Home > De suflet. > You and me and five bucks.

You and me and five bucks.

Pure love-Sunt fericiţi oamenii care măsoară succesul în bani şi proprietăţi?
Sunt convins că este foarte dificil de oferit un răspuns la o asemenea întrebare, atâta timp cât fericirea este o stare profund personală şi subiectivă, ceea ce face aproape imposibilă cartografierea unui traseu bine stabilit care să ducă la obţinerea ei.
Şi totuşi insist, schimbând întrebarea:
-Oamenii care măsoară succesul în bani şi proprietăţi simt că trăiesc, său simt că există?
Am schimbat în acest mod întrebarea, deoarece am convingerea că fericirea este într-o strânsă legătură cu verbul a trăi, nu nu verbul a exista. Şi asta pentru că doar fiinţele vii trăiesc, în timp ce existenţa este posibilă şi în cazul obiectelor, motiv pentru care un om poate fi fericit, însă unei veioze îi va fi imposibil să atingă nirvana.
-Si totuşi, ce-i face pe unii oameni să aleagă existenţa în locul traiului?!
Convins fiind că deja mă afund în prea multe întrebări, voi încerca să-mi ofer singur argumente, nerăspunzând în mod direct niciuneia.
Cred că totul pleacă de la deciziile luate de fiecare dintre noi în forul nostru interior şi de capacitatea noastră de a ne complace, mergând cu valul opiniilor generale, sau de a ne păstra unicitatea alegând să păşim pe calea noastră proprie, care ne deschide un drum deloc bătătorit, însă capabil să ne ofere şansa trăirii unei vieţi complete (cu bune şi cu rele), prin însăşi unicitatea sa generată de factorul aleatoriu.
No one is free when others are oppressedDesigur, aşa ceva implică în mod direct o minimă capacitate cognitivă, întrucât responsabilitatea asumării unor decizii cu privire la calea aleasă în viaţă necesită o decentă pereche de coaie, care alăturată fiind unui caracter clădit armonios, să permită subiectului în cauză să discearnă cu propria-i minte şi mai ales cu propriu-i suflet între opţiunile care sunt puse la un moment dat înaintea sa, convins fiind că indiferent de alegere, urmează totuşi calea pe care a dorit-o, nu care i-a fost impusă.
Iar totul începe din copilărie… În acei ani petrecuţi în deplină pace sufletească, ani lipsiţi de griji şi gânduri negre, în care totul este posibil, visele devin realitate and the sky’s the limit… Sunt anii în care copiii (indiferent că sunt fete sau băieţi) cu vârste cuprinse între 4 şi 8-9 ani, reuşesc într-un mod involuntar să ne arate oglinda fericirii umane. Fetiţe care-şi cunosc veri sau unchi aflaţi la vârsta maturităţii încearcă să-i impresioneze alintându-se şi fâţâindu-se într-o perpetuă paradă a setei de atenţie, iar băieţi care-şi cunosc mătuşe sau verişoare aflate la vârsta maturităţii trântesc şi buşesc jucăriile, ţipă, se dau în spectacol, se agită şi captează atenţia tuturor, încercând să intre în graţiile respectivelor reprezentante ale sexului opus, cu scopul de a… cu scopul de a?!…. 😉 Exact! Aici se afla răspunsul. În asta rezidă totul… În încercarea absolut non-sexuală şi total involuntară a copiilor de a socializa într-un mod în care se presupune că omul în general trebuie să o facă – bărbaţii impresionându-şi partenerele, iar femeile atrăgând atenţia bărbaţilor…fiecare încercând să intre în graţiile celuilalt.
-Si totuşi…când se schimbă asta într-un mod atât de dramatic încât nu mai reprezintă o prioritate?!
Păi dacă tot vorbeam de copilărie, să mărim puţin vârsta. După ce se depăşesc cei şapte ani de acasă şi se intră intensiv în ciclul primar de şcolarizare, rolul părinţilor (care rămâne la fel de activ) nu mai păstrează şi caracterul unic în educarea propriilor copii, întrucât din acel moment intervin şi învăţătorii, laolaltă cu noul colectiv de colegi şi prieteni. Este clipa intrării în primul stadiu (cel de iniţiere) al alinierii într-un sistem de orânduire care va capta, modela şi ghida viaţa celor care vor deveni adulţi.
Peter Pan and his belovedUrmează gimnaziul care se încheie odată cu intrarea în pubertate şi liceul în care excesele şi teribilismul se îmbină cu eventualele greutăţi din sânul familiei, care indiferent de gravitatea lor, au rolul de a pune primele poveri ale grijilor pe umerii proaspeţilor adolescenţi.
Îndrăznesc totuşi să cred că nici măcar acest aspect nu este unul definitoriu în alegera deseori greşită (din păcate) a drumului pe care tinerii vor să-l aleagă în viaţă. Nu anii de învăţământ (primar, gimnazial, liceal, sau universitar) schimbă ceva într-un mod dramatic în sufletele tinerilor, ci feed-back-ul pe care acestia-l primesc din partea familiei şi a societăţii. Pentru că degeaba eşti plin de intenţii bune, dacă banca îţi ia casa. Degeaba eşti un tânăr visător şi creativ, dacă părinţii se despart într-un mod dramatic. Degeaba jonglezi cu informatica, sau eşti un Hendrix în devenire, dacă toată familia trăieşte dintr-un singur salariu pen’ că unul dintre părinţi nu găseşte un job decent. Degeaba eşti olimpic, pictezi, vorbeşti fluent două limbi străine şi mănânci ecuaţii diferenţiale pe pâine, dacă te omoară gândul că eşecul tatălui în afaceri l-a împins către a deveni alcoolic, motiv pentru care mama a ajuns depresivă şi cochetează cu sinuciderea… Iar exemplele pot continua…din păcate.
Toate astea mă fac să cred că nu tinerii se autodistrug sufleteşte, ci sunt împinşi să o facă, odată ce ajung la vârsta la care discern cu propria lor minte între bine şi rău. Tinerii încă au în suflet acea reminiscenţă din copilărie, acel licăr al iubirii şi al firescului uman, în care tot ce contează este în primul rând să trăieşti, iar în al doilea rând să-ţi găseşti perechea alături de care să trăieşti.
What you think you becomeEi încă simt asta la un nivel atât de profund, încât şocul durităţii vieţii îi dărâma pe mulţi dintre ei. Mulţi nu concep nefirescul în care sunt aruncaţi. Li se deschide o uşă către o lume nedorită, nu există opţiuni către nimic demn de catalogat a fi optim şi se văd puşi în faţa unor decizii de tipul -Plecam, sau nu mai stăm?!…. -Mergem, sau nu mai rămânem?! Orice ar alege este fix aceeaşi Mărie, cu altă pălărie.
Şi astfel priorităţile se schimbă. Într-un mod dramatic. De la -Îmi place tipa aia care mi-a zâmbit când i-am spus că şi eu ador să citesc cu o lumină slabă de veioză, aşa că am de gând s-o cuceresc şi să trăiesc fericit alături de ea, se ajunge în scurt timp la -Tre’ să-mi iau un job, ca să mănânc şi altceva în afară de margarină cu pâine. Plecând de la aceste idei bazice, se poate extrapola către un întreg Univers de variante în care vom întâlni acelaşi rezultat final. Şi anume, de la dorinţa firească şi sinceră a unor copii de a-şi apropia viitori parteneri de viaţă alături de care să trăiască fericiţi, la necesitatea adoptării unui anume stil de viaţă, în lipsa căruia însăşi existenţa ar deveni problematică. Şi astfel se trece de la a trăi la a exista. De la a fi, la a nu fi. De la vreau, la trebuie. De la fericire, la resemnare. De la răzvrătire, la complacere.
Părinţii noştri au trăit aşa, părinţii părinţilor noştri la fel, noi o facem şi cu siguranţă şi copiii noştri vor înota în acelaşi căcat care se perpetuează generaţie după generaţie, la infinit. Evident că sunt şi excepţii, însă grosso modo, ceea ce facem este să acceptăm o stare de fapt preexistentă, în care doar existăm în loc să trăim, în care alegem să ne oferim viaţa sacrificându-ne în zadar şi primind în schimb…bani şi proprietăţi… Este trocul pe care-l alegem odată cu încheierea studiilor şi intrarea în viaţa de adult. Este deal-ul pe care-l încheiem cu un diavol (de data asta imaginar…inventat de noi), atunci când ne vindem sufletul şi şansa la fericire, doar pentru a avea certitudinea unei existenţe decente, lipsite de griji materiale şi asigurată din punctul de vedere al condiţiilor de trai.
TimeMulţi ar putea spune că nu e un deal deloc rău. Ştiu… Avea tata o vorbă (Dumnezeu să-l ierte!), în legătură cu anumite lucruri care păreau a avea un termen de garanţie foarte mare, dar care nu păreau prea rezistente -Daca nu trăieşti mult, te ţine toată viaţa… (şi o spunea zâmbind ironic) 😀 Exact aşa şi în cazul alegerii existenţei în locul traiului. Poţi fi mulţumit o perioadă mai mică sau mai mare (în funcţie de gradul de nesimţire al fiecăruia) în care nu duci lipsă de cele trebuincioase vieţii, integrat fiind în caruselul perpetuu al civilizaţiei moderne, după care poţi atinge un moment de cumpănă, în care realizezi că de fapt ai respirat fără să simţi aerul, ai văzut fără să distingi, ai auzit fără să asculţi, ai îndrăgit fără să iubeşti şi te-ai bucurat fără să fii fericit. Atunci mori! Definitiv! Pentru că ştii că n-ai trăit nicio clipă, ci doar ai mimat o viaţă bazată pe repere false, simţi cum se trezesc în tine reminiscenţele ancestrale simţite ultima oară în copilaire sau adolescenţă, când simţeai că viaţa nu e aşa cum ţi se arăta că trebuie să fie şi îţi dai seama că zeci de ani ai ars-o vită style, trăgând la un jug care nu-ţi aparţine şi nu te-a dus nicăieri, ci doar ţi-a folosit viaţa, nelăsându-te să te bucuri de ea. E momentul în care -Go fuck yourself! se transformă în realitate, atunci când îţi dai seama că te-ai futut singur o viaţă întreagă, masturbându-ţi nevoia de a trăi şi înlocuind-o cu necesitatea de a exista.
Şi atunci mă întreb într-un mod oarecum blasfemic (mai ales că ne aflăm în Săptămâna Mare…să-mi fie cu iertare) -Nu-i mai bine să trăim puţin şi bine, decât să existăm mult şi prost?! Dumnezeu nu ne-a oferit viaţa în dar pentru a ne bucura de ea?! De ce trebuie să fim sclavii propriei noastre vieţi, fără însă a fi şi stăpânii ei?!
Power structures of today must be overthrownŞtiu că asemenea întrebări vor rămâne fără răspuns. Şi ştiu asta pentru că nici eu nu am găsit răspunsul pentru propria-mi viaţă. Ştiu doar că am ales să trăiesc. Dacă o fi bine sau rău, asta nu mai ştiu. Ca orice om, şi eu am ajuns în momentul în care am avut de luat o decizie. Şi cum traiul adolescenţei şi tinereţii mi-a păstrat vie în suflet licărirea copilăriei, care mă făcea să simt că totul se rezumă la a-mi găsi jumătatea şi a-mi petrece viaţa alături de ea, fără să donez timp altor activităţi şi fără să fac rabat de la a-mi dedica viaţa lucrurilor pe care-mi doresc să le fac (nu pe care trebuie să le fac), vreau să cred că decizia pe care am luat-o este cea firească. În opinia mea, nimic nu este mai important decât timpul petrecut în compania persoanelor pe care le îndrăgim, cu atât mai mult cu cât reuşim să întâlnim şi persoana pe care să o iubim şi care să ne iubească la rândul său. Şi pentru că mulţi dintre noi aleg banii şi proprietăţile fără să-şi dea seama că ele nu sunt gratuite, plata lor fiind timpul vieţii celor care le obţin, vreau să cred că este infinit mai bine să trăieşti puţin şi prost, dar liber şi fericit, decât să trăieşti mult şi bine, dar resemnat şi gol pe dinăuntru.
Probabil că –Live fast, die young! avea o noimă, chiar dacă iniţial era doar o vorbă a teribilismului prin care am trecut cu atâta plăcere. 😀 Dacă e să o extrapolez aplicând-o subiectului pe care l-am abordat aici, pot spune că acel die young devine acceptabil, cât timp este vorba despre live, nu depsre exist… 😉 Fast sau slow, nu mai contează. Acolo e doar o diferenţă de nuanţă, care ţine de tinereţe şi farmecul ei. Însă totul depinde de acel live, fără de care nu mai contează când die, atâta timp cât eşti oricum dead dacă alegi conformismul…
Reality bitesReality bites este un film de căpătâi în sensul ideii pe care am abordat-o în acest articol. Este un must! al oricărei generaţii de tineri, pe care-l recomand din tot sufletul, indiferent de vârsta privitorilor. Mă regăsesc total şi profund în acel film, în mai multe personaje, pe bucăţi. Ca o notă personală, pot să spun că oricât de des mi-ar fi provocat Winona Ryder tahicardie şi hiperventilaţie în tinereţe, tot mai mult îi iubesc pe Ethan Hawke şi pe incredibila, inegalabila, mult prea iubibila Janeane Garofalo. Este tipul de actriţă pe care o iubeşti fără să vrei, care n-arată cine ştie ce, dar care-l are pe vino-ncoa şi are un caracter şi un fel de a fi capabile să dezarmeze orice fel de defensivă masculină clădită pentru a păstra distanţa faţă de receptor.
Sunt multe secvenţe pe care le-aş fi ales din acest film. Deja mă înjur în gând şi-mi altoiesc imaginar fo’ două bucăţi după ceafă, pen’ că n-am făcut-o… 😦 Sunt atât de multe faze antologice care rămân arse în memoria oricărui adolescent care a văzut filmul ăsta, încât cu greu m-am putut decide. Am făcut-o însă cu inima, ca de oibicei 😉 …şi am ales ceea ce mi se pare a fi chintesenţa relaţiilor interumane. Ea, o aspirantă la o viaţă lipsită de griji materiale, însă indecisă în periplul ei într-un viitor care-i bătea la uşă fix după terminarea facultăţii, el, un veşnic tăietor de frunză la câini, fost coleg, care iubea prea mult viaţa şi alegea oricând traiul în detrimentul existenţei. Şi cum ieşirea din friendzone are întotdeauna o putere constructivă copleşitor de mare, dialogul lor la care se adăugă replica şi gestul din final, reprezintă nucleul a ceea ce am scris eu aici, spuse pe scurt, ca un rezumat audio-video al poftei de a trăi, pe care nu trebuie să ne-o suprimăm niciodată, pentru a nu ajunge carcasele încă vii ale unor zombie nefericiţi.

Advertisements
  1. No comments yet.
  1. No trackbacks yet.

What's on your mind?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: