Home > De suflet. > Amprenta irepetabilei iubiri.

Amprenta irepetabilei iubiri.

1 June 2013

The way to ther other side-Nimic nu este veşnic…
-Oare?!
Fiecare eveniment, trăire, proces fiziologic, gând, viaţă, plus tot ceea ce ţine de lumea materială, fiind supus legilor fizicii, are un început şi un sfârşit. Universul e cinic. Exact. Matematic. Fie că eşti credincios, fie că eşti ateu, eşti automat supus inevitabilităţii sfârşitului. Sfârşitului a orice… Începând cu ceea ce faci, continuând cu ceea ce gândeşti (pentru că intervine uitarea), şi terminând cu moartea. Inexorabila moarte. Calma, blajina, răbdătoarea şi fatidica moarte. Totul se naşte, trăieşte şi moare. Până şi istoria ar fi moartă, dacă nu ne-ar fi dus capul să ne apucăm de scris, şi de dus vorba din gură-n gură, generaţie peste generaţie, ca să preîntâmpinăm apariţia uitării. Regii şi împăraţii mor aidoma săracilor, iar moartea este singura responsabilă de realizarea unei egalităţi perfecte a tuturor făpturilor vii; o egalitate pe care ar invidia-o adepţii comunismului, întrucât nimic, niciodată, nu a putut şi nu va putea aduce o egalitate perfectă între toţi oamenii de pe pământ, aşa cum face moartea. E ca şi cum s-ar atinge zero absolut în materie de temperatură, sau precum o întâlnire pe care ţi-ai da-o cu Fata Morgana
Şi totuşi am nesimţirea să consider că există ceva care poate sfida moartea. Îi poate râde-n faţă din postura intangibilităţii. Odată născută, poate dăinui ev după ev, şi nu moare decât odată cu moartea însăşi. Iubirea. Nu am cunoştinţe medicale, însă vreau să cred că până şi bolnavii de alzheimer încă simt iubire. Pentru că iubirea înmugurită în inima unui om, nu are legătură cu uitarea. Rămâne în cel mai dosnic colţ al sufletului, rezistă tuturor intemperiilor emoţionale, iar în momentul în care omul moare, se transmite mai departe celor vii, rămânând să încolţească în sufletele lor, sau să altoiască o iubire deja formată, dăinuind astfel până la sfârşitul veacurilor.
Cum ar putea fi altfel când de fapt iubirea nu ţine de materie?! Atâta timp cât nu legile fizicii stau la baza naşterii iubirii, nu ele o pot omorî. De fapt, când şi cum ia naştere iubirea? Cred că ar putea fi mai multe variante:
– Întuneric deplin. Bâjbâi de nebun printr-o masă amorfă. Te afli într-un lichid prietenos, care înseamnă totul pentru tine. Te hrăneşte, te susţine, respiră pentru tine. Întinzi mâna şi dai de un perete gelatinos, din spatele căruia auzi ceea ce mai târziu afli că erau voci. Şi tot mai târziu, realizezi că acea frântură de viaţă, acel fascicol care ţi-a ars pe matriţa memoriei o amintire pe care nu ţi-o poţi explica, este prima întâlnire cu mama, când încă te aflai în ea, şi când porbabil s-a legat ceea ce nici moartea nu poate omorî – iubirea mamei pentru prunc, şi a pruncului pentru mamă.
Innocent smile– E dimineaţă. Îţi dai seama, pentru că o lumină orbitoare nu-ţi dă voie să deschizi ochii, pe care până în secunda aia îi ţinuseşi închişi în întunericul din spatele jaluzelelor, dormind dus, plutind în lumea viselor frumoase pe care doar copiii de 3-4 ani le au. Braţe puternice de bărbat te ţin de subţiori şi te ridică în sus către fereastra pe care abia acum o vezi că e deschisă. Din spatele tău auzi o voce pe care întreaga viaţă o vei asocia cu sentimentul de siguranţă, şi care rosteşte tare, parcă vorbind în numele tău: -Bună dimineaţaaa soaareeee!, făcându-ţi astfel cunoştinţă cu razele matinale ale astrului bucuros să te vadă. Şi astfel soarele devine martor al iubirii tatălui pentru copil, şi a copilului pentru tată.
– Ochii nu te mai ascultă şi ajungi să constaţi cu stupoare cum privirea ta o găseşte pe a ei, făcându-te să te întrebi dacă te aştepta să te uiţi la ea, sau tot în acelaşi moment a ales şi ea (la fel de involuntar ca şi tine) să te privească. Îţi dai seama instantaneu că orice calcul e de prisos, pentru că în acea clipă simţi cum întreg Universul se metamorfozează în jurul tău, mimând explozia ta interioară, Big Bang-ul tău, şi al ei, care unite înseamnă ceea ce mai târziu veţi realiza (când vă vei dezmetici din beţia dragostei la prima vedere), că aşa a luat naştere iubirea ta pentru ea şi a ei pentru tine.
– Braţe stângace încearcă să cuprindă într-o îmbrăţişare călduroasă ceea ce aşteptai de o viaţă întreagă. Îţi dai seama cu stupoare că braţele sunt ale tale, doar că par să nu te mai asculte. Erai convins că ai îndemânare şi destulă forţă pentru a ţine fără probleme 100 kg, dar nu înţelegi de ce nu eşti în stare să ţii 3 kg. Uluit de această controversă de ordin material, fizic, priveşti în jos, unde observi un zâmbet inocent, şi doi ochi migdalaţi care se uită în sus la tine. Abia atunci înţelegi că o parte din viaţa ta a fost ruptă din tine, iar tu o ţii în braţe, şi urmează să ai grijă de ea şi să o faci mare, conştient fiind că trăieşti clipa naşterii iubirii părintelui pentru copil şi a copilului pentru părinte.
Cycle of lifeOr mai fi şi alte feluri de iubiri, sau poate derivate ale acestor feluri. Cert este că odată născute astfel de iubiri, poţi conştientiza faptul că moartea nu le va atinge. Nu ştiu dacă sunt şi iubiri precare. Nu m-am întrebat asta, şi de frică să nu fie afirmativ răspunsul, nici nu doresc să-mi pun astfel de întrebări. Probabil că or fi şi asemenea iubiri, care fie s-au născut şchioape, fie s-au şubrezit pe parcurs, şi dispar în neant înainte ca părinţii lor să fi dispărut. Însă când iau naştere iubirile puternice, complete, frumoase, sincere, singurul lucru pe care reuşesc să-l facă, este să crească, să prindă şi mai mare putere, să atingă şi mai multe persoane. Abia atunci ştii că materia nu mai are putere asupra ta, pentru că sufletul tău este însemnat cu amprenta irepetabilei iubiri. Şi cu cât ai mai multe, cu atât mai bine. Iubirea părinţilor pentru copii, sau a copiilor pentru părinţi, iubirea iubiţilor unul pentru altul, şi aşa mai departe… Aceste ştampile ale sentimentelor inocente, pure, născute în noi, fac diferenţa între restul emoţiilor simţite de-a lungul vieţii, şi statornicia, reperul unor iubiri în jurul cărora gravităm. Putem sta (chiar dacă nu ne e bine) fără prieteni, dar nu putem sta fără părinţi. Putem sta fără colegi, amici, ne putem lasă de vicii, dar nu putem sta fără copii. Putem pleca departe de familie, pentru perioade îndelungate de timp, dar mereu ne vom întoarce lângă soţie/soţ. Iar exemplele pot continua.
Ce este de făcut însă, atunci când materia moare? Când ne despărţim de actorii vii care jucau în această piesă cosmică a irepetabilelor iubiri…
Fie că înnebunim, fie că acceptăm dispariţia protagoniştilor faţă de care eram legaţi ombilical printr-o astfel de iubire irepetabilă, trebuie să acceptăm implacabila victorie a timpului asupra materiei, şi a morţii asupra vieţii. Singura sfidare a morţii, fiind incapacitatea acesteia de a omorî iubirea.
Când lui Chronos nu-i arde de glume, iar lucrurile se derulează firesc din punct de vedere cronologic, astfel încât părinţii mor înaintea copiilor, dispariţia acestora din viaţa copiilor, reprezintă ruptura unor centre de susţinere, şi deriva unor repere pe care dintotdeauna le credem a fi sigure, fără să fim conştienţi de şubrezenia lor. Niciodată, indiferent de vârstă, nu suntem pregătiţi de plecarea părinţilor. Sigur, ne gândim, analizăm, ne spunem în gând tot felul de what if?-uri, însă atunci când într-adevăr soseşte cinica despărţire, nu există cuvinte care să descrie graoza, infernul interior şi haosul exterior care ne împresoară fiinţa. Tocmai pentru acest motiv cred că a fost rânduită imposibilitatea omorârii iubirii. Pentru că joacă rolul pansamentului. Ne face să putem îndura despărţirea definitivă. Îl lipsa unui asemenea medicament, ar fi existat doar oameni nebuni pe pământ, întrucât cu toţii ne-am fi pierdut minţile de suferinţă.
Amprenta irepetabilei iubiriSunt convins că nu sunt singurul care s-a întrebat -Dacă durerea dispariţiei unui părinte este atât de mare pentru copilul său, cât de mare poate fi durerea dispariţiei unui copil pentru părintele său? Nu doresc nimănui să afle răspunsul la o asemenea întrebare, însă pe mine mă ajută în alt mod această întrebare. Trebuie să recunosc faptul că în laşitatea mea, după ce tatăl meu a murit, mi-a trecut prin cap, pentru o clipă, un gând răzleţ -De ce n-am murit eu în locul lui? (oricum am murit şi eu odată cu el), iar apoi, zilele trecând, am ajuns să-mi doresc (la fel de mişeleşte) să mor eu înaintea mamei (when the time will come), pentru că nu ştiu cum şi dacă aş mai putea suporta o asemenea nouă suferinţă. Şi atunci mi-am dat seama că oroarea morţii unui copil, naşte o durere înzecit mai mare pentru un părinte, decât durerea provocată în sufletul unui copil, de moartea unui părinte.
Cred că de fapt în asta constă dovada existenţei iubirii veşnice din sufletele noastre – în dorinţa de a nu muri noi înaintea părinţilor, pentru a nu le porvoca o durere infinit mai mare decât cea pe care ne-o provoacă ei (involuntar, fireşte…), atunci când mor. În asta constă de fapt firescul lucrurilor rânduite omului. În acceptarea despărţirilor şi păstrarea în suflet a amprentei irepetabilei iubiri.
Dumnezeu să-l ierte pe tatăl meu, Ionescu Gheorghe (zis Marcel), mort pe 24 Aprilie 2013, însă veşnic viu în iubirea ce-mi inundă sufletul care n-ar fi existat fără el. ✞

Advertisements
%d bloggers like this: