Home > Când muza face sex cu mine. > Down by the riverside.

Down by the riverside.

Woman in autumn forestRespira sacadat, cu o frecvenţă ce trăda frenezia cu care plămânii căutau Oxigenul. De minute bune o ustura atât de tare gâtul, încât îl simţea precum o rană vie, care pulsa de fiecare dată când trăgea calic aer pe gura larg deschisă. Şi-ar fi dorit atât de mult să se poată linişti o clipă, să-şi calmeze respiraţia, să închidă gura şi să inspire pe nas, să stea puţin jos pentru că şi picioarele începuseră să o doară, dar nu dorea să renunţe. Alerga. Alerga fără încetare încă din momentul în care sărise din maşina lui, pe care nici măcar nu apucase să o oprească de tot. Ştia însă că este o luptă pe care gâtul ei avea să o piardă, întrucât picioarele se pare că nu doreau să o asculte, acum când intraseră într-un ritm care-i aducea aminte de copilărie, de anii în care alerga în felul ăsta aproape zilnic. Dar cum neglijase aproape complet sportul în ultimii ani, îşi primea acum pedeapsa binemeritată – usturime în gât şi inima care stătea să-i spargă pieptul.
Îl auzise strigând-o. Pentru puţin timp. Viteza ei iniţială fusese atât de mare, încât se julise pe umărul drept în momentul în care itrase în pădure. Era convinsă că el nu o urmează, nici la pas, darămite alergând. Credea că e doar o toană de-a ei, motiv pentru care o strigase de două sau de trei ori, aşteptând să se întoarcă până să termine el ţigara pe care tocmai şi-o aprinsese. Poate că o mai strigase şi după ce ea s-a îndepărtat, dar oricum nu mai conta. Străbătuse multe sute de metri prin desişul din calea ei, aşa că eventuala lui încercare de a o găsi, avea să fie mult prea tardiva şi deloc eficientă.
Woman in forest - autumnŞi totuşi nu se putea opri. Alergatul îi făcea bine. Fizic simţea că este epuizată, vlăguită de toate puterile, o usturau picioarele, gâtul şi pieptul, din ochi îi ieşeau flăcări din cauza vântului care-i răcise lacrimile ce-i inundaseră obrajii şi totuşi gândirea îi devenea tot mai ageră. Simţea că trăieşte. Simţea că se descătuşează de o povară ţinută prea mulţi ani pe umerii ei inconvoiati sub greutatea tuturor certurilor. Constată că pe măsură ce timpul trece, iar goana ei pune o distanţa din ce în ce mai mare între ea şi el, relaxarea ei mentală, revigorarea ei psihică tinde să o scoată din negura depresiei în care zăcuse atâta amar de vreme.
Nu ştia unde se află, dar oricum nu mai conta, câtă vreme era departe de el…cât mai departe de el… Fusese o singură dată pe acel drum forestier. În urmă cu vreo trei ani, când el o invitase pentru prima oară să-i cunoască sora. O tipă mult mai liniştită decât el. De fapt, erau momente în care nici nu-şi putea imagina că era rudă cu el…atât de diferiţi erau. S-a înţeles perfect cu ea, încă din prima clipă şi cu toate că niciodată nu a vrut să admită acel lucru, la despărţire, când îşi lua rămas bun de la ea, parcă observase în ochii ei o urmă de îndoială, de…părere de rău, ca şi cum o compătimea. A negat asta în tot acest răstimp, chiar dacă toate simţurile, inclusiv intuiţia îi spuneau că acea privire a viitoare ei cumnate, însemna un fel de avertisment, sau măcar un semn de întrebare în legătură cu viitorul ei.
Solitary treeEh…nu mai conta. Conta că acum nu mai apucaseră să ajungă la ea, când mai aveau probabil mai puţin de 10 km. Atunci i-a spus lui să oprească maşina. Din senin. Ce faţă făcuse. Iniţial crezuse că i s-a făcut rău…că are nevoie la toaletă… Doar când a văzut-o alergând a înţeles şi el, probabil, că era prea târziu pentru a o mai întoarce din drum. Toţi acei ani de jigniri, de ţipete, dar mai ales de lovituri când îşi pierdea el cumpătul, îşi puseseră amprenta asupra ei. Mereu îl ameninţase că-l va părăsi. Niciodată n-o credea. Zâmbea ironic şi-i spunea că n-o să-l părăsească ea… De parcă nu mai existau bărbaţi pe lume… Siguranţa lui din acele clipe conta înzecit în înverşunarea şi determinarea cu care ea se încarca treptat. Iar în noaptea asta clacase. Poate lui i s-o fi părut un lucru minor. N-avea decât. Cu atât mai bine… Măcar surpriza avea să fie mai mare, când va constata că ea nu-i va mai aparţine (aşa cum credea el mereu)…
O rugase să-i dea o ţigară din pachetul ţinut în torpedou, pentru că el era foarte atent la drum, fiind târziu în noapte şi exact când ea caută bricheta, a văzut un mesaj primit pe telefonul lui, de la fosta lui iubită. În acel moment, plină de furie, i-a cerut să oprească. N-a mai dorit să înceapă o nouă şi interminabilă discuţie. Odată ce-l rugase să termine orice legătură cu ea, iar el nu numai că n-o făcuse, dar avea şi numărul ei în telefon, cu întreg numele editat, a considerat că este de ajuns. De ajuns pentru a termina definitiv calvarul ultimilor ani petrecuţi în tensiune, certuri, bănuieli, orgolii şi din ce în ce mai puţină iubire…până la epuizarea totală. De fapt, nici nu mai ştia dacă-l mai iubeşte, pentru că nici măcar nu mai avusese ocazia să i-o arate. El cu siguranţă n-o mai iubea, ţinând cont de felul în care se purta cu ea.
Sad woman in forestNu cunoştea topografia locului. N-avusese curiozitatea să consulte o hartă, iar el nu-i arătase împrejurimile când fuseseră ultima oară în zona asta splendidă de munte. Ştia doar că aleargă de multe minute. Nu mai conta unde va ajunge, câtă vreme era departe el, de trecutul ei, de anii pierduţi şi de speranţele sparte pe dale de piatră…
I se păru că aude un foşnet, aşa că încetini alergarea. Conştientiză brusc faptul că se afla într-o pădure de munte, ceasul de pe telefonul lui arata 4:30 când ea a coborât din maşină, aşa că acum putea să fie aproape de 5, iar ea era sigură că auzise un foşnet. Îi trebuiră mulţi metri pentru a se opri, întrucât inerţia nu-i dădu voie să-şi controleze după bunul plac paşii. În sfârşit putea să închidă gura. Nici măcar nu putu să înghită. Atât de tare i se uscase gâtul, încât degeaba încerca să şi-l panseze cu salivă. Într-un gest de răzvrătire totală, gâtul nu-i dădea voie să-şi controleze deglutiţia. Se hotărâ să aştepte puţin, să-şi tragă sufletul şi să analizeze împrejurimile care începeau să o înfricoşeze puţin, acum după ce trecuse de şocul ce o împinsese să părăsească maşina.
Reuşind să-şi calmeze respiraţia zgomotoasă, îşi dădu seama că nu era un foşnet, ci era un sunet constant, care venea de undeva din faţa ei. De frică încercă să-şi forţeze încheieturile, respiraţia şi corpul pentru a păstra pentru o clipă liniştea şi îşi dădu uşurată seama că nu era un foşnet, ci un susur de apă. Fericită că n-o păştea niciun pericol iminent, începu să meargă agale către înainte, către râul pe care-l auzea din ce în ce mai bine, apropiindu-se de el.
Poate din cauza faptului că se oprise din alergat, sau poate pentru că reuşise să-şi liniştească gândurile, iar fuga i se transformase într-un mers normal, ori din cine ştie ce alt motiv, începu să alunece din nou pe panta neagră a depresiei. Realiză acum, mai lucid decât niciodată, amploarea erorii în care-şi trăise ulimii cinci ani din viaţă. Vedea în sfârşit ca pe o certitudine, greşeala de a nu-l fi părăsit cu mult înainte, încă de când a jignit-o ca la uşa cortului, sau de când a lovit-o… A stat şi a acceptat, cu toate că instinctul îi striga în urechi să plece, cu toate că prietena ei cea mai bune îi spunea că unii oameni nu se schimbă niciodată, cu toate că el nu renunţa la alcool, ci mărea doza zilnică…
River in nightSusurul se transformase într-un sunet cristalin, al apei care loveşte pietrele şi stâncile de la mal, clipocind uşor şi făcând liniştea nopţii să capete un ritm aparte, unic. Râul nu putea fi departe. Luna o ajuta să găsească drumul, iar rarefierea copacilor şi împuţinarea tufelor din calea ei, îi dădură de înţeles că se apropie de unul dintre maluri.
Nu greşea. Întâlnirea cu râul a fost ca o binecuvântare. Preţ de o clipă a uitat complet de grijile şi supărările ei şi s-a lăsat uluită de frumuseţea ce se desfăşura înaintea ei. Un rău generos de lat, molcom, cu maluri largi şi apa limpede, care era scăldat de o lună plină la lumina căreia putea vedea totul în jurul ei, odată ieşită de sub umbrele copacilor înalţi. Apa era atât de limpede încât la mal putea distinge pietrele de pe albia râului. Cu toate ca răcoarea nopţii era amplificată de prezenţa apei, n-o deranja acest aspect, chiar dacă bluza ei subţire nu reuşea să-i încălzească prea bine corpul care începea să fie cuprins de răcoarea de după înfierbântarea din timpul alergatului.
Nu stătu mult pe mal. Se decise să meargă în aval, însoţită de Lună care-i juca înaintea ochilor, într-un dans aleatoriu fără coregraf, pe care-l executa pe micile vălurele iscate de curgerea râului.
Agnes ObelFără să-şi dea seama, un gând începu să-i încolţească în minte. Un gând sumbru, întunecat, căruia nici măcar nu-i dădea voie să iasă la suprafaţă. Lucru pe care gândul nici nu-l dorea…ci dorea să o atragă pe ea acolo unde sălăşluia el – în apa raului. Iniţial schiţase un zâmbet amar, vrând să-i întoarcă astfel un fel de răspuns ironic gândului, a cărui logică de fier începea să-i şubrezească propriile contraargumente care încercau să o facă să renunţe la gest. Şi cu toate că ştia în sinea ei că nu asta e soluţia, constata odată cu trecerea timpului şi înfiriparea tot mai concretă a acelei senzaţii, că dacă ar face-o, măcar ar scăpa de groaza gestionarii unei situaţii aproape imposibile.
Nimic nu o descumpănea mai mult decât recunoaşterea propriului eşec. A propriilor decizii greşite, în urma cărora trăise aproape cinci ani într-o perpetuă nemulţumire sufletească, încercând constant să-şi justifice decizia de a rămâne lângă el, cu toate că fiecare particulă îi spunea să renunţe, câtă vreme avea toate motivele să o facă. Violenţa lui, problema pe care o avea cu alcoolul, trecutul lui incert, felul de-a dreptul mitocănesc de a se purta cu ea uneori, aroganţa de a crede că ea este proprietatea lui, superioritatea misogină cu care o trata mai mereu, plus multe ale motive, constituiau cumulul de factori care ar fi trebuit să-i dea curajul de a-l părăsi cu mult în urmă. Însă cum n-o făcuse, iar acum simţea cum se aglomerează precum o avalanşă în capul ei acele ghilotine ale sorţii, începea să vadă din ce în ce mai plauzibilă ideea scăpării de chin printr-o soluţie simplă, la îndemână, folosindu-se, sau mai bine zis ajutându-se de noul ei prieteni, râul.
Angel in forestSe opri descumpănită în dreptul unei stânci mari, care poposea şi pe mal, dar care continua mai bine de doi metri către inima râului. Lăsând privirea în jos, începu să păşească agale, către ceea ce considera deja pecetea tuturor dezamăgirilor ei, care o sufocaseră ani în şir şi care acum păreau să-şi dorească o scurtă şi decisivă sentinţă, aplicată precum o autopedepsire survenită în urma tuturor greşelilor trecutului. Nici nu-şi dădu seama când urcase deja pe stâncă. Nu era înaltă, iar faptul că era înclinată în partea dinspre mal, o făcea să arate ca un miniponton natural – exact lucrul de care avea nevoie.
Gândul negru devenise atât de puternic şi-i contaminase atât de mult mintea, încât cu o ultimă fărâmă de luciditate încerca să găsească motive pentru a nu face acel gest, căutând să se agaţe de…practic orice, însă nereuşind. Tristeţea din suflet, apăsarea propriilor greşeli, prejudecăţile celor care urmau să o judece odată întoarsă acasă, asumarea erorii în care a trăit atâţia ani, maltratarea fizică şi psihică la care o supusese el constant, formau motive îndeajuns de valide pentru a-şi continua paşii către capătul dinspre apă al stâncii. Iar ea se conformă.
Unul după altul, chiar dacă mici şi şovăielnici, paşii o duceau inexorabil către marginea…sfârşitului. Către fatalitatea îmbrăţişată cu ciudă şi inima îndoită, dar imposibil de evitat. Către scăparea de ruşinea admiterii greşelilor şi a asumării trecutului.
Agnes Obel RiversideAjunsă la marginea stâncii, se opri privind apa care o aştepta la mai puţin de un metru sub picioarele ei. Nu ştia cât de adâncă este, sau…dacă e foarte rece. Nu-i venea să creadă că avea regrete la regrete. Nu era în stare nici măcar acest gest să-l facă fără a se răzgândi…după ce fusese prea bine obişnuită cu răzgândirile, cu amânările, cu găsitul motivelor… Nu ştia când începuse să plângă. Poate când şi-a văzut silueta oglindită în luciul apei, ca o reflexie a morţii, ce o aştepta să facă un ultim pas. Pas pe care încă ezita să-l facă, vrând parcă să se asigure că nu mai are nimic lăsat în urmă, sau poate căutându-şi argumente să nu o facă.
Se hotărâ! Închise ochii. Respiră adânc pentru ultima oară şi ridică piciorul drept ca pentru a păşi înainte.
Lumină! Din spatele pleoapelor închise, e sigură că a apărut o lumină. Având încă piciorul ridicat şi ţinându-şi respiraţia, nici măcar nu avea curajul să deschidă ochii pentru a vedea care este sursa luminii ce-i străbate pleoapele.
Sunrise on a riverDeschise încet ochii, mai mult de frică decât de curiozitate şi văzu în sfârşit splendida lumina a soarelui care inunda albia râului de după muntele din faţa ei. Fără să gândească mişcarea, puse automat piciorul înapoi pe stâncă, încercând instinctiv să-şi regăsească echilibrul. Rămase aşa câteva zeci de secunde, timp în care totul în jurul ei începu să devină vizibil sub lumina binecuvântătoare a soarelui.
Abia acum observă cât de frumoasă era zona respectivă şi ce frumos contrastau culorile cărămizii ale frunzelor pe jumătate căzute, cu lumina soarelui care potenţa şi mai mult ruginiul ce părea să cuprindă totul în jurul ei în acel sfârşit de toamnă. Îşi aduse brusc aminte de copilăria ei şi de jocurile interminabile ce aveau loc la râul ce străbătea localitatea natală. Îşi aduse aminte de aerul tare de munte, de umiditatea crescută în zona albiei râului şi de acel miros de apă curgătoare rece, pe care de amărăciune nici nu-l remarcase până acum.
Închise ochii în timp ce larimile-i invadau obrajii şi îşi satură nările cu dulceaţa acelui răsărit de soare, care amplifica toate aromele naturii ce o înconjurau prietenos. Şi chiar dacă totul în jur murea în acea toamnă târzie, nu era o moarte definitivă, ci o reînnoire, o trecere la o altă viaţă, către un nou început. Frunzele anului ce se apropia de sfârşit cădeau obediente pe solul rece, urmând ca peste doar câteva luni să apară altele, schimbând mirosul pădurii şi în acelaşi timp dând un nou sens vieţii.
Lonely tree on a mountain riverZâmbi pentru întâia oară. Deschise braţele în lateral, ca pentru a îmbrăţişa pe cineva nevăzut şi…sări în apă…nu pentru a se sinucinde, ci pentru a puncta definitiv hotărârea ei de a porni din nou la drum…pentru a pecetlui noul început şi noua şansă pe care dorea să şi-o acorde…pentru a primi botezul naturii în mijlocul căreia realizase complexitatea vieţii şi micimea lucrurilor mărunte care fuseseră atât de aproape să o împingă către un gest necugetat…pentru a mulţumi pădurii pentru găzduirea acelei curse nebune, râului şi susurului său pentru conversaţie şi soarelui pentru un răsărit cât un nou început şi o şansă la o nouă viaţă.

Down by the river by the boats
Where everybody goes to be alone
Where you won’t see any rising sun
Down to the river we will run

Agnes Obel - RiversideWhen by the water we drink to the dregs
Look at the stones on the riverbed
I can tell from your eyes
You’ve never been by the riverside

Down by the water the riverbed
Somebody calls you somebody says
swim with the current and float away
Down by the river every day

Oh my God I see how everything is torn in the river deep
And I don’t know why I go the way
Down by the riversideAutumn forest

When that old river runs past your eyes
To wash off the dirt on the riverside
Go to the water so very near
The river will be your eyes and ears

I walk to the borders on my own
To fall in the water just like a stone
Chilled to the marrow in them bones
Why do I go here all alone

Oh my God I see how everything is torn in the river deep
And I don’t know why I go the way
Down by the riverside (x2)
(ohh ooh I)x3
down by the riverside (X2)

.

Acest text literar participă la ediţia de astăzi a Clubului Poveştii Parfumate, găzduit de Mirela, iar tema Parfumul zorilor este propusă de Tina.

Advertisements
  1. Mirela Pete
    21 July 2013 at 9:55

    Mă întrebam, citind descrierea lunii oglindindu-se în apă, cum poate cineva să ia o hotărâre atât de drastică în mijlocul unei asemenea minuni, la îndemână, străbătută, trăită, oferită. Momentul asumării trecutului, acceptării acestuia, admiterii propriilor greșeli ar trebui să vină la pachet cu dorința de-a începe o viață nouă, sau ca să fiu în ton cu tema de azi, a zorilor unei vieți luate de la capăt. Pe mine spectacolul naturii mă fascinează la propriu, mă încremenește, mă ia în posesie cu acea vioență care mă împiedică să fac gesturi normale, clare. Odată am stat într-o ploaie torențială, la munte, admirând dezlănțuirea norilor peste crestele brazilor și abia când fulgerele păreau a fi una cu firea, am hotărât să intru în cabană. O atracție pe care o simt și la malul mării, unde sunt în elementul meu și pot să-mi reîncarc bateriile, sau pe iarbă, vara, în zori. Și uite cum zorii de zi sunt dătători de viață. Într-o comparație cu viața însăși, zorii sunt copilăria și renașterea, aducători de schimbări pozitive. Mai are rost să mai spun că mi-a plăcut enorm ce-ai scris și cum ai scris? Și felul în care ilustrezi textul cu imagini și muzică e aproape perfect (nu cred în perfecțiune) și încerc de fiecare dată să ghicesc, după imagini, cam ce conține povestea. Reușind, nu fac decât să confirm. Splendid! 🙂

    • qatalin
      21 July 2013 at 17:18

      Răspunsul la întrebarea ta iniţială, ar fi noaptea… La adăpostul ei nu reuşea să distingă splendoarea în mijlocul căreia se afla. Abia zorii i-au arătat natura, au lăsat-o să simtă cu adevărat mirosurile şi să-şi scalde toate simţurile în ceea ce foarte frumos descrii tu când vorbeşti despre natură – fie peisaje de munte, fie marea… 🙂
      Dacă nu crezi în perfecţiune, iar eu am reuşit aproape perfectul, atunci îmi dau seama cu uşurinţă cât de mult îţi plac povestirile mele. Mulţumesc Mirela! 🙂 You are too kind… 😳

  2. 21 July 2013 at 23:11

    O povestire demna de un inceput de roman. Zorii unui nou inceput, al unei vieti noi. Mi-a placut, desi atat de lunga, am avut ragazul sa-mi imaginez totul. Ai descris foarte bine totul, ca intr-un film.
    Seara frumoasa si apuca-te de scris cartea aia.

    • qatalin
      22 July 2013 at 0:27

      Bună Tina! 🙂
      Mulţumesc pentru vizită şi pentru cuvintele frumoase, dar mai ales pentru răbdarea de care ai dat dovadă. 😀 Am pierdut mulţi cititori din cauza volumului textelor, dar cum nu mă pot abţine de la scris şi nu-mi fac un scop în viaţă din mărirea traficului….voila! 😉
      Thanx pentru sfat. Cu siguranţă mă apuc de scris, însă momentan mai bâjbâi puţin la acordul fin…mai încerc una, alta…să văd ce-mi iese.
      O seară bună şi ţie! 😳

  3. 22 July 2013 at 0:33

    Pe la mijlocul povestirii, cand descriai atat de plastic suferinta fizica in urma alergaturii, ma gandeam ca ar urma un pas decisiv in neant si ceva-mi spunea ca n-o sa fie! Si n-a fost! Accentuasei durerea si regretele ei si de aceea am inteles ca ea va trai un nou inceput, indiferent ce gest bezna noptii si (temporar) a mintii ar fi imboldit-o sa faca.
    O poveste frumoasa.
    Cineva (nu mai stiu cine) afirma ca azi nu mai putem scrie carti, ci putem scrie numai “din carti” dar tind sa il contrazic: chiar daca s-a scris tot ce se putea scrie fiecare scrie altfel si de aceea, mereu, ceva este – si va fi – diferit de tot ceea ce s-a scris.
    Succese!

    • qatalin
      22 July 2013 at 4:44

      Câtă vreme surprizele riscă să fie şi neplăcute, vreau să cred că predictibilitatea înseamnă că mă aflu pe un drum bun. Îmi plac scriitorii pe care-i dibuiesc într-o oarecare măsură pe parcursul lecturii, aşa că prefer să interpretez intuiţia ta ca pe un semn de bun augur. 🙂
      Să ştii că persoana care ţi-a spus aşa ceva s-ar putea să aibă dreptate. Inventivitatea, ingeniozitatea, dar mai ales imaginaţia omului tinde să se înfrupte din ceea ce există deja, iar asta o face de multe ori involuntar, ca pe un gest reflex. Eu spre exemplu, recunosc cu mâna pe inimă că mă simt influenţat de scriitori precum Stephen King, Serge Brussolo, Isaac Asimov, Philip K. Dick, Orson Scott Card, Bernard Weber şi alţii…mulţi alţii… Citind foarte mult horror, S&F şi Fantasy, fără să vreau am căpătat o apetenţă crescută către detalii, descrierea senzaţiilor şi jonglarea cu sentimentele. Din păcate nu prea pot să scriu poveşti de dragoste (n-am încercat decât una până acum, aceasta, dar şi ea e puţin Fantasy :P), aşa că mă rezum la ce pot.
      Ăsta-i şi motivul pentru care în ultima vreme, încercând să mă detaşez de formatorii mei literari, caut să mă inspir mai mult din muzica – alt domeniu al artei care joacă un rol major în stimularea imaginaţiei mele, fiind mereu o muză perfectă. Câteodată imaginile şi sunetele mă inspiră mai mult decât fostele lecturi…ca să zic aşa… 😉
      Mulţumesc mult pentru complimente şi pentru încurajare.

      • 22 July 2013 at 8:43

        Ai talent, cu certitudine. Si “sucesti” bine cuvintele si ideile din condei! Imi plac amanuntele. E adevarat ca pentru unii e mai greu de citit in sensul ca ia timp ceva mai mult dar cei care te apreciaza nu vad de ce nu si-ar face timp sa citeasca; daca ar fi un volum publicat si l-ar cumpara n-ar avea nevoie tot de atata vreme?
        Si mie imi plac unii autori de SF (desi nu e genul preferat am citit mai multe romane SF decat “de dragoste”)… A Song for Lya, de George R. R. Martin, mie mi s-a parut suta la suta “de dragoste”, indiferent ce ar zice altii. Tare mi-a placut!
        Frank Herbert cu a lui serie Dune…
        De Philip K. Dick am citit numai UBIK si m-a zapacit de cap! 🙂 dar mi-a placut.

        Am observat ca mergi, uneori, pe “linie melodica”, ceea ce face cu atat mai interesanta lectura iar cand scrii cuvintele, probabil, par a se forma singure in fraze si, parca, tind sa se… suprapuna. Aproape ca nu reusesti sa tii pasul cu toate cuvintele care se contureaza si care creaza senzatia ca povestea se scrie singura. Nu ma descurc sa descriu impresia, dar o simt atunci cand citesc ce scrii si ascult melodia. Si e foarte interesant. Chiar si fara melodie e cursiv, deloc fortat, din punctul meu de vedere.
        **
        Am citi “O”. Superb! Cand ai scris ca doi H s-au lipit de O m-am gandit imediat la H2O, dar nu m-am prins ce ar fi putut fi in combinatie cu NaCl. 🙂 Ideea e excelenta!
        Sunt convinsa ca poti scrie si povesti de dragoste – doar am citit “O”. Toti autorii de SF au scris, mai mult sau mai putin. De fapt, nu trebuie sa scrii “povesti de dragoste” ci doar sa descrii… scene de dragoste 😉 Restul face imaginatia cititorului.

        Te poti gandi la un volum cu povestiri scurte daca nu la o nuvela sau roman. Deja ai cateva povestiri. 🙂

        Succes, Catalin!

        • qatalin
          22 July 2013 at 17:49

          N-am citit A song for Lya. De fapt n-am citit nimic de George R.R. Martin, dar cred că e cazul. Însă Dune it’s a must pentru un admirator al genului. 🙂 Cat despre Philip K. Dick, Ubik e într-adevăr minunat, dar îţi recomand şi Omul din castelul înalt, pentru care a obţinut premiul Hugo, Visează androizii oi electrice? şi Timpul dezarticulat.
          Iar dacă vreodată ai timp şi chef pentru o chestie absolut ciudată, abuziv numită S&F (doar pentru că are unele referiri futuristice), însă perfect filosofică şi care-ţi va rămâne în cap for the rest of your life, încearcă trilogia Non-A scrisă de A. E. van Vogt. *am pielea de găină de câte ori îmi aduc aminte de romanul ăla în trei părţi*…

          Mă bucur că ţi-a plăcut O. Thanx! 😳 Cred că aşa ceva e maximum în materie de poveste de dragoste pe care o pot scrie. 😆 Adică vorba ta – descriu mai mult scenele, amplasamentul, ambianţa, protagoniştii, senzaţiile, trăirile, iar restul curge de la sine… 😉

          Mulţumesc mult pentru complimente şi consideraţii. Să ştii că m-am gândit la o asemenea idee – o colecţie de povestiri scurte. Cred că pentru început ar fi o idee mai interesantă decât un prim roman. Dacă mai adun şi poeziile, la care să mai adaug şi ideile pe care încă nu le-am aşternut pe hârtia digitală, cred că iese ceva publicabil…de tip bloggeristic. 🙂
          Thanx Diana! 🙂

  4. 22 July 2013 at 23:32

    Citind cuvintul tau (deja cunoscut stilul), automat gindul mi-a zburat spre ..

    Frumoasa scriitura Cataline; excelenta descrierea acelei parti a sinelui ca un mare microunivers !

    • qatalin
      23 July 2013 at 4:39

      Superbă melodia! Thanx! 🙂 Cred că de fapt titlul cântecului poartă cu sine un mare adevăr. Un singur lucru poate înfrumuseţa până la perfecţiune o dimineaţă – ploaia. 😉

  5. 23 July 2013 at 18:25

    Povestea ofera in stilul tau, stilul macro (eu tot astfel il voi numi) detaliile dureroase ale unui zbucium de cinci ani sfarsit in zori de zi, pe malul unei ape curgatoare… Cred ca ambianta e mai mult decat perfecta, zbuciumul foarte bine descris…mi-am imaginat fiecare pas al personajului tau. Am alergat, am suferit deodata cu ea, am ramas fara aer deodata cu ea…am pasit pe acea piatra din apa osciland ca si ea… Curgerea monotona a apei imi pare ca se potriveste perfect in puzzle…intervine ca o stingere a zbuciumului, ca o antiteza…
    Apoi firesc…natural…zorii zilei, mai ales in circumstante cu totul si cu totul aparte ca in povestea ta, pot fi motivul luarii unei decizii majore. Pot foarte bine deveni baza unei noi vieti, radical schimbata.
    Palpitant, frumos, perfect.

    • qatalin
      23 July 2013 at 22:31

      Dacă poveştile mele sunt macro, sintezele tale micro sunt condensate atât de bine, încât cuprind absolut totul într-un mod foarte plăcut, descriind cu exactitate ceea ce contează mai mult în text.
      Modestia (câtă oi avea…) mă împinge către a spune că poate ai exagerat puţin cu acel perfect, dar dacă ţie aşa ţi s-a părut, nu-mi rămâne decât să-ţi mulţumesc din suflet! 😳

      • 23 July 2013 at 22:49

        Sa ma apuc sa fac recenzii?!? 🙂 Glumesc, desigur.
        Nu, n-am exagerat si tu stii ca eu citesc fiecare cuvant, fiecare rand, caci sa fac altfel ar fi pacat. Singurul lucru de care mi pare rau e ca n-am avut ragazul si linistea necesare ca sa te citesc putin mai devreme 🙂

        • qatalin
          24 July 2013 at 0:30

          Da, păi…nu doar textelor literare le faci recenzii bune. Am văzut că de fiecare dată când vorbeşti despre ceva, încercând să descrii acel lucru, îţi iese foarte bine. 🙂
          În legătură cu cititul, eu credeam că ai citit încă de Sâmbătă seara când ai intrat să vezi articolul, după ce l-am publicat. Nu m-a dus bila că doar l-ai frunzărit, neavând timp să-l şi citeşti atunci… Câteodată uit cât de vast scriu… 😆

        • elly weiss
          26 July 2013 at 17:53

          Zici ca as fi trecut sambata…dar eu nu-mi aduc aminte… 🙂 Oare …sa fi inceput sa uit??

  6. 24 July 2013 at 21:26

    Prima citire a textului a fost foarte intensă. Cum nu mișc cursorul până nu citesc și ultimul rând care mai încape pe ecran, m-a ajuns blestemul tău. 😉 Mi s-a întâmplat lucrul ăsta chiar înainte de poza aceea cu răsăritul. Așa că n-am putut bănui nimic, pentru că (din contră) tu ai un stil care mă face să mă gândesc că exact pe dos ar fi trebuit să se întâmple. Citeam, citeam, știam în sinea mea că trebuie să se întâmple ceva (orice) spre sfârșit care să mă lase paf, și chiar atunci s-a făcut lumină. 🙂 Știi cum m-am simțit? Ca atunci când te ia prin surprindere blitzul vreunui aparat foto. Zorile tale nu se ivesc lent, ca in real life (cel puțin nu din perspectiva personajului…), lucru ce indică un ultim, dar binevenit moment de întoarcere pe câmpul de luptă, izbânda ei în fața renunțării a tot și reluarea pozițiilor de atac…într-un cuvânt, un moment profund de revelație. (bine, mai multe cuvinte 😀 ). În rest, știi părerea mea. 😉

    • qatalin
      25 July 2013 at 0:22

      Păi, blestemul scroll-ului stricat din cauza textelor mele, a ajuns pe toată lumea, nu doar pe tine. 😆 …din păcate. 😈 Dar se pare că unii oameni sunt îndeajuns de masochişti încât să-mi citească articolele lungi, aşa că nu-mi rămâne decât să le mulţumesc tuturor, inclusiv celor pe a căror părere o ştiu deja. :)…cred… 😆
      După cum îţi spuneam şi într-un comentariu de pe pagina mea de Fb, s-ar putea să încerc şi o poveste fără happy ending, caz în care aşteptările tale nu vor mai fi înşelate. 😀 Dar atunci unde va mai fi surpriza?!…câtă vreme te aştepţi să se întâmple exact ceea ce urmează să se întâmple?!…. În fine…mind bugging… 😛
      Închei încercând să-ţi spun şi eu în mai multe cuvinte – mulţumesc! 😳 (sau…numai unul…) 😉

      • 25 July 2013 at 15:29

        Sunt sigură că nu-mi vei strica deloc surpriza și chiar dacă știu că va urma (cândva) și un text cu un final mai sumbru, găsești tu o modalitate de a mă surprinde. Știi cum fac eu? Câteodată mă apuc de scris și n-am ideea clar conturată în minte, dar pe parcurs încep să mă mir de felul în care evoluează povestea. Așa că în ceea ce te privește nu-mi fac griji – imaginația ta o depășește cu mult pe a mea! 😉

        • qatalin
          25 July 2013 at 19:18

          Oricât de amuzant ar putea să pară, felul în care scriu este oarecum asemănător cu felul în care scrii…
          Ideile care-mi vin sunt ronţăite şi fezandate o vreme, iar când mă apuc, scriu totul instant. Într-o oră, două…poate trei, depinde de lungimea textului, termin (de scris :oops:). Nu pot scrie pe bucăţi, la distanţă de zile… De aici şi problema mea în a purcede la drum cu un roman. Dar încerc să mă educ şi poate o să reuşesc.
          Aşa am păţit cu acest text…din păcate. Am ideea în cap, am continuarea pregătită pe ţeavă, dar din cauză că n-am scris totul dintr-o bucată, parcă…nu-mi vine să mă apuc de scris. Şi cu toate astea mi-am promis că o să o fac, pentru că nu doresc să-l las neterminat…
          Imaginaţia? Nu ştiu care dintre noi o are mai mare :lol:, însă câteodată mă sperii şi eu de a mea…de imaginaţie… 😀

  7. qatalin
    26 July 2013 at 18:11

    Eli, ştiu că n-ai intrat de pe blog-ul tău ;), însă am văzut pe pagina de Facebook a Clubului Poveştii Parfumate, scris în dreptul articolului pe care-l postasem, seen by two people, la nici o juma’ de oră după ce postasem povestioara, adică Sâmbătă pe la 11 seara. Apăsând pe acel link, mi-a arătat că fusese văzut de Mirela şi Elly ;), ceea ce automat mă bucurase, câtă vreme ceea ce scriu este apreciat; fapt pentru care încă odată vă mulţumesc umil… 😳
    Acum…dacă n-ai apăsat tu pe butonul mouse-ului pentru a intra la mine pe blog, cu siguranţă îl bănuiesc pe Snow, câtă vreme niciun mouse nu scapa din ghearele unui motănel pus pe şotii. 😛 😉

  1. 21 July 2013 at 1:00
  2. 21 July 2013 at 8:41
  3. 21 July 2013 at 10:10
  4. 22 July 2013 at 0:46
  5. 22 July 2013 at 11:16
  6. 28 July 2013 at 13:36
  7. 30 August 2013 at 12:07

What's on your mind?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: