Sunt îndeajuns de deştept încât să-mi dau seama că-s prost.

De câte ori întâlnesc un om prost, foarte prost, exagerat de prost, extrem de prost, mai prost decât prevede legea….desăvârşit de prost, mă încearcă un sentiment cald, de înţelegere şi compasiune, făcându-mă să simt nevoia de reflectare asupra propriei mele neputinţe şi asupra propriilor mele limite, analizând şi trecând în revistă lucrurile pentru care sunt dator să-I mulţumesc Lui Dumnezeu.
Niciodată n-am considerat prostia ca fiind ceva de râs, ceva blamabil. Nimeni nu e vinovat pentru că e prost. O fi prostia o stare, un cumul de carenţe care alcătuiesc o anumită persoană, sau mai bine zis lipsa calităţilor şi potenţei intelectuale, dar până la urmă nimeni nu alege cu bună ştiinţă şi discernământ să fie prost.
Prost ajungi în timp. E nevoie de răbdare şi tact, combinate cu lene şi dezinteres. Pentru că dacă nu te naşti cu o malformaţie congenitală, sau cu probleme la mansardă şi nu ai parte de o copilărie traumatizantă, în care să nu beneficiezi de strictul necesar dezvoltării unei minţi frumoase, luminate, dar totuşi ajungi să fii prost de-ţi curg bale din gură, înseamnă că undeva pe parcurs s-au întâmplat anumite lucruri care te-au deviat de la cursul armonios al dezvoltării personale şi care însumate, în timp, au dus la formarea acelor goluri