Home > De suflet. > Keep your head up, my love.

Keep your head up, my love.

14 April 2013

The life inside mePe vremea când citeam Pendulul lui Foucault al lui Umberto Eco, tare neghiob şi ignorant mai eram. Nu că acum aş fi altfel… Doar percepţia mi s-a schimbat o ţâră. Am devenit puţin mai atent la ansamblu, văzând mai mult decât un stop cadru, şi având mai mult de o singură mutare în expectativă. Culmea e că n-am mai jucat Şah de multişor, dar sunt convins că acum aş juca mai bine decât pe vremuri. În fine…
Cred că la baza noilor abordări, dincolo de orice fel de strategie, pentru că nu-mi stă în fire o analiză prea profundă, s-ar afla un alt sistem de referinţă. O anamneză transformată în scenariu. Iar asta se întâmplă datorită pendulului. N-am cutezanţa de a spera că pot emite judecăţi cu valoare de adevăr, dar până la urmă, propriile mele răspunsuri se transformă din supoziţii în axiome, atâta timp cât feed-back-ul raţiune-simţire îmi transmite că în ceea ce mă priveşte, enunţurile pe care mi le ofer reuşesc să împace gândurile cu simţirea.
Multă vreme m-am agăţat de un cui imaginar, bătut adânc în conştiinţa proprie, în jurul căruia pendulam căutând gravitaţia. Am crezut că esenţa găsirii căilor pierdute, dar mai ales nucleul aflării multor răspunsuri căutate de sute şi mii de ani, se află în -Daţi-mi un punct de sprijin şi voi răsturnă pământul. Însă Arhimede nu m-a mulţumit, astfel încât am extrapolat ce-a spus el, adăugând o înţelegere personală a respectivei expresii, şi transformând-o în -Daţi-mi un punct de sprijin şi voi răsturnă întreg Universul. Pentru că până la urmă, în lipsa unui punct de sprijin, în lipsa unui reper la care să ne raportăm dincolo de orice formă de tăgadă, într-un mod incontestabil, haosul în care ne aflăm seamănă mai mult cu o derivă în vid, în care corpuri geometrice inegale şi unic diferite, străbat distanţe colosale, bălăbanindu-se şi lovindu-se unele de altele, în căutarea unei stabilităţi care să le ofere valoare matematică, geometrică, fizică.
Foucault's pendulumŞi asta pentru că puterea emană doar din trăinicia fixării unui corp într-altul. Cuiul este bătut în perete, perele conţine cărămizi lipite între ele cu ciment şi fixate între grinzi, grinzile formează o structură ancorată în pământ, iar pământul…se roteşte în jurul axei sale şi în jurul soarelui. Aşadar iluzia unei solidităţi vremelnice, vine să ne umbrească şi să ne ştirbească din capacitatea analitică, păcălindu-ne că rezistenţa unor încleştări ale materiei modelate de om, reprezintă altceva decât iluzoria derivă în neant… Iar asta se transpune şi în relaţiile dintre oameni. Singurul cuvânt schimbat fiind rezistenţa, pe care-l înlocuim cu încrederea, sau după caz, nădejdea. Fiecare ne credem un pendul, care caută un punct de sprijin, fără un scop declarat de a răsturnă pământul, sau după caz, Universul. Ţelul stabilit este acela de a opri deriva. De a găsi un făgaş…de a trasa un curs, în funcţie de…ceva. Care ceva? Până acum nu a răspuns nimeni la această întrebare, dar mă găseam eu, Răsturnel Pământescu, posesor de Univers interior mai încăpător decât cel exterior, cu suflet la purtător, să caut răspunsuri…mai bine spus, răspunsul, când de fapt întrebarea era greşită.
Fan TheLuminees StubbornLoeDar e bine şi mai târziu decât niciodată, aşa că mă pot bucura că am putut găsi răspunsul schimbând întrebarea. Şi nu, n-am trişat! Pur şi simplu mi s-a părut că întrebarea iniţială -Îmi puteţi da un punct de sprijin?, era impersonală. Ştiu că matematica nu simte, şi că legile fizicii nu permit îndoirea unor simboluri imposibil de schimbat. Tocmai de aceea consider că totul trebuie corelat cu lumea din lăuntrul fiecăruia dintre noi. Şi asta pentru că Universul exterior, supus unor legi stricte, trebuie întrepătruns cu Universul interior, în care ne întâlnim altfel, nu în funcţie de distanţe, vectori şi materie, ci în funcţie de percepţie. În funcţie de felul în care ne ancorăm unii în alţii, formându-ne propriile sisteme de valori, la care, iată!, ne putem raporta. Pentru că spre deosebire de căutarea unui punct de sprijin utopic, într-un Univers acceptat a fi infinit, acolo unde nemărginirea se transformă din concept în coşmar, sprijinul oferit şi primit prin puterea dorinţelor şi a aşteptărilor, capătă valoare de adevăr, nu răsturnând Universuri, ci constrindu-le. Iar în cazul ăsta, întrebarea corectă mi se pare a fi -Încotro ne îndreptăm, şi ce căutăm?
DreamchaserExact această caracteristică a raportării personale este foarte importantă, pentru că spre deosebire de lumea legilor fizice, cea a gândurilor şi a simţirilor este maleabilă, unduitoare, se poate contorsiona şi mai ales, cel mai important, îşi poate creea propriile Universuri, la fel de uşor cum le şi poate distruge. Însă nu perisabilitatea contează, ci caracterul peren. Pentru că fie şi pentru o perioadă scurtă de timp, ajungem să ne putem raporta la ceva. Ceea ce înseamnă infinit mai mult decât lipsa unei stabilităţi continue. Înseamnă diferenţa dintre 1 şi 0, unde 1 înseamnă totul, iar 0 nu înseamnă nulitatea, ci nimicul.
Dar cum nu m-am putut abţine, a trebuit să acord şi acestui sistem, nou descoperit, o formă reală, palpabilă, pe care să o accept drept ştampilă, drept titlu, sau definiţie, pe care să o accesez de câte ori am nevoie, ştiind astfel sertarul în care sălăşluieşte. Şi cum era de aşteptat, n-am reuşit asta gândindu-mă, pentru că ar fi însemnat o nouă aruncare în ani şi ani de încercări inutile, ci prin singura cale de care mă puteam folosi, şi de care m-am folosit iniţial, atunci când am reuşit ancorarea în lumea sufletelor – simţind.
Iar răspunsul pe care l-am găsit, spre deosebire de pendul (care este un ansamblu format dintr-o greutate la capătul unui braţ fix) este o formă geometrică – cercul. Raportarea la legile fizicii nu încorsetează existenţa materială, ci doar anulează capacităţile intelectuale, atâta timp cât aflarea unui răspuns este imposibilă. Pe de altă parte cercul, atunci când se închide, nu reprezintă o capcană, ci o…completare, facându-ne să fim prinşi în Spherepropria viaţă, de către propria viaţă. Şi aici intervine frumuseţea şi deliciul unei asemenea existenţe. Niciodată nu suntem singuri, doar că deriva unor cercuri, le face să se întrepătrundă la un moment dat, pentru un timp mai scurt sau mai lung. Şi cum mişcarea tuturor corpurilor în Univers este asemănătoare, aproape identică, existând o mişcare de rotaţie şi o mişcare de revoluţie, aşa şi noi, reuşim, atunci când ne întrepătrundem, să ne mişcăm unii în alţii. Bucuria, sau mai bine zis…fericirea, constând în momentul (extrem de rar) în care centrul cercului circumscris, coincide cu centrul cercului înscris. Doar atunci se poate vorbi de o întrepătrundere totală, care datorită mişcării de rotaţie a celor două cercuri, ce nu urmează acelaşi traseu al unduirilor şi nu au aceeaşi viteză, formează în sfârşit o sferă. Abia acea sferă reprezintă un punct de sprijin îndelung căutat şi foarte greu găsit. Înăuntrul ei se află de fapt tot sprijinul pe care-l căutăm atât de avid, în deriva noastră prin Univers. Ironia reprezentând-o imposibilitatea creării unei sfere de către un singur cerc. Doar două cercuri reuşesc să formeze acea sferă a stabilităţii, şi doar atunci când centrul celor două cercuri coincide, dând cale liberă mişcării de rotaţie să-şi facă de cap…
Dreamchaser girlSunt sigur că Leon Foucault n-ar fi invidios pe mine. Lumea în care el încerca să se raporteze la ceva fix, nu reuşea să-i ofere răspunsuri, dar era lumea pe care el o înţelegea foarte bine, chiar şi aşa, în prezenţa multor necunoscute. Însă pe mine acele necunoscute nu mă mai interesează. Începând de azi. Aleg să mă raportez total şi definitiv la o altă lume. În lumea mea, sferele există…. Iar înăuntrul lor se află întregul nucleu al căutărilor. Nici nu mai contează că şi sferele la rândul lor, călătoresc haotic, în derivă, într-un Univers fizic incapabil să ofere toate răspunsurile, cât timp înăuntrul lor stabilitatea este perfectă, iar existenţa total împlinită… Avantajul unui asemenea Univers, spre deosebire de cel al lui Foucault, este că nu există un singur punct de sprijin, căutat şi niciodată găsit, ci există miliarde de cercuri în căutarea altor cercuri, şi miliarde de sfere, dănţuind la întâmplare, fiecare sferă având cuprins în sine propriul ei Univers, solid ancorat în propria-i realitate, în care două cercuri ştiu că şi-au găsit scopul, călătoria lor fiind desăvârşită.
Birds in the skyToate aceste concluzii la care am ajuns, provin în urma parcurgerii a două etape distincte. În primul rând, în urma discuţiei cu un cerc, am aflat că pot exista puncte de vedere ale inimii, care să contrazică logica, laolaltă cu legile fizicii, dar care totuşi să fie valide. Am înţeles perfect un asemenea sistem de referinţă, mi l-am asumat şi pot spune că sunt mai bogat în urma unui asemenea demers. Iar în al doilea rând, am ascultat o melodie. 😆 Ştiu…sorry… 😆 , dar nu pot funcţiona altfel… 😳 Cred că aş putea să exist şi fără muzică. De fapt, nu cred, ci sunt sigur, dar s-ar numi subzistenţă, nu existenţă. Muzica mă completează în multe privinţe, reprezentând liantul dintre imaginaţie şi simţire pe de o parte, şi exprimare şi trăire de cealaltă parte. Fără muzică în rolul acestui catalizator, aş fi mai sărac şi mult mai plictisitor decât (poate) sunt…
Ştiu persoane care la o primă audiţie preferă să asculte melodia fără imagini, considerând că videoclip-ul este subiectiv şi astfel le alterează înţelegerea melodiei respective. Însă eu cred diferit. Cred că melodia în sine este subiectivă, atâta timp cât compozitorul a simţit ceva unic în momentul compoziţiei. Aşa că aleg, ba chiar caut, să aibă videoclip, aruncându-mă astfel în Music is my muselumea creeata de regizor, însă întotdeauna conferindu-i o proprie înţelegere, care nu-i mereu pliată pe ceea ce vrea să transmită. Aşa cum s-a întâmplat şi acum. Am reuşit să-mi încheg în sfârşit, după mulţi ani, un asemenea răspuns, găsind în sfârşit şi întrebarea corectă.
Melodia nu merită cuvinte. Nici videoclip-ul. Nici eu n-am avut parte de cuvinte, iar asta m-a ajutat. Trebuie servită crudă. Negătită. Aş spune totuşi un singur lucru despre videoclip. Am înţeles în sfârşit că există situaţii concrete, în care expresia -Mi-e drag de tine de te-aş mânca, făcând referire la un copil care-ţi rupe inima-n două cu inocenţa şi drăgălăşia lui, este perfect întemeiată. Fetiţa din rolul principal, pur şi simplu m-a omorât! Mi-a rupt sufletul în două… Nu aş mânca-o, dar aş face-o mică, mică de tot, mi-aş deschide cutia toracică, şi aş aşeza-o acolo, lângă inimă, să o ştiu că se află direct lângă sufletul meu. -Băga-mi-aş! Cred că vreau un copil…
Plec. De tot. Nu ştiu când mă mai întorc. Vă mulţumesc pentru vizite, pentru comentarii…pentru apropiere. Nu vă urez decât atât: -Transformaţi-vă în sfere! Salut!
BRB. No ETA.

She’ll lie and steal and cheat,
And beg you from her knees
Make you thinks she means it this time
She’ll tear a hole in you, the one you can’t repair
But I still love her, I don’t really care
the-lumineers
When we were young,
Oh oh, we did enough
When it got cold,
Ooh ooh, we bundled up
I can’t be told,
Ah ah it can’t be done

It’s better to feel pain, than nothing at all
The opposite of love’s indifference
So pay attention now,
I’m standing on your porch screaming out
The-Lumineers-Stubborn-LoveAnd I won’t leave until you come downstairs

So keep your head up, keep your love
Keep your head up, my love
Keep your head up, my love
Keep your head up, keep your love

And I don’t blame ya dear
For running like you did, all these years
I would do the same, your best believe
And the highway signs say we’re close,
But I don’t read those things anymore
I never trusted my own eyes

When we were young
Oh oh, we did enough
When it got cold,
Ooh ooh we bundled up
Stubborn lofeI can’t be told,
Ah ah, can’t be done

Keep your head up, keep your love
Keep your head up, my love
Keep your head up, my love
Keep your head up, keep your love

Head up, love
Head up, love

Head up, love
Head up, love

Advertisements
%d bloggers like this: