l vedea pe Omul Rău.
Demon EyesCând îşi făcea în sfârşit curaj, încercând să-şi calmeze respiraţia şi să-şi înfrâneze nevoia de a o striga pe mami, uşa şifonierului începu să se deschidă. Înmărmuri de frică! Nu mai avea de gând să intre sub plapumă. Nu putea nici să mai clipească. Se deschise încet, fără nici un sunet, iar lumina de afară care bătea fix pe şifonier, îi oferea o perfectă desluşire a tuturor detaliilor din faţa sa.
O mâna neagră ţinea cantul uşii. Cu degete lungi, subţiri, osoase, care aveau la capăt gheare gălbui, ce păreau foarte ascuţite. Observă în deschizătura formată, aceeaşi pereche de ochi, care de data asta erau roşiatici şi care-l priveau viclean din întunericul şifonierului. Aproape hipnotizat de acei ochi, observă cum prin partea de jos apăru un picior. La fel de negru ca şi mâna care ţinea uşa şifonierului, cu gheare lungi, care nu făcu nici un sunet în momentul în care a atins podeaua.
Şi-a dat seama că vrea să vină spre el. Voia să iasă din şifonier şi să-l fure. Îi era teamă să se gândească la altceva. Nu voia să creadă că o să-l mănânce. Ci doar să-l fure. Dar şi gândul ăsta era îndeajuns de îngrozitor pentru a-i face inima lui mică să bubuie în piept. Nevoia de a o striga pe mami devenise aproape imposibil de stăpânit. Ştia că dacă o strigă pe mami, toate astea vor dispărea. Omul Rău nu va avea curaj să-i facă rău dacă mami vine şi aprinde lumina.
Între timp, Omul Rău ieşise complet din şifonier. Acelaşi corp pe care Danny îl văzuse în atâtea rânduri. Hidos, negru, slab, cu mâini lungi şi osoase. De data asta însă, nu doar ochii erau cei pe care Danny îi vedea. Lumina ce intra pe geam descoperi privirii sale şi o gură deschisă, plină de colţi, aliniaţi într-un rânjet al morţii, şi pregătiţi să se înfigă în el.
BoogeymanCând era în sfârşit pregătit să o strige pe mami pentru a încheia atacul Omului Rău, un gând îi străbătu mintea sa de…copil special. -Dacă mami vine şi-l alungă, scap de el, dar Omul Rău va veni mereu după mine. În acea fracţiune de secundă, a decis că-l va înfrunta.
Rămas aşa, cu gura deschisă ca pentru strigăt, însă fără ca nici un sunet să-i iasă din gât, Danny se ridică în fund. Pentru o secundă a avut impresia că Omul Rău a schiţat un gest de uluire, dar poate că i s-a părut. Ar fi fost culmea să-i fie frică de el, care avea doar 6 ani. Preţ de aproape un minut care a durat cât o veşnicie, au stat amândoi aşa, încordaţi, nedumeriţi, scrutându-se din priviri. Danny era transpirat, şi aşa ieşit din plapumă, simţea cum aerul din casa lui îl făcea să simtă transpiraţia rece de pe spinare.
Îl văzu pe Omul Rău cum schiţează primul gest. O mişcare ce părea a fi un pas către patul sau. Fără să stea pe gânduri, azvârli plapuma cât colo, sări din pat cât putu de repede şi rămase în picioare, lângă pat, privindu-l în ochii mari şi roşii. Acum era sigur! Omului Rău începuse să-i fie frică de el. Şi asta pentru că pur şi simplu înlemnise în faţa şifonierului, fără a mai face vreun pas către Danny, paralizat de uimire că un copil atât de mic îl înfrunta. Şi nu oricum, ci pe teritoriul lui – în întuneric, în lumea tenebrelor din şifonierul său…
Insidious demonCurajul lui Danny se transformă în inconştienţă. O inconştienţă de care doar un copil-bărbat special, cu ochi de Crai, ar fi putut da dovadă. Cu pumnişorii săi mici încleştaţi, cu privirea care arunca flacări mai mari decât ochii roşii ai Omului Rău, cu un rictus pe faţa să micuţă, pe care nici cei mai înfricaţi bărbaţi nu-l aveau, deschise gura şi-i spuse printre dinţi, în timp ce tot corpul său încordat, rămase nemişcat:
-E casa mea! Nu ai ce căuta aici! Lasă-mă în pace!
Danny abia acum observă că Omul Rău abia ieşit din şifonier, nici măcar nu dăduse drumul în tot acest timp, uşiţei pe care ieşise. Însă cuvintele lui Danny îl îngroziseră atât de tare, încât mâna îi căzu vlăguită pe lângă corp, într-un gest ce trăda consternarea şi graoza sinceră. Acea făptură din lumea de dincolo, acel Înger al Morţii, acel Om Rău hidos, înfricoşător, care putea să trezească teroarea chiar şi în cele mai puternice minţi de pe pământ, sau să sfâşie în bucăţi carnea celor pe care-i fura noaptea în lumea lui întunecată din şifonier, rămăsese înlemnit, incapabil să se mişte, în faţa determinării unui copil-bărbat, pe care acum îl vedea cât este de special.
………………..
Clipele treceau cu o încetineală agonizantă. Secunde aproape rupte din timp, făceau ca până şi firele de praf ce pluteau prin casa lui, să-şi încetinească plutirea şi să asiste neputincioase la scena din faţa lor. Cei doi rămăseseră aşa, într-o linişte mormântală, aidoma unui duel non-verbal, aşteptând fiecare mişcarea celuilalt, însă fiind clar pentru ambii că doar Danny mai e capabil să schiţeze vreun gest. Experienţa unor milenii în care Omul Rău speriase, furase şi mâncase nenumăraţi copii neputincioşi, îl făceau să fie incapabil de o reacţie în faţa unui fapt nemaiîntâlnit. Găsise în sfârşit ceea ce nu dorise niciodată – copilul care să-l înfrunte.
Bright light in houseÎn cel mai firesc mod, Danny străbătu distanţa de câţiva paşi care-i despărţea, ajungând la câţiva centimetri de Omul Rău. Duhoarea corpului său îi invadă nasul, făcându-l să icnească de scârbă. Instinctiv, fără să gândească lucrurile ca într-o lume firească, Danny întinse mâna înainte, căutând bluza lui preferată pe care mami i-o dăruise în acea vară, şi pe care o ţinea la îndemână, pe raftul al doilea al şifonierului. Preţ de o secundă, mâna lui Danny intrase prin el. Omul Rău privi îngrozit cum tăria unui copil ce încă nu-şi cunoştea puterile deloc lumeşti, dezintegrase partea de jos a pântecului său, trecând prin el ca prin aer, luând o bluză din spatele său, din şifonier, şi acum trecând înapoi, cu tot cu bluza pe care Danny o duse la piept imediat.
Cu mâna plină de o mâzgă lipicioasă, Danny îşi duse către piept bluza primită de la mami. Cu toate că şi bluza era murdară cu aceeaşi materie gelatinoasă de care Danny nu-şi dădea seama de unde a apărut, reuşi să-şi înfrupte nările cu acel miros pe care-l căuta. Parfumul mamei sale, îmbibat în acea bluză, care păstra şi urmele olfactive ale hârjonelii sale prin iarba din faţa casei, acolo unde se juca mereu cu drag când era cald afară.
Senzaţia de bine, de siguranţă, îi invadă toată fiinţa. Îşi dădu instantaneu seama că de fapt el nu este nici copil…nu un copil normal, dar nici bărbat. Ştiu în acea secundă că el este…altceva. Înţelese pentru prima oară ce înseamnă să fii…special. Înţelese sensul pe care-l dădeau mami şi tati…pe care-l dădeau părinţii lui (ştia că nu mai e un copil mic, aşa că nu trebuie să le mai spună mami şi tati), acelui cuvânt. Poate că părinţii lui ştiau. Poate că de-aia mami…mama, îl privea cu atâta drag, dar şi cu admiraţie şi un fel de….frică?! -Nu, nu frică. Mami…mama nu ar fi simţit frică faţă de Danny, ci poate mai mult o teamă de necunoscut. Pentru că nu ştia, încă, ce poate Danny să facă, şi care era menirea lui.
Child's soulAproape râzând, lăsă bluza în jos, privi în sus către ochii Omului Rău, ridică pumnul său micuţ ca pentru a lovi cu el, se răzgândi, şi alese cea mai umilitoare cale de a-l face să dispară pe vecie.
Intensitatea concentrării făcu aerul din jurul său să vibreze, iar particulele minuscule de praf începură să se încarce static. Lumina venită de afară începu să pălească în intensitate, în timp ce în jurul lui Danny se formase deja o aură densă, ce părea o energie fotonică de o intensitate insuportabilă ochiului uman, dar care pe Danny părea să nu-l deranjeze, şi care avea drept sursă de propagare, plexul său solar. Inocenţa şi bunătatea lui de copil special, făcură ca frica sinceră pe care iniţial o simţise faţă de Omul Rău, să se transforme într-o dorinţă de echitate, de restabilire a echilibrului, de…justeţe, pe care se simţea capabil să o ducă la bun sfârşit prin propriile…puteri. Nu avea de gând să-l lase să scape în lumea lui, doar pentru a se întoarce în alte locuri, furând alţi copii. Curând, toată casa lui era inundată cu o lumină orbitoare, care era acompaniată de o distorsiune în vibraţiile aerului ce producea deja sunete. Un bâzâit constant, asemănător cu un transformator de înaltă tensiune, aflat la capacitate maximă de funcţionare. Când totul în jur părea că escaladează o spirală crescătoare, către o explozie iminentă, Danny inspiră brusc, înghiţind prin toracele său toată energia uriaşă formată de către el în jurul lui, dar care deja devenise incontrolabilă. Preţ de o clipă, sufletul său crud s-a scăldat în toată acea transpunere fizică a senzaţiei de bunătate şi dreptate, aflată în forma ei pură, nealterată, primordială.
Abia acum Danny deschise gura sa mică într-un rictus de om scârbit şi sătul de duhoarea provocată de această fiinţă care nu-şi avea locul printre cei vii, şi rosti cu o putere pe care nu şi-o exersase încă, un cuvânt pe care nu ştia că-l ştie, dar pe a cărui semnificaţie o descoperea abia acum, aruncând din plămâni şi laringe mai mult decât sunet…aruncând energie…o energie vie, neomenească, sub forma unei raze de lumină orbitoare, care-l dezintegră pe Omul Rău, particulă cu particulă, aproape negându-i întreaga sa existenţă:
-Piei!

.

Acest text literar participă la ediţia de azi a Clubului Poveştii Parfumate, găzduit de Mirela, iar tema Parfumul şifonierului este propusă chiar de către gazdă.

Advertisements
  1. 7 April 2013 at 3:37

    nu pot decat sa aplaud forta cu care ai scris,felul in care ai gradat emotia pana la acel varf,acel “piei!” care reprezinata descatusarea,eliberarea de teama…
    ti-am mai spus de cateva ori,ai putea scrie scenarii de film,scrisul tau are cadenata fotogramelor peliculei de film…
    felicitari Catalin,e o adevarata incantare sa te citesc!

    am avut ceva emotii cu sifonierul ala,nici nu vreau sa ma uit la al meu,mai ales ca noaptea asta sunt singura acasa…noroc ca dimineata e aproape :))

    • qatalin
      7 April 2013 at 4:44

      Mulţumesc, Elena! Fără să mimez falsa modestie, trebuie să recunosc faptul că povestea asta aş putea s-o dezvolt oricând în ceva foarte lung. Nu ştiu dacă ar avea acelaşi impact, ca şi efect asupra cititorului, dar ideea o am în cap… L-am văzut deja pe Danny în diverse situaţii, doar că aici a trebuit să condensez totul, pentru că fiind blog, nu puteam să scriu un roman întreg. 🙂
      Asemenea aprecieri n-au cum să nu mă bucure, şi să mă încurajeze pe mai departe. O să scriu cât de curând ceva mai lung…sper…dacă găsesc timp.
      Hah! Sorry! 😛 Cin’ te-a pus s-o citeşti noaptea? :mrgreen: Acu’ dormi şi tu cu lumina aprinsă. Sau…nu mai dormi deloc. 😉

  2. 7 April 2013 at 8:51

    Bună dimineața, Cătălin!
    Talentul tău e incontestabil și nu mă refer doar la idee și stil, esențiale în elaborarea unei bucăți literare, indiferent de genul ales, ci la modul în care expui evenimentele, creând secvențe vizuale gradate, bine dozate, teama amplificându-se treptat și aproape palpabil, ajungând dincoace de ecranul monitorului!
    Copiii iubiți, care știu că părinții le spun și îi învață numai lucruri bune, rareori au spaime mai puternice decât efectul unui ”bau”, iar Danny era un copil care își asumase faptul că a crescut și a părăsit dormitorul părinților, mutându-se S I N G U R într-un dormitor nou și asumându-și rolul de bărbat, de om mare, stăpân pe propria-i cameră, dar și teama care însoțește responsabilitatea de-a avea, fie și doar pe timpul nopții, singur grijă de el… Întâmplările sunt ușor ”de trăit” de cititorul însuși. Ceea ce este admirabil, încântător. Are savoare, iar spaima are rolul ei bine determinat în povestea ta. Danny boy primește blazonul de om mare cu mândrie dar și sfială, pupatul de seară îl îmbărbătează,dar liniștea și singurătatea nopții nu îi mai sunt aliați. Copiii cu multă imaginație descoperă nevăzutul, iar forța lor de neîntinați fac ca ” Omul Rău” să se dezmembreze particulă cu particulă, aproape negându-i întreaga sa existenţă ”printr-un inspirat și extrem de curajos -Piei!”
    Chapeaux bas, și sigur nu e ultima dată când o spun, dar e ceea ce mai pot exprima în fața talentului. 🙂

    • qatalin
      7 April 2013 at 14:59

      Bună, Mirela!
      Cu toate că este evident faptul că ţi-a plăcut povestea mea, îngăduie-mi te rog să cred că exagerezi puţin. Altfel nu m-aş simţi exact aşa în momentul ăsta -> 😳
      Mulţumesc din suflet pentru complimente. 🙂 Mă bucur că am ajuns cu bine la a doua ediţie în care scriu şi eu pentru Club. Nu ştiu câte idei mai am pentru a continua…dar…cât m-o ţine, merg înainte. 😉

      • 7 April 2013 at 19:38

        Am lăst două cărți neterminate anul acesta, din cele câteva citite, nu dau titluri că nu fac eu antireclamă, dar povestea ta n-am lăsat-o, deci nu exagerez. Pur și simplu am spus exact ce-am simțit. Așa cum data trecută am recunoscut că sunt ușor confuză și nu pot spune cu exactitate ce sentiment îmi lasă povestea aceea gothică…Dar accept și paginile mai violente, ca figură de stil. Și consider benefic să elogiez un merit, dacă gestul e sincer. 😉

        • qatalin
          7 April 2013 at 19:48

          Mulţumesc, Mirela! Nici nu ştiu ce să mai zic. Sunt pur şi simplu copleşit…măgulit…de cuvintele tale. 😳
          După cum îi spuneam şi lui Elena, intenţionez să scriu ceva mai consistent în viitorul apropiat (să văd când mi-oi găsi timp), fiind foarte curios dacă părerea unor oameni avizaţi ca tine, se menţine constantă, în legătură cu felul în care scriu eu.
          Încă o dată, îţi mulţumesc sincer! Mă înclin, cu respect. 😉

  3. 7 April 2013 at 9:03

    In copilarie duceam fostii nostri cai la grajdurile colectivei agricole; treceam pe langa cavoul degradat al fostului nobil (baron?) local;m-am speriat de multe ori…; ciudat, ca nu m-au invatat parintii expresia cu “piei…”;
    cred ca nu le-am spus cum tremuram/transpiram de frica….

    • qatalin
      7 April 2013 at 15:02

      Fiecare dintre noi am trecut prin momente pe care nu le putem uita…nici dacă am vrea. Şi eu ţin minte câteva sperieturi, sau zone prin care circulam cu o încordare nefirească…copil fiind. Se pare că Danny a învăţat mai multe, din postura lui de copil…special. 🙂

  4. 7 April 2013 at 9:58

    Foarte frumos descrise toate trairile micutului flacau, crai, barbat, copil. Felicitari pentru text! Initial am zis ca n-am sa-l citesc pana la sfarsit, dar s-a terminat mai repede decat as fi crezut, atat de tare m-a prins povestea.

    • qatalin
      7 April 2013 at 15:06

      Bună, Nina! 🙂
      Mă bucură vizita ta, şi cu atât mai mult faptul că ai lecturat întregul text, care într-adevăr…e cam lunguţ. Obişnuiesc să scriu destul de mult, asumându-mi neplăcerile creeate vizitatorilor. Dacă însă ai parcurs-o cu plăcere şi ai fost prinsă în lectură, nu înseamnă decât că am reuşit ceea ce mi-am propus, iar asta mă bucură tare mult.
      Mulţumesc, Nina! 🙂

  5. 7 April 2013 at 20:14

    Felicitari în primul rând! Povestea ta descrie unele temeri pe care orice copil le-a încercat şi urmăreşte gradat, curajul şi determinarea unui anume copil-bărbat, care l-au ajutat să învingă – să-i spunem, răul primordial – prin capacităţile de care dispune. Astfel, şifonierul nu este doar un spaţiu plin de parfumuri şi surprize plăcute, ci poate fi şi un refugiu al răului sau o frică a claustrofobilor. Am citit cu plăcere tot textul tău şi mi-a plăcut mult! La un moment dat, mi-au venit în minte versurile unui cântec pentru copii: Nu mi-e frică, nu mi-e frică de bau, bau! 🙂 În cazul acesta se aplică versurile, dar în realitate unii copii sunt prea copleşiţi de umbre şi tenebre, de necunoscut şi caută protecţia părinţilor, ceea ce este perfect normal!
    Numai bine!

    • qatalin
      7 April 2013 at 21:23

      Aşa e. Nimic nu se compară cu protecţia părinţilor. Şi totuşi tind să cred că fiecare dintre noi avem la un moment dat clipe de…tărie sufletească inexplicabilă, fiind capabili să înfruntăm greutăţi care ar putea să pară insurmontabile pentru vârste atât de fragede. Altfel nici n-ar fi fost inventat acel frumos Nu mi-e frică, nu mi-e frică de Bau-Bau! 🙂
      Mulţumesc, Lolita! (iar mă simt ciudat spunând cuvintele astea două :oops:)
      O seară bună! 😉

      • 8 April 2013 at 12:26

        E foarte adevărat că uneori suntem capabili să trecem peste experienţe absolut incredibile, chiar dacă la vârste fragede -exemplul Lolitei din romanul omonim – şi bravăm… Poţi folosi numele fără să te simţi ciudat… 🙂 Am trecut de mult de vârsta Lolitei, lucru care nu mă împiedică să admir în continuare romanul controversat al lui Nabokov. 🙂

        • qatalin
          8 April 2013 at 15:05

          That makes two of us. 😉 Cu toate că n-am citit romanul, ci am văzut doar filmul. Ecranizarea cu Dominique Swain şi Jeremy Irons.
          În opinia mea, admiraţia pentru acel roman şi asumarea pseudonimului, nu au legătură cu înaintarea în vârstă. Un suflet de Lolita rămâne veşnic tânăr…indiferent de numărul anilor trecuţi în contul posesoarei… 😉

  6. 7 April 2013 at 20:56

    Uau…si ce se mai intampla? Maine ce face Dany? E foarte lunga povestirea, nu am rabdare sa citesc postari atat de lungi in 99.99%din cazuri, dar acum nu m-am putut despinde. Ce fain ca Dany afla ca Este, si odata ce este, poate fi si mic si mare si fricos si curajos peste masura si real si supranatural…Scuze daca nu-s coerenta…dar totusi ce face Dany saptamana viitoare?

    • qatalin
      7 April 2013 at 21:30

      Bună, Anca! 🙂
      În primul rând mă bucur enorm că am fost unul dintre acele 0.01% cazuri fericite în care lecturarea merge până la capătul poveştii. Îmi pare bine că ţi-a plăcut şi că ai gustat pe deplin toate posturile în care s-a aflat Danny. Însă cu părere de rău trebuie să te anunţ că aceasta a fost povestea lui Danny. Aşa cum şi corbii s-au întors doar o singură dată, în urmă cu două săptămâni, tot în Club, şi Danny ne-a povestit ce-a păţit în acea seară… 😉

  7. 7 April 2013 at 21:50

    Dacă-ți spun că-mi venea să-l iau de mână pe băiețel și să-l mângâi pe creștet, asigurându-l constant că nimic rău nu i se va întâmpla, oare reiese cât de puternic am resimțit fiecare cuvânt?! Și m-am bucurat văzându-l puternic, deși era cam devreme să fie puternic singur. Spun asta pentru că am doi copii și mi-ar plăcea să pot fi acolo, să le sar în ajutor, dacă e să fie. Deși, reușita lui Danny a meritat efortul și-mi pune câteva semne de întrebare cu privire la varianta optimă de ajutor.
    M-ai trimis cu gândul la Shining, a lui S. King. Pe nerăsuflate am citit-o, așa aș citi și povestea lui Danny, de va fi să fie o versiune mai lungă.
    Mulțumesc pentru lectură. 🙂

    • qatalin
      8 April 2013 at 0:37

      Să-ţi trăiască şi să le dea Dumnezeu sănătate! 🙂 Citindu-ţi povestirea, mi-am dat seama de dragostea pe care le-o porţi. Cu toate că risc spunându-ţi asta, atâta timp cât eu n-am copii, încă, cred că-i binevenită o micuţă doză de independenţă. Am fost crescut de doi părinţi overprotective, aşa că ştiu ce-i aia să fii cocoloşit. 😛 Nu spun că-i rău, dar există riscul ca Danny să nu-şi dea seama de puterile sale. 😉
      Stephen King e autorul meu preferat. Nu i-am citit decât vreo zece romane, dar cred că şi dacă aş fi citit doar două, tot şi-ar fi pus puţin amprenta asupra mea, că şi stil de abordare…pentru că în afară de tendinţe în scris, n-am cum să mă asemăn cu el vreodată. 😀
      Cu mare plăcere, Irealia. Mulţumesc şi eu pentru căldura cuvintelor tale. 🙂

      • 9 April 2013 at 10:15

        🙂 Doamne, e atât de ușor să vrei bine și atât de greu să-l faci, mai ales când ești părinte! Exact la riscul ăsta mă gândesc și eu, dar uite, tot mă surprind făcând lucruri pentru ei, protejându-i excesiv. Cred că mă protejez pe mine, de fapt, că mă-ncearcă niște spaime la gândul c-ar putea fi în pericol, de nici nu le pot compara cu nimic.
        Ai mai multă încredere în ceea ce poți, pentru că talentul tău este izbitor. Dar știu că, în general, cei care pot au mai multe dubii. 🙂

        • qatalin
          9 April 2013 at 19:02

          Dar știu că, în general, cei care pot au mai multe dubii. Fii sigură că este aplicabilă şi în cazul tău. 😉 Doar o mamă foarte responsabilă îşi face atâtea griji pentru pruncii ei. 🙂
          Mulţumesc frumos, Irealia! 😳 O să încerc să-ţi urmez sfatul… Sper să şi pot…

  8. 7 April 2013 at 22:07

    Captivantă povestire! Suspans, mister și happy-end. 🙂

    • qatalin
      7 April 2013 at 22:25

      Mulţumesc, lili3d! 🙂 Mă bucur că ţi-a plăcut.

  9. 8 April 2013 at 2:53

    Se zice ca spaimele copiilor sunt de fapt temerile/fobiile adultilor-parinti transferate constient sau nu, asupra celor mici. C-o fi asa, ca n-o fi, nu pot decit sa dau crezare specialistilor.
    Povestirea ta are atita realism si pragmatism in ea incit mi-am amintit de mine si de fobiile mele dar mi-am amintit si de primul profesor de inot pe care l-am avut in copilarie. Dupa o minima instructie teoretica m-a aruncat in apa si mi-a spus autoritar “aplica teoria daca nu vrei sa plec de linga tine”. Ei bine, in acele momente, imi venea sa-i strig… “scoate-ma naibii de aici”.
    M-ai tinut in suspans cu povestirea facindu-ma sa merg cu imaginarul mult mai departe decit ai facut-o tu prin scris. Sau poate ca nu…

    • qatalin
      8 April 2013 at 4:53

      Pe Irealia am dus-o cu gândul la Danny din Shining-ul lui Stephen King. Acum, citind comentariul tău, stau să mă gândesc dacă Danny Lloyd, puştiul de 6 ani (altă asemănare…şi de nume şi de vârstă), care a interpretat rolul lui Danny Torrance în filmul lui Stanley Kubrick, o fi purtat cu sine temerile/fobiile adulţilor-părinţi, atâta timp cât el a aflat că a jucat într-un film de groază abia peste mulţi ani…fiind ales pentru rol datorită puterii sale de concentrare, şi fiind ghidat de Kubrick pentru a putea face faţă rolului. 🙂
      Tind să cred că nu, ceea ce mă face să zbor cu gândul la eventualele traume ale lui Stephen King, fără de care nu s-ar fi născut acea minunăţie de roman – The Shining. 😉
      Apropo de înot, pe mine mă lua tata în braţe şi înota cu mine până la geamandură, învaţându-mă astfel şi ceea ce înseamnă încrederea, pe lângă înot…chiar dacă iniţial eu ţipam ca din gură de şarpe. 😆
      Mă bucur că ţi-a plăcut lectura, dar aş avea oarece reţineri în legătură cu imaginarul. Adică, mi-ar place să cred că ai călătorit chiar mai departe decât am făcut-o eu, dar ar însemna să te mint dacă ţi-aş spune că Danny nu m-a rugat s-o scriu mai scurtă, pentru a nu speria foarte rău oamenii mari care o vor citi… 😉

      • 8 April 2013 at 11:56

        Inclin sa cred ca, inconstient, in momentul in care citim ceva ne virim in text si actiune, devenind un alt personaj. Si atunci imaginatia incepe sa teasa propria poveste pe povestea deja spusa. In Danny boy, eram acolo si toate scenariile posibile le-am imaginat. Am ajuns pina acolo incit Omul rau a devenit violator, pedofil, criminal, vampir, creatura mutanta…ce sa mai zic? Desi nu sunt defel adepta vizionarii jurnalelor de la ora 5, inca sunt tributara multor angoase, in parte generate si de multele filme, carti, reportaje, etc. urmarite in decursul anilor. De aceea am spus ca am mers mai departe cu imaginarul… Apoi, m-am oprit si-am lasat actiunea scriitorului sa curga, astfel ca, in Danny boy, n-am vazut doar copilul ci si adultul care face dintr-o “copilarie” un laitmotiv al instinctului de supravietuire(fie el fizic sau psihologic). Depinde doar de adult cum va face fata situatiilor in sine.
        As mai avea ceva de spus: trebuie sa lasi baiatul sa plinga. E o idee eronata cum ca, lacrimile sunt ‘sensibilitati’ doar ale sexului slab.
        Ai reusit, intr-o relativ scurta scriitura, sa aduci fata-n fata atit de multe aspecte care tin de psihologicul virstelor incit n-am putut decit sa ma bucur si sa admir stilul si talentul literar !
        Jos clopu’, vorba ardeleanului! 🙂

        • qatalin
          8 April 2013 at 16:08

          Mulţumesc frumos, Mala! 🙂 Înţeleg perfect intrarea ta înăuntrul poveştii, fapt care mă bucură nespus, pentru că-mi dau seama de plăcerea cu care ai citit-o.
          Observ totuşi cum continui să-mi dai târcoale cu îndemnuri empatice în faţa cărora nu pot fi altfel decât recunoscător, însă trebuie să precizez că nu întotdeauna autorul se referă la sine, la bucăţi din sine, fie şi într-un mod inconştient. În ceea ce mă priveşte, doar imaginaţia e de vină. Îmi pot închipui o infinitate de scenarii, în care nu eu sunt personajul principal. Multă lume a înţeles astfel textele mele literare, ceea ce îmi creează un sentiment perfect ambivalent: o necăjire amuzantă. Adică îmi pare rău că sunt perceput astfel, dar în acelaşi timp mă amuză (deloc persiflant) faptul că mi se atribuie o asemenea statură. Spre exemplu Pandhora a crezut că mă refer la propria mea persoană când am scris Călător (care are patru capitole)…
          Revenind, o să precizez totuşi, spre liniştea ta, că băiatul plânge. 😉 Mult de tot (când e cazul), fără sfială… Descătuşarea e pe ordinea de zi, aşa că nu-s probleme la capitolul asta. 😀
          Încă odată mulţumesc pentru aprecieri! O zi minunată îţi doresc! 🙂

        • 8 April 2013 at 17:03

          😀 … iar eu nu pot decit sa multumesc pentru rabdarea de care ai dat dovada, facindu-ma sa analizez, inca o data, intelesul empatic al mesajului ce razbate din comentariile mele.
          Netrimitind nici o secunda macar gindul spre tine ca fiind sursa de inspiratie a povestii sau a lacrimilor(desi nu vad nimic rau in amindoua) totusi am aflat ca baiatul plinge 😉
          Cu multumiri inca o data, o zi minunata sa fie si pentru tine!

  10. 8 April 2013 at 14:47

    Am reusit sa citesc abia acum desi si azi-noapte, spre dimineata, am incercat, nereusind sa parcurg decat exact primul paragraf, desi nu e delimitat clar. Adica nici n-am trecut de prima foto 🙂 Eram obosita si ti-am mai spus ca e pacat sa citesc o astfel de scriere cand nu-s capabila sa emit judecati. Si nici sa percep toate detaliile. 🙂
    Imi plac filmele nu chiar de groaza desi oarecum da, dar imi plac cele cu mult suspans. Si povestea ta contine din plin asa ceva ca ingredient principal. Sincer, cu oarecare strangere de inima am citit o vreme incercand sa ma lamuresc singura in privinta lui Danny. Mi-a fost teama sa nu fie “special” in sensul acela…acel special consacrat de o anume pelicula, cred ca banuiesti la care ma refer.
    Dar ma bucur ca e special in alt fel. Desi eu acum nu stiu: chiar este? Sau este doar ceva folosit ca incurajare? Caci daca este special cu adevarat…e si asta o povara. Poate am mers cam departe cu gandul…dar poate ma lamuresti in ce fel l-ai gandit. Sunt curioasa 🙂
    Mi-a placut si ideea, si faptul ca te-ai transpus in gandirea si actiunile unui copil…Am avut impresia chiar ca citesc ceea ce gandeste un copil, un baietel. Mi-a placut si felul in care mama nu-l mai cocoleseste. Nu-mi place deloc cocoloseala 🙂
    Nu m-am putut compara cu felul cum gandeam fiindca am fost fetita si fiindca imi amintesc clar ca si atunci cand eram mica mereu am gandit cam ca un om mare…am fost tot timpul mult mai matura decat varsta mea, stiu perfect chestia asta. Cu toate astea aveam si eu o spaima pe la varsta lui Danny. Nu de Bau-Bau dar nu mai spun ce fel. 🙂
    In ansamblu, o poveste foarte frumoasa. Care nu m-a speriat nici prin tema, nici prin lungime :))

    • qatalin
      8 April 2013 at 16:49

      Nu ştiu cu exactitate în ce fel te temeai să nu fie Danny special, dar am vreo 3-4 variante, aşa că pe bâjbâite şi tot nimeresc. 😛 Pot doar bănui, aşa că mă bucură faptul că n-a fost în sensul în care şi tu bănuiai că o să fie.
      Nu a fost ceva folosit ca încurajare. Adică poate fi, în funcţie de ceea ce vrea fiecare să creadă, dar dacă tot m-ai întrebat pe mine personal, răspunsul este -Nu. Ar fi foarte mult de vorbă în legătură cu Danny, pentru că ideea în sine îmi dă târcoale de ceva vreme, numai că e foarte mare, ca şi poveste. Aici n-am putut decât să condensez foarte foarte mult din ceea ce aş scrie despre Danny. Dacă va fi să dezvolt vreodată povestea lui, cu siguranţă vom afla mai multe despre el. 🙂 De fapt, toate textele literare pe care le-am scris pot fi mărite. Pe fiecare le-am văzut a fi mult mai mari, mai laborioase şi mai complexe decât ceea ce am exprimat. De aceea multe persoane (printre care şi tu) au observat felul meu descriptiv de a scrie şi de a mă referi în general la un singur cadru, analizându-l şi-n dungă. Gândeşte-te doar că ar fi vorba de (să zicem) 100 de cadre, când de fapt eu am descris doar unul…în legătură cu fiecare povestire. Poate că am exagerat, but you get the picture. 😉 Povestea lui Danny, aceste minute din dormitorul său, reprezintă doar o secvenţă, o micuţă scenă din ceea ce am în cap în legătură cu el. Relaţia cu părinţii, joaca cu ceilalţi copii, diversele tangenţe cu Omul Rău, viitorul său de copil speical, toate astea pot fi dezvoltate…
      Pe mine m-a încercat dualitatea încă din copilărie. Aveam momente de copil matur, civilizat, mult prea manierat şi prea cuminte având în vedere vârsta foarte mică, pe care le combinam cu momente exagerat de zăpăcite, deveneam gălăgios, enervant chiar, purtându-mă precum un copil mai mic decât vârsta… Nici părinţii nu mai ştiau ce să înţeleagă. De la vorbe din partea străinilor, ge genul -Vai, ce copil cuminte, ce manierat şi bine crescut este…, se trecea (uneori rapid) la vorbe din partea alor mei -Încetează domnule odată cu săritul…Stai locului, nu vezi că avem musafiri? Vă rog, scuzaţi-l…aşa face câteodată când primim musafiri. Nu ştiu ce are acum…în general este un băiat cuminte. 😆
      M-ai făcut curios în legătură cu sperietura ta… Dacă nu Bau-Bau atunci ce, sau…cine?! 😉
      Apropo de filme, dacă tot îţi plac cele cu suspans, trece-l şi pe ăsta pe interminabila listă pe care o ai din partea mea.

      • 8 April 2013 at 19:07

        Daca ai vazut Forest Gump, si sunt convinsa ca ai vazut…stii. Nu banuiam…speram sa nu fie…fiindca deja ma indragostisem de el din primele randuri, de cand tinea strans cu pumnisorii plapuma peste cap si cand se simtea cu multa importanta “apropitar” 🙂
        Parca te si vad copil.:) Alternand o maturitate precoce cu neastamparul firesc al copilariei. Mama a fost o femeie mana de fier…asa ca eu nici nu puteam fi decat foarte matura copil fiind si ca sora oleaca mai mare. Careia permanent i se cerea maturitate 😉
        Teama de moarte…a mea…si imi plangeam singura de mila…de cand am amintiri, adica cam de pe la vreo 4 ani. Apoi s-a estompat…cam dupa varsta de 10 ani…

        • qatalin
          8 April 2013 at 19:28

          Aha! Despre acel gen de special era vorba? 😛 Mi-ai dat idei cu Forest Gump… Hmm… Doar că trebuie să fie niţel mai mare…nu 6 ani. 😉
          Maică-mea-i Capricoarnă, aşa că săraca femeie a avut multă răbdare nativă la activ, din care i-am tocit eu mare parte… 😀
          Wow! Interesantă teamă. Şi mie mi-a fost frică să nu mor când am fost mic (4-10 ani), dar cred că de vreo 2-3 ori…nu pe durata a mai multor ani. 😦 În legătură cu tine, ce pot să zic… -A gothic soul starts showing at early ages… 😉

  11. qatalin
    8 April 2013 at 17:10

    @Mala:

    A fost o plăcere să mă las psihanalizat şi să-mi fie induse căi de exprimare pe care cu drag le-am îmbrăţişat, folosindu-le. 😉 Consider că dacă aş fi jucat rolul ermeticului închistat, plăcerea ar fi fost doar de partea mea. Şi cum nu-mi stă în fire să simt doar eu plăcere (fie şi doar într-o conversaţie), tind să cred că descătuşarea noastră a închis perfect arcul de cerc al schimbului nostru de replici.
    Da… Abia acum este o zi minunată, însă nu pentru mine, Mala. Ci pentru amândoi! 😉

  12. 9 April 2013 at 12:36

    M-am gândit instant la ”Shining” 😀 I loved it (și cartea, și ce-ai scris tu!)

    • qatalin
      9 April 2013 at 19:06

      Mulţumesc, Oana! 🙂 Uitasem multe detalii despre Shining. Abia când mi-a adus aminte Irealia, am gugălit şi mi-am dat seama că pe băiat tot Danny îl chema şi avea tot 6 ani… Ce minuni face subconştientul ăsta… 😉

  13. 10 April 2013 at 17:46

    Ehee, unde ai stat până acum, domnule? Trebuia să te citesc mai de demult, e bine și acum însă. Am citit, m-am oprit, am trecut și pe la comentarii și am văzut că s-a cam zis ce era de zis, însă dincolo de felicitări, eu îți spun să faci ceva cu talentul tău. Sunt mulți cei care ,,umblă” după asemenea texte și e păcat să nu poată intra în ,,posesia” unei asemenea scriituri. Eu țin să îți spun că m-a fascinat până la amețeală reflectorul psihologic, care tot pică și se învârte în jurul personajului tău, prichindel construindu-l. E un soi de teatru al măștilor; o voce naratorială care îl mână spre curaj, îi pune frica în sân, tot jucându-se cu el, pătrunzând puternic în vortexul unei transformări cruciale. Să mai spun că mi-a plăcut măiestria cu care ai gradat suspansul, felul cum ai descris creșterea curajului? Aș strica din farmecul poveștii. Dacă cu un vechi text mă făceai să vorbesc singură, acum o să tac, căci vreau să recitesc. Numai bine și cât mai multe texte…multe, multe căci tu chiar știi să scrii! Mă înclin..gata, înapoi la recitit 😀

    • qatalin
      10 April 2013 at 17:55

      Să ştii că nu m-am ascuns deloc! 😀 Şi nici nu-s micuţ încât să nu mă vezi…. 😆 Mă bucur că-ţi place cum scriu… 😉 Aş vrea să cred că începi la un moment dat să mă şi critici, pentru că ceea ce-mi spui de fiecare dată, seamănă mai mult cu o caracterizare a povestirii respective, alături de complimente şi aprecieri… 😳 Nu pot să cred că scriu doar bine şi atât… Poate o fi doar impresia iniţială, pentru că nu ne cunoaştem de mult timp. Oferă-mi ceva timp, şi promit să te enervez… 😆
      Mulţumesc pentru tot ce-mi spui… Şi…lectură plăcută în continuare… 😉

  14. 24 April 2013 at 6:38

    O conjunctura nefericita a facut sa nu ajung pe aici decat in noaptea-dimineata asta. Cand vad ca nu esti. Nu mai esti nici pe FB…
    Sper ca nu “de tot”…aceasta plecare. N-am dat nici macar like la articolul ultim fiindca nu l-am inteles…nici macar cand am constatat ca are comentariile dezactivate nu l-am inteles.
    Sper sa te intorci. Urasc plecarile… 😦
    N-am gasit alta solutie sa-ti las un gand…

    • qatalin
      24 April 2013 at 14:11

      Eli, o conjunctură şi mai nefericită m-a făcut să iau această decizie. Ultimul articol nu este scris ca rezultat al motivului pentru care simt nevoia să iau această pauză, dar acum dacă analizez mai bine, se potriveşte. Îţi mulţumesc pentru gândurile bune, pentru apropiere şi pentru prietenie. Sper şi eu să mă întorc cât mai curând. Când se va întâmpla asta? Nu ştiu…

      • 24 April 2013 at 23:47

        Am inteles… Abia acum am primit si citit…ceea ce trebuia. “Acolo” am mesageria plina cu multe si sonorul off…
        Nu ai idee cat de mult inteleg. Imi pare extrem de rau. Foarte. Sunt aproape fara cuvinte. Nimic din ceea ce as putea scrie nu ajuta…Nu ma pot gandi decat la “I’ll Be Missing You”…cred ca spune cumva, ceva…
        Ma chinui sa scriu aici de o jumatate de ora, cred…
        Nu pot comunica altfel decat aici, astfel. “Acolo” sunt posibile doar input-uri…altceva nimic. 😦 Dar constat ca a fost bine si doar atat.
        Te intorci cand vei considera ca poti…

        • qatalin
          25 April 2013 at 3:36

          Mulţumesc, Eli. Înţeleg. I’ll be missing you too. Sper să mă pot întoarce, cândva. Dacă voi mai putea să scriu…

  15. Valentin
    22 May 2013 at 9:10

    Felicitari Catalin. Ai domnule, ai, ce mai incoace si incolo. Sunt cu geana pe tine.

    • qatalin
      22 May 2013 at 15:37

      Să ştii că lucrez greu under pressure, aşa că mai prefă-te şi tu că te uiţi în altă parte, să-mi creezi impresai că nu-s chiar aşa de urmărit. 😛
      Mulţumesc Vali! Means a lot! 😉

      • Valentin
        22 May 2013 at 17:41

        Cu placere, Catalin. Sigur ca da, ma voiu plimba boiereste, cu mainile la spate si tragand tacticos din lulea pe miristile blogosferei, din cand in cand punandu-mi monoclul si aplecandu-ma asupra rezultatului muncii truditorilor talentati.

        • qatalin
          22 May 2013 at 17:47

          Aşa, aşa… Mai creează tu multă presiune asupra mea, şi-o să vezi ce mă împiedic singur, ca prostu’. 😆
          Încă odată, mulţumesc! Mă simt măgulit. 😳

  16. Valentin
    5 June 2013 at 9:57

    Catalin, am observat ca la ultima ta postare nu se poate comenta, asa ca folosesc acest post pentru a-mi exprima condoleante. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace pe dragul tau tata.

    • qatalin
      5 June 2013 at 17:34

      Mulţumesc Valentin. Dumnezeu să-l ierte!

  1. 7 April 2013 at 9:25
  2. 7 April 2013 at 9:44
  3. 7 April 2013 at 19:46
  4. 7 April 2013 at 21:39
  5. 7 April 2013 at 23:24
  6. 9 April 2013 at 9:04
  7. 9 April 2013 at 16:49

What's on your mind?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: