Home > Când muza face sex cu mine. > His Infernal Majesty.

His Infernal Majesty.

His eyes are forever watching youCălătoria pe care o începuse deranjase total aparenta ordine creeată în împărăţia lui. În fapt, nimic nu putea fi încadrat în conceptul de ordine, ci era mai mult un fel de perpetuare a dezordinii, care în timp dusese la acea calmitate pe care nimeni nu o dorea perturbată. Şi chiar dacă acea conexiune pe care o avea cu fiecare particulă a împărăţiei lui nu necesita astfel de călătorii, existau momente în care dorea să viziteze anumite locuri, sau oameni, fără a divulga vreodată cuiva intenţiile sau motivele sale. Pur şi simplu pleca unde dorea, când dorea. Şi totuşi nu putea vizita orice, oriunde. Avea o limită. Aceeaşi limita care-i fusese impusă încă dinainte ca el să aibă o asemenea împărăţie.
Mişcarea lui nu era fizica. Nu exista un start al călătoriei. Pur şi simplu exista o voinţă. Un gând. Ulterior lor, entitatea sa căpăta un nucleu şi un ţel, care împreună străbăteau lumi şi Universuri, către destinaţii doar de el ştiute. Tocmai acea putere a lui făcea imposibil de prezis când va avea loc următoarea călătorie. Fiind tot timpul în fiecare dintre minionii săi, era greu de conceput de cineva că el se află într-un anume loc, la un anumit moment. Era peste tot şi nicăieri. Era în toţi supuşii săi şi în acelaşi timp era pretutindeni. Însă doar acolo. Doar în tărâmul lui. Doar în bezna de dincolo de materie. Pentru ca el era întunericul. Era nimicul. Era stăpânul inexistenţei şi al veşniciei întru nefiinţă, însă puterea lui era atât de mare, încât din acel nimic îşi crease un regat. Regat pe care acum îl părăsea, pentru a călători.
Dead RoseÎnsăşi urnirea lui zdruncină din temelii porţile împărăţiei sale. Niciunul dintre demonii prezenţi atunci acolo, nu-l văzuseră vreodată şi nici acum nu reuşeau. Era învăluit într-o păcură densă, care clocotea în jurul său, imitând vălătucii unui fum gros, însă fără a avea o consistenţă gazoasă. Era înconjurat de ceva ce nici măcar nu era materie. Era învolburat în răutatea care-l măcina încă de când fusese alungat din prima împărăţie, răutate cu ajutorul căreia îşi crease un nou regat. Era împresurat de tânguirea şi scrâşnirea dinţilor celor sortiţi unei eternităţi în agonia din împărăţia sa. Era învelit cu plânsetul, durerea şi părerile de rău ale infinitului şir de suflete mistuite în focul cel fără de flacără, care ardea de-a pururi în regatul său, alimentat fiind de agonia care-l măcinase aproape întreaga sa existenţă şi de dorinţa de a câştiga cât mai multe suflete, corupându-le şi amăgindu-le.
Aşa că nimeni nu-l vedea. Nici chiar fiarele şi jivinele care mişunau peste tot în negura din împărăţia lui. Ei oricum nu-l vedeau niciodată, ci doar ştiau când călătoreşte. Ştiau pentru că simţeau. Se simţeau vizaţi, speriaţi să nu cumva să-i certe, intrau în alertă fiind atenţi la ceea ce au de făcut şi aşteptând vizita stăpânului lor. Pentru că niciodată nu ştiau unde avea să zăbovească în călătoria lui. Putea foarte bine să se întoarcă imediat înapoi în smoala cea mai adâncă în care doar el stătea, sau putea să călătorească mai mult, bucurându-se la reuşitele supuşilor săi, sau după caz, certându-i sau chiar sfâşiindu-i pe cei care nu-şi făceau datoria cum trebuie.
March of the deadGroaza pusese stăpânire pe toţi minionii săi. Plecarea lui de pe tronul întunericului, îi făcuse pe toţi să tresară de nelinişte, fiecare aşteptând ca într-o loterie a morţii, să vadă cine este norocosul care va juca rolul gazdei în curând.
Nu dură mult. Timpul şi spaţiul nu afectau deloc eternitatea nimicului pe care el o crease din însăşi puterea răutăţii lui. El, dimpreună cu toţi din împărăţia lui, existau dincolo de spaţiu şi timp, astfel încât călătoria lui a durat atât de mult cât voinţa deplasării – instantaneu. Acel fulger care nu poate fi numit secundă, acea decizie şi acţiune puse în practică, ar fi putut fi interpretate drept un gând răzleţ al demonilor săi. Numai că toţi l-au simţit. Ceea ce însemna că stăpânul lor este acum printre ei…în vizită. Şi aşa era…
Cu puterea gândului trecea printre ei, prin ei. Toţi erau aici, în lumea oamenilor. Minţeau, înşelau, amăgeau, sminteau, păcăleau, gâdilau euri şi înverşunau minţi mânioase, încurajau vanităţi şi sugerau amânări peste amânări celor care credeau că viaţa este eternă. Cu alte cuvinte, făceau tot ce trebuie. Exact aşa cum îi învăţase şi cum se perfecţionaseră de-a lungul mileniilor, în timpul cărora nu a existat doar acea muncă asiduă de a fura suflete de oameni, ci ajunsese şi o întrecere între ei – care aduce mai mulţi în regatul stăpânului lor. Avea mulţi liderii demni de răutatea sa, care se mândreau printre cei mai puţini abili. Erau destui comandanţi de legiuni capabili să înşele chiar şi cele mai pure suflete, atrăgându-le către vâscozitatea întunericului de nepătruns şi fălindu-se cu asemenea reuşite. Cele mai de preţ trofee erau cele pe care mii şi zeci de mii de demoni nu puteau să le răpună. Abia atunci era nevoie de iscusinţa unui subaltern mai priceput, care să poată fura acel suflet, uneori chiar din mâinile Îngerilor, care se mirau şi ei câtă neghiobie poate exista când oamenilor le lipseşte agerimea minţii şi îşi pierd sufletele într-o clipă…
ConstantinePretutindeni vedea grupuri. Era un câmp de luptă, aici, în lumea oamenilor, de care ei habar n-aveau, unde ostaşii lui şi Îngerii duceau lupte neîncetate, clipă de clipă, de-a pururi. Cete de Îngeri şi legiuni de draci, încleştaţi până la moarte în încercarea de a convinge cugetele celor pentru care se luptau, încercând fiecare să-i convingă de partea cui să aleagă veşnicia – binele, sau răul. Cu un amuzament hidos mijindu-i un zâmbet ce-i dezgolea colţii înfiorători, constata că lupta rămăsese aceeaşi. Aceeaşi pe care o ştia de-a pururi. Îngerii luau cu asalt inimile, încercând pe calea conştiinţei să creeze impresii şi convingeri în acele suflete, iar apoi, urcând agale către minte, să o convingă să ia decizia corectă. De partea sa, demonii se buluceau în minţile oamenilor, încercând să le ameţească gândurile, să le dea cât mai multe variante de analizat pentru fiecare problemă în parte, în aşa fel încât să uite de unde au plecat cu raţionamentul, sperând ca în momentul deciziei oamenii să uite de ceea ce le dictează inima şi să hotărască greşit, pierzând calea şi astfel pierzându-şi sufletul.
Acest du-te-vino, acest dans în care cei doi parteneri de luptă nu dansau niciodată unul cu altul, ci doar împreună cu sufletele celor vii, era nesfârşit…nu exista pauză. Încleştaţi în încercările lor, când unii, când alţii, băteau în retragere. Fie dracii scrâşneau din dinţi, urlau şi zbierau când vreun om se ruga, postea, se pocăia, reuşea să alunge câte un gând rău; fie Îngerii dădeau înapoi, trişti, spăşiţi, plângând de supărare când vedeau câte un suflet amăgit, pe care nu-l mai puteau scoate din ghearele ostaşilor lui. Nimeni nu se oprea din ce are de făcut, însă toţi ştiau că el este acolo.
Minion of HellNu zăbovea. Trecea cu viteza gândului printre ei, amuzându-se şi hlizindu-se plin de o răutate jovială, când observa cum ai lui mai câştigă câte un suflet, fie înnăbuşea câte un urlet de durere când Îngerii umpleau inima câte unui om care-i alunga pe supuşii lui.
Ceva îl făcu să se oprească. Se afla într-un oraş micuţ, unde observase în jurul casei unui om, o întreagă legiune de draci, în luptă cu o ceată de Îngeri. Lucru deloc rar de-a lungul călătoriei sale, care oricum durase de când s-a hotărât să părăsească tronul său şi până acum – o clipită. Era ca şi cum ar fi fost acolo încă din momentul deciziei…şi poate aşa şi era…
Oamenii îl fascinau dintotdeauna. Numărul celor aduşi de el însuşi în împărăţia sa, era necuprins. Adora să-i ademenească. De multe ori o făcea atât de bine, încât surpriza sufletelor din timpul morţii aduna legiuni întregi de draci, dornici să asiste la groaza celui pierdut pe vecie, care după moarte vedea în sfârşit lumea de dincolo de viaţa pe care o trăise ca om. Spre deliciul supuşilor săi, îşi divulga şi identitatea sărmanului suflet damnat, pentru a-l vedea schimonosindu-se în acea agonie incipientă, acea surpriză a grozăviei şi uluirii, care rupea inimile de tristeţe Îngerilor, văzându-l pe cel pentru care se luptaseră, cum este luat de alaiul drăcesc, către o eternitate în lumea celor chinuiţi.
The Universe behind the eyesÎnsă acum n-avea de gând să intervină. Doar stătea şi asista. Îi plăcea să vadă o luptă bună. Îl excita teribil de mult un gând viclean, bine ţintit de câte un comandant de-al său, care isca dubii şi forma idei în gândurile omului respectiv, aducând astfel puncte preţioase pe tabela de marcaj invizibilă, pe care doar el şi cu…el şi…el şi cu D…nu putea nici măcar să gândească aşa ceva…pe care doar cei doi arbitri le ştiau şi aveau să le dispute la Judecata de Apoi.
Îi plăcea lupta asta. Omul respectiv, un bărbat, pierduse de curând pe cineva drag şi fiind abătut, era cel mai bun moment pentru a înteţi lupta. Ăsta era motivul pentru care sufletul său devenise un câmp de luptă atât de aprig disputat. Avea momente în care se ruga, combinate cu momente de descumpănire, aşa că soldaţii lui doreau să creadă că balanţa este indecisa, motiv pentru care veniseră în număr mare, pentru a se asigura de reuşită.
Mulţumit că lucrurile se derulau aşa cum îşi dorea şi fără să-şi poată stăpâni un rânjet hidos care ar schimonosi de groază şi pe cel mai antrenat dintre demonii săi, dădu să plece mai departe, vrând să vadă şi alte lupte. Numai că în acel moment, omul, care se uita de ore bune într-un ecran, folosi dispozitivul pe care-l mânuia pentru a asculta o melodie.
A rămas pe loc, uluit. Un gând care nu-şi avea locul în catranul aflat în locul în care odată avusese inima, îl făcu să înţeleagă că tocmai s-a lovit de ceea ce nu dorea niciodată. Era lucrul pe care-l ura cel mai mult la oameni. Era chinul…era motivul pentru chinui lui veşnic. Era precursorul damnării sale şi creatorul minionilor săi. Era motorul răutăţii pure din sufletul tuturor fiarelor din subordinea sa. –Era dualitatea oamenilor, însoţită de liberul arbitru.
DualityŞi ştiuse asta încă de la primele note ale acelui cântec. Într-un mod foarte abil, fuseseră suprapuse două feluri de sunete. Chitara ciupită drăgăstos îi încânta pe Îngeri, iar orga care-l făcea să asimileze acel sunet cu multe dintre momentele sale de glorie, îi făcea pe soldaţii lui să tresalte de bucurie. Şi totuşi, într-un mod miraculos, împreună sunau incredibil de frumos. Puterea acelor sunete îngemănate făcea ca acel cântec să fie frumos prin însăşi dualitatea sa. Nici n-ar fi avut acel efect, dacă cele două stări, cele două faţete, cele două variante de a fi, nu s-ar fi împreunat pentru a-l crea.
Tocmai asta îl făcuse să-şi aducă aminte de liberul arbitru. Detesta din toată puterea sa (şi nu era deloc puţină) acea alegere care fusese dăruită omului. Capacitatea de a avea ambele variante în faţă şi de a hotărâ singur, aidoma…aidoma Lui D…nu putea să spună…, pe care să o aleagă. De aici şi lupta pe care o ducea neîncetat. Nu putea niciodată să ştie ce va decide omul, aşa că jivinele trebuiau să forfotească de-a pururi în jurul oamenilor, pentru a-i câştiga de partea lor.
Melodia curgea mai departe. Înţelegând ce se petrece, ambele tabere au avut un moment de cumpănă. Dracii au înlemnit când au simţit ce se întâmplă cu stăpânul lor, iar Îngerii s-au oprit să privească seren scena din faţa lor. Dacă nu era de ajuns chinul la care era supus din cauza sunetelor care-i arătau că împreună sună foarte bine, care-i arătau că omul este lăcaşul dualităţii şi în acelaşi timp al liberului arbitru, constată că şi versurile continuă perfect acea stare, vorbind atât despre îndemnurile şi rugăminţile Îngerilor care propovăduiau dragostea şi braţele deschise, cât şi despre amăgirile şoptite viclean în ureche de demonii lui, care se refereau la lacrimi vărsate, pierdere, înecul într-o iubire exagerată şi denaturată… Iar ca devastarea să fie completă, refrenul era cântat pe două voci de către aceeaşi persoană. Cuvinte cântate într-o notă gravă, joasă, erau precedate şi succedate de cuvinte cantate cu o voce înaltă, punctând astfel într-un mod desăvârşit groaza ce se înfiripase deja în pucioasa ce-l înconjura ca o aură a morţii.
Şi atunci se întâmplă inevitabilul. Un fulger sub forma unui gând pe care nu şi-l mai putu stăpâni, imposibil de observat, însă având o altă consistenţă decât răutatea malefică din care era alcătuit totul în jurul lui, inclusiv el, îi străbătu fiinţa făcându-l să-şi amintească… Să-şi amintească totul. Ultima oară când i se întâmplase aşa ceva, fusese atunci când El îşi trimesese Fiul pentru a-i ierta pe oameni şi pentru a se împăca cu ei, iar el încercase să-l convingă în grădina Ghetsimani să i se alăture şi să I se împotrivească Tatălui Său. Acel eşec îl făcuse să-şi reamintească totul. Iar el nu dorea asta. Şi nu o dorea pentru că zvârcolirea şi durerea pe care le resimţea în acele momente erau insuportabile. ArchangelFăceau să pălească răul absolut în care era împresorat, schimonosindu-i şi mai mult fiinţa care fusese pocită după alungarea din R…alung…-Alungareaaaa din Raaaaai!!!!!!!!!!!! A reuşit să urle acest gând cu o asemenea intensitate, încât toţi dracii din Iad au ţipat de durere la auzul acelui cuvânt. Ştiau cu toţii că stăpânul lor se chinuie acum. Pentru…pentru că…
Da! Fusese acolo. El! Numele lui era Lucifer! Îşi aducea perfect aminte că fusese unul dintre primii Arhangheli ai Lui Dumnezeu. Avusese cete întregi de Îngeri în subordine, iar fâlfairea aripilor lui forma nori de iubire în Rai. Locul lui fusese rânduit în imediata apropiere a lui Dumnezeu. Ştiind că oricum răul e făcut şi că gândul acesta îi va schimonosi şi mai mult răutatea care-i împresoară fiinţă, nu-şi mai stăpâni durerea şi îşi aduse aminte şi de alb. Albul pur al Luminii dătătoare de viaţă. Albul purtător de mireasma Divină. Albul mirosind a mir şi a smirnă, a busuioc şi a lăcrămioare. Albul pe care niciodată nu va mai putea să-l vadă, să-l miroasă, să-l atingă şi să-l guste, după ce avusese îndrăzneala să fie aidoma oamenilor, încercând să aleagă…să aleagă să-L înţeleagă pe Dumnezeu, să-L imite şi să-L egaleze. Acea încercare de a se folosi de o putere de alegere care nu-i fusese dăruită, acea răzmeriţă pornită în Rai, îl făcuseră să-şi primească pedeapsa veşnică. Ruperea aripilor, alungarea din Rai dimpreună cu cetele lui de Îngeri pe care-i convinsese să-l urmeze şi ajungerea în Iadul care avea să-i fie împărăţia începând cu acel moment. Regatul său întunecat. Tărâmul tenebrelor, împresurat de negru, durere, tânguire şi amăgire…
His Infernal MajestyFără să aştepte terminarea melodiei, dispăru din vizita în lumea celor vii, întorcându-se înapoi pe tronul său, nu fără a zgudui din temelii Iadul printr-un urlet disperat, al chinului care-i stăpânea fiinţa şi care-l făcea să agonizeze de câte ori se întâmpla să-şi amintească trecutul său. Niciunul dintre demonii săi nu cunoscuse puritatea Raiului, însă îl urmau obedient, de frică şi de nevoie. Şi totuşi el îşi permisese luxul de a alege. Dorinţa de a fi altceva decât ce-i fusese rânduit să fie, schimbase totul, de-a pururi. Din cauza asta-i ura pe oameni, Îl ura pe El, trăia un chin veşnic şi se lupta îndrăcit pentru a câştiga cât mai multe suflete. Pentru că oamenii, în neghiobia lor, nu ştiau ce dar puternic au de la Dumnezeu – puterea de a decide.


Gentle touch of deathOpen your arms and let me show you what love can be like
It is all tears and it will be ’til the end of your time
Come closer my love
Will you let me tear your heart apart?
Now all hope is gone so drown in my love

I’m waiting for you to drown in my love
So open your arms
I’m waiting for you to open your armsBlack and white
And drown in my love
I’m waiting for you to drown in this love
And open your arms
I’m waiting for you to open your arms
And drown in this love

So my love your laughter is finally turning into tears
And you’re begging for more though the end is getting near
Come closer my love
I’ll violate you in the most sensual way… until you drown in this love Angel

I’m waiting for you to drown in my love
So open your arms
I’m waiting for you to open your arms
And drown in this love
I’m waiting for you to open your arms
And drown in this love
Waiting for you, waiting for you…
.

Acest text literar participă la ediţia de astăzi a Clubului Poveştii Parfumate, găzduit de Mirela, iar tema Parfumul de Alb este propusă de Mala.

Advertisements
  1. Mirela Pete
    6 July 2013 at 22:25

    Bună seara, Cătălin!
    Cutremurătoare iluzia întunericului, creată de tine. Pâcla, negura, dezordinea, negrul, smoala, toată acea atmosferă în lipsa luminii e apăsătoare și sugestivă, încât parcă n-am aer și mă dor umerii…Privirea Tildei are un dublu efect în cazul acesta, bună alegere! E posibil ca fluidele unei frânturi de artă să pună stăpânire și pe cele mai negre suflete, să le ia violent în posesie, învăluind momentul în Alb. Dar chiar și arta pierde teren și forță când lumina e prea departe să o cuprindă. E groaznic de trist Răul când îi pare lui însuși rău, nu-i așa?!
    Ai scris parcă mai bine ca niciodată, nici nu prea știu ce să spun, decât ceea ce-mi vine firesc, și anume că îmi place și o voi reciti. Are stil și substrat, are tot ce-i trebuie. Ai talent. 🙂

    • qatalin
      6 July 2013 at 22:43

      Săru’mâna Mirela! 🙂
      Vreau să cred că suntem capabili să ne aducem aminte şi de întuneric, dar şi de lumină. Ca şi cum nu le-am fi văzut sau întâlnit vreodată, însă cunoscându-le visceral. Într-o asemenea…sau mai bine zis, dintr-o asemenea stare, îndrăznesc să consider că am reuşit să aştern astfel de gânduri. Nu cred că există vreun om care să nu aibă adânc întipărită în el amprenta raului, dar şi pe cea a binelui. Tocmai aceste prezenţe ne conferă dualitatea în care ne scăldam întreaga viaţă, căutând să decidem…încercând să ne folosim liberul arbitru într-un mod cât mai optim.
      Mulţumesc frumos Mirela! 😳 Ţinând cont de complimentele pe care mi le-ai făcut în trecut şi adăugând exprimarea ta conform căreia am scris mai bine ca niciodată, îmi pot da lesne seama cât de mult îţi place acest text. Mă simt măgulit, dar n-are sens să mimez o falsă modestie, aşa că-ţi mulţumesc încă odată, înclinându-mă cu respect! 🙂

      P.S.: Regretele răului căruia-i pare rău reprezintă motivele mele noastre de a nu încerca să-l imităm. Pentru că altfel ar însemna că îmbrăţişăm automat acea tristeţe despre care vorbeşti…

      • qatalin
        6 July 2013 at 23:02

        Apropo…uitasem să te întreb. Privirea Tildei?! 😉 Nu ştiu despre ce vorbeşti… 😆 La mine are privirea înainte. Sau…nu!… ?!… 😈

        • Mirela Pete
          7 July 2013 at 9:20

          Actrița Tilda Swinton, în fotografia din stânga sus, prima imagine, e un gif animat. Aseară sigur așa era. Privea înainte, apoi către mine, brusc și impresionant. Momentan nu se mai mișcă, dar te asigur că era un gif animat. Uite imaginea, așa cum am văzut-o eu, aseară:

          Spre deosebire de alte gifuri, care se mișcă rapid și enervant, acesta are o viteză mai mică și abia după 9 secunde personajul își schimbă direcția privirii către tine, ceea ce îi conferă un impact mai mare cu privitorul. Pe unii ar putea să-i sperie. E colosală, să știi!

  2. 7 July 2013 at 13:23

    Buna Catalin!
    Am revenit sa citesc cu atentie textul care abunda in imagini terifiante, impresionante, apocaliptice. Observ cu plăcere nişte reminiscenţe livreşti care au creat un text memorabil. 🙂 Felicitari! E clar ca sunt foarte multe idei care te fac sa meditezi, dar aş opta pentru “Cu puterea gândului trecea printre ei, prin ei. Toţi erau aici, în lumea oamenilor. Minţeau, înşelau, amăgeau, sminteau, păcăleau, gâdilau euri şi înverşunau minţi mânioase, încurajau vanităţi şi sugerau amânări peste amânări celor care credeau că viaţa este eternă.” şi ” Ştiind că oricum răul e făcut şi că gândul acesta îi va schimonosi şi mai mult răutatea care-i împresoară fiinţă, nu-şi mai stăpâni durerea şi îşi aduse aminte şi de alb. Albul pur al Luminii dătătoare de viaţă. Albul purtător de mireasma Divină. Albul mirosind a mir şi a smirnă, a busuioc şi a lăcrămioare. Albul pe care niciodată nu va mai putea să-l vadă, să-l miroasă, să-l atingă şi să-l guste, după ce avusese îndrăzneala să fie aidoma oamenilor, încercând să aleagă…să aleagă să-L înţeleagă pe Dumnezeu, să-L imite şi să-L egaleze.” dacă tot e vorba de liberul arbitru… 🙂
    Unii asociază omenirea modernă cu imaginea “pustiului” care se lărgeşte şi cuprinde tot mai mult spaţiu, în ciuda tehnologiei avansate şi descoperirilor utile. Depinde foarte mult ce alegem şi cum înţelegem să trăim… Cred că e una dintre dilemele existenţiale cu mare potenţial de a salva omenirea… Este o onoare ca am avut privilegiul sa te cunosc prin intermediul acestor poveşti minunate…
    Lumina pură şi albul neîntinat să ne ocrotească de toate tentaţiile! 🙂

    • qatalin
      7 July 2013 at 18:20

      Bună Lolita! 😉
      Greutatea alegerilor este într-adevăr o povară pe măsura puterii ce ne-a fost oferită. Însă vreau să cred că e o povară acceptabilă. Pentru că dacă prin renunţarea la ea, ar însemna că pierdem puterea de a decide singuri propria soartă, atunci sunt convins că nimeni n-ar face-o…
      Într-adevăr…pustiuldeşertăciunea de care vorbeşti, ne aruncă într-o şi mai grea încercare, în anno domini 2013, plin de gadgeturi şi ustensile inventate pentru a ne uşura viaţa. Dar cred că toate acestea îşi au preţul plătit, pentru că great power requires great responsibility… 🙂
      Îţi mulţumesc pentru complimente, pentru vizită…pentru comentariu. Onoarea şi privilegiul sunt de partea mea, câtă vreme asemenea poveşti minunate mi-au înlesnit întâlnirea unor persoane ca tine. 😳
      Ai încheiat atât de frumos comentariul tău, încât nu-mi rămâne de spus decât un simplu şi (sper) eficient -Doamne ajuta! 🙂

  3. qatalin
    7 July 2013 at 18:31

    Ştiu Mirela! 😀 Încercasem să fac o glumă. 😉 Evident că eu am ales gif-ul ăla… Am considerat că se potriveşte foarte bine cu ceea ce doream să scriu… Tocmai de aceea i-am şi pus numele His eyes are forever watching you. Sper să nu se supere Tilda… 😛
    Nici eu nu suport gif-urile animate rapid, care-mi creează o stare mai mult de stres, decât una de plăcută surpriză, sau, aşa cum e în acest caz, o stare de…disconfort plăcut…sper. 😉
    Şi acum e tot gif. N-am schimbat-o cu o imagine statică şi n-aş face-o pentru nimic în lume. E perfectă aşa cum a fost concepută.
    Este al treilea gif pe care-l folosesc. Îmi plac tare mult (ca şi concept), dar foarte greu găsesc unele care să-mi placă într-atât de mult încât să le folosesc în articole fără a enerva lumea. Primul pe care l-am folosit a fost ăsta, într-un articol dedicat lui Elly, iar cel de-al doilea a fost acesta, care-i puţin mai enervant :P, dar sper că nu trece de un anumit prag al suportabilităţii.

    • Mirela Pete
      7 July 2013 at 18:49

      Cătălin, da, era o glumă, dar era prea de dimineață. :))
      Perfectă alegerea! Tilda e flatată, nici gând să se supere! 😉

  4. 7 July 2013 at 22:36

    Eu l-aș defini ca ,,un text puternic”.
    Puterea de a decide? De a alege? Anumite alegeri sunt… predestinate.

    • qatalin
      7 July 2013 at 23:25

      Bună lili3d! 🙂
      Cu toate că nu prea mă împac eu cu ideea de destin, în ultima vreme mă tot lovesc de părţile neplăcute ale unui asemenea concept. Dar chiar şi aşa, continui să cred că până şi alegerile care ne sunt sortite, pot fi influenţate de voinţa noastră. Altfel am fi doar paiaţele unui păpuşar invizibil, iar aşa ceva n-ar fi decât pur şi simplu trist…

      • 7 July 2013 at 23:32

        Putem alege, dar propria personalitate ne conduce către anumite alegeri, previzibile.

        • qatalin
          7 July 2013 at 23:42

          Ah, da! Perfect de acord cu tine. Dar atunci nu mai e destin, ci predictibilitate.
          Scuze… Dacă par puţin cam…catâr, este pentru că…aşa sunt. 😆 Cred prea mult în liberul arbitru, pentru a putea da voie vreunui gând şugubăţ în legătură cu destinul, să se cuibărească într-un ungher al minţii mele. Asta mă face să fiu foarte atent la detalii când vine vorba despre acest subiect. 😛
          Iar în legătură cu acele alegeri previzibile, din nou sunt de acord cu tine. Viaţa e ca o potecă pe care o putem părăsi oricând, sau de pe care putem ieşi în decor, cercetând peisajul… Continuăm un drum (un anumit drum), dar noi suntem cei care decidem bifurcaţiile şi scurtăturile. 😉 Nu cred în ideea unei autostrăzi, pe care n-avem de făcut decât să ţinem de volan şi să păstrăm viteza constantă, pentru că oricum destinaţia e cunoscută…

        • 7 July 2013 at 23:47

          Probabil că alegerile survin în momentele de răscruce, când suntem puși în niște situații conflictuale ieșite din comun, care atârnă la fel de greu în balanța analizei decizionale.

  5. qatalin
    8 July 2013 at 0:00

    Lili, vreau să cred că aşa stau lucrurile. Răscrucile ne formează viitorul. Platitudinea unui drum fără curbe nu este supusă riscului decizional. Doar în momentele grele luăm hotărârile care ne modelează pe mai departe…
    Dar chiar şi aşa, există excepţii de la regulă. Nu cred că-i totul bătut în cuie…

  6. 9 July 2013 at 14:51

    Povestea ma duce cu gandul la Evul Mediu. E aproape apocaliptica, cel putin in prima sa parte. Rau si Bine, Lumina si Intuneric, alb si negru…dualitati si lupte nesfarsite ce se dau in faptura umana. De cand lumea si pamantul…
    Foarte frumos construita povestea, foarte interesanta! Daca tot sunt la “foarte” despre (foarte) lunga…e inutil sa vorbesc. 🙂 😉
    Cat despre baza pe care este construita povestea…stii ca nu sunt de acord cu acest liber arbitru. Consider ca nu exista, cel putin nu in acceptiunea generala. Cred in predestinare si nu numai eu. Chiar acum, fiindca stiu ca discutia e foarte larga adica nu m-am gasit eu acum sa nu cred asa, am descoperit acest articol:
    http://www.descopera.ro/stiinta/9396734-este-liberul-arbitru-doar-o-iluzie-neurostiintele-ofera-raspunsul Si mai sunt si altele dar deja e prea mult 🙂
    Mi-a facut mare placere si sa ma reintalnesc cu dragii mei HIM si cu o piesa de mare succes a lor. Ceea ce-ai boldat din acel vers eu as fi extins…adica asta: “I’ll violate you in the most sensual way” …pentru ca altfel nu prea are sens. Pentru ca fraza, in intregul sau, e un nonsens, o contradictie care transforma agresiunea in ceva…in altceva…convenabil, acceptabil. Care place, mai ales in felul in care Ville Valo a reusit sa se exprime, adica genial. Iubirea poate fi violenta daca e prea pasionala… M-a fascinat intotdeauna acest vers. 🙂

    • qatalin
      9 July 2013 at 19:36

      E al treilea comentariu pe care mi-l laşi azi (fapt pentru care-ţi mulţumesc sincer!) la care începi prin a remarca lungimea articolelor mele (fie ele politice, sau texte literare). 🙂 Caz în care nu-mi rămâne decât să resimt din ce în ce mai acut presiunea pusă asupra mea de către cititorii blogului meu, dacă până şi cei mai fideli dintre ei remarcă bogăţia textelor (cea referitoare la volum, nu neapărat şi calitativă ;)). Însă aici nu e cazul, întrucât complimentele tale în legătură cu frumuseţea povestirii elimină orice dubiu cu privire la acest aspect. Fapt pentru care îţi mulţumesc umil şi sincer! 😳
      Părerea mea cu privire la liberul arbitru cred că reiese foarte bine din text şi din unele comentarii, caz în care nu mai are sens să insist. Cred cu fermitate în puterea noastră de a decide.
      Şi mie mi-a plăcut teribil de mult acel vers. Motiv pentru care l-am şi nuanţat în două feluri. Începutul este doar înclinat, iar pentru sfârşit am folosit şi opţiunea bold. Până şi din acel vers reiese dualitatea. Capacitatea de a fi în două feluri. Posibilitatea de a iubi rănind, sau de a răni iubind… 😉 Este absolut genial versul ăla. La fel de minunat este şi modul în care-l cântă Valo. Începe subţire şi când termină de rostit acele cuvinte încheie într-o notă foarte gravă totul… Până şi din acel vers pot sustrage înţelesuri care să-mi confirme convingerile. Pentru că fie şi iubind putem alege. Să rănim, sau să nu rănim persoana iubită. Iar asta nu ţine de destin. Ţine de noi înşine. De alegerile noastre. Pentru că nu rănim în dragoste din instinct, neştiinţă, nebunie, sau prostie. Rănim dacă decidem noi înşine anumite căi, anumite variante, sau omiţând cu bună ştiinţă anumite lucruri. Ceea ce înseamnă că facem totul conştient, acceptând situaţii şi variante. Lucru pe care nu-l putem face decât decizând singuri… 😉

  7. 9 July 2013 at 21:40

    Nu ti-ai facut planuri pentru vara asta?! Atunci venim la tine sa ne faci gratar si sa dai de baut! Blogul tau a fot nominalizat la A Bouquet of Three Awards. Felicitari!http://ierisiastazi.wordpress.com/2013/07/09/virtualul-si-realul/

    • qatalin
      9 July 2013 at 22:12

      Chiar dacă nu prea le am eu cu grătarul :lol:, negăsindu-mă în rândul celor din reclama respectivă, planuri în legătură cu o bere pot oricând să-mi fac – mai ales vara.
      Mulţumesc! (cred…) Nu ştiu şi nu înţeleg despre ce-i vorba… Nu servesc lepşe şi alte chestii de genu’ ăsta (habar n-am dacă asta se încadrează în rândul chestiunilor bloggeristice pe care le cam evit eu în general), dar apreciez gestul. Thanx! 🙂

      Apropo! Citind textul articolului de pe blogul tău, cel în care m-ai nominalizat, al cărui link l-ai pus aici, mă gândesc că ar fi fost indicat să citeşti şi articolul ăsta la care ai comentat, sau chiar şi pe acesta. Spun asta pentru că n-aş vrea să primesc o nominalizare probabil nemeritată. Caz în care prefer să fii în cunoştinţă de cauză cu privire la aluatul celor pe care-i nominalizezi. Spun asta pentru că observ alura ta fundamentalista în ce priveşte credinţa şi n-aş vrea să-ţi creezi o idee preconcepută în ceea ce mă priveşte.

      • 9 July 2013 at 22:23

        Fundamentul credintei se bazeaza pe cunoastere, alegand informatiile binefacatoare din orice domeniu posibil. Faptul ca te-am nominalizat inseamna ca ai ceva ce merita spus si aratat lumii. Oricand excesele ne duc la extrem, dar important e sa constientizam acele excese si sa le controlam.

        Daca tu crezi ca sunt, oleaca, fundamentalist o sa te dezamagesc daca vei vizualiza Blog Foarte Feminist, blog de asemenea nominalizat de mine.

        • qatalin
          9 July 2013 at 23:49

          Îţi mulţumesc încă o dată pentru nominalizare!

  8. 10 July 2013 at 9:21

    Hmm… de aia ai zambit sec la articole?

    • qatalin
      10 July 2013 at 18:26

      Nu ştiu la ce te referi. 🙂

      • 12 July 2013 at 8:52

        Esti un geniu, stii bine la ce ma refer! 😀

        • qatalin
          12 July 2013 at 19:38

          Phew! Pentru o secundă era să confund sarcasmul cu un compliment. 😆
          În virtutea liberului arbitru, aleg ambiguitatea, câtă vreme nu specifici la ce anume te referi. 😉 Dacă aş şti ce anume te frământă, aş încerca să te lămuresc.

  9. 12 July 2013 at 15:18

    Frumoasa povestea.
    Liber arbitru pana la un moment de fatalitate. Fatalitate nu inseamna – neaparat – rau, ci doar acel moment in care suntem constransi sa facem o alegere data. Din alegere in alegere ajungem mereu – toti – intr-un asemenea moment.
    Imi place cum ai imaginat lupta care se da, uneori, in sufletul (sau /si in mintea) oamenilor. Nimeni nu poate fi salvat impotriva vointei sale, orice ar incerca ingerii. Banuiesc ca nu e suficient ca cineva sa doreasca sa ajunga in Rai, ci trebuie sa reziste multor tentatii, trebuie sa raspunda cu bine la rau si multe altele de gen, in speranta ca sufletul sau va ajunge in Rai. Dar, cum zicea Omar Khayyam: “Si cerul si infernul sunt in tine.”

    Dincolo de pamant si infinit
    Catam sa aflu cerul unde vine.
    Si-un glas solemn atunci s-a auzit:
    “Si cerul si infernul sunt in tine.”

    Succes iti doresc!

  10. qatalin
    12 July 2013 at 19:42

    Superb spus -Nimeni nu poate fi salvat împotriva voinţei sale, orice ar încerca Îngerii. Aş mai adăuga şi demonii… Slavă Domnului, nici ei nu pot schimba ceva…pot doar influenţa.
    Şi eu cred în adevărul spuselor lui Khayyam (nu ştiam că aşa-l cheamă pe autorul acelor cuvinte pline de adevăr). Suntem un câmp de luptă, însă deţinem controlul propriilor hăţuri, reprezentate de deciziile pe care le luăm şi care ne modelează viaţa – şi pe cea de aici, dar mai ales pe cea de dincolo.
    Mulţumesc Diana! 🙂

  1. 6 July 2013 at 23:26
  2. 7 July 2013 at 1:54
  3. 7 July 2013 at 9:36
  4. 7 July 2013 at 10:21
  5. 7 July 2013 at 18:11
  6. 18 July 2013 at 22:57
  7. 19 July 2013 at 22:43
  8. 20 July 2013 at 22:44
  9. 22 July 2013 at 12:39

What's on your mind?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: