Vara regretelor mele.

-O fi posibil să începi să urăşti ceea ce odinioară iubeai?!
-Poftim?
-Am spus, o fi pos…
-Da, da!… am auzit ce ai spus.
Zâmbetul ei ironic ar fi fost de ajuns pentru a-l face să înţeleagă că nu era necesară repetarea întrebării, dar n-a vrut să scape momentul răsucirii cuţitului în rană. Ştia cât de mult îi plac lui glumele de tipul ăsta, aşa că nu scapa nicio ocazie pentru a-l înţepa discret, furându-i zâmbete şi momindu-l să-i răspundă pe măsură.
-Doream să înţeleg ce te-a apucat de vii cu întrebarea asta profundă… continuă ea pe un ton măsurat.
Văzuse că lui nu-i arde de glume, nici măcar nu întorsese capul spre ea pentru a-i surprinde zâmbetul jucăuş, îşi dădu seama că n-are sens să insiste, motiv pentru care transformă amuzamentul în curiozitate. O curiozitate deloc disimulată. Ştia că dacă n-ar fi fost mahmur ar fi insistat să conducă el maşina şi tocmai de aceea dorea să afle motivul pentru care l-a apucat un asemenea subiect fix acum, pe căldura asta insuportabilă.
-Nu m-a apucat nimic. Uneori mă întreb dacă cele două sentimente sunt învecinate. Niciodată n-am crezut că sunt. De câte ori auzeam pe cineva că spune -Dacă iubeşti prea mult, rişti să treci graniţa către ură, credeam că-i pur şi simplu o persoană idioată, care nu înţelege sensul iubirii.
Îl văzu cu coada ochiului cum scoate un nou şerveţel pentru a-şi şterge sudoarea de pe frunte. Ştia cât de mult detesta căldura, aşa că-i cumpărase două pachete de şerveţele atunci când el o rugase din maşină să-i ia un suc şi un pachet de şerveţele în timp ce ea se îndrepta către casa de marcat a benzinăriei.
-Pai, în cazul ăsta nu înţeleg nedumerirea ta.
-Cum aşa?!…
-Tocmai ai spus că niciodată n-ai crez…
-Ah, da!… o întrerupse el.
Faptul că se inversaseră rolurile în mica lor neînţelegere în comunicare o făcu să fie sigură că-i va fura în sfârşit un zâmbet. Întoarse capul către el dorind să-i smulgă şi o replică. Îl văzu că de-abia se abţine să-şi facă numărul, să… fie el însuşi. După ce-i oferi doar un zâmbet cu subînţeles în colţul gurii, fără să-şi întoarcă privirea către ea, continuă:
-N-am crezut şi continui să nu cred că pot fi sentimente vecine. Şi totuşi, mă întreb dacă o fi posibil.
-Cătă, ce te-a apucat?!
De data asta îşi dădu seama că nu-i a bună. Ceva cât se poate de serios îi macina gândurile. Cu siguranţă n-ar fi stârnit el un asemenea subiect pe căldura asta, mai ales în starea de mahmureală în care se afla.
-Băi, eşti culmea! Nu m-a apucat nimic, pe bune. Nu ştiu de ce mi-a venit chestia asta în cap. Spre exemplu, nici măcar nu e nevoie să fie două sentimente vecine. Pur şi simplu mă întreb dacă poate fi făcută trecerea dinspre iubire spre ură.
Îşi dădea seama că trebuie să-i răspundă ceva, dar efectiv nu-şi găsea cuvintele. Nu pentru că întrebarea era grea, ci pentru că nu înţelegea ce-l apucase din senin. El îşi găsise de lucru moşmodind un şerveţel, însă ea n-avea ce să mimeze drept scuză pentru întârzierea răspunsului.
Se trezi cum strânge volanul privind în gol către un drum ce se derula drept înaintea lor, lăsându-se furată de vocea enervantă a crainicului de la radio, ce-şi făcea numărul din spatele difuzoarelor.
-Vara şi-a intrat cu adevărat în drepturi. Spuneţi-i şefului să vă învoiască, luaţi-vă iubita sau iubitul şi mergeţi la ştrand sau la iarbă verde. Sunt deja 38 de grade Celsius la umbră. Vremea frumoasă…
-‘tuz morţii mă-tii, cu vremea ta frumoasă, cu tot! ‘tu-vă naţia mamei voastre de nenorociţi! Asta numeşti tu vreme frumoasă?! Ce pula mea o fi frumos când curge transpiraţia de pe tine şi simţi că-ţi fierbe creieru-n cutia craniană?!…
Şirul înjurăturilor continuă, fiind întrerupt doar de către râsul ei sacadat. Râdea din două motive: o amuza teribil să-l vadă cum se perpeleşte de ciudă când e cald afară, pentru că mereu îi dădea impresia că-i un peşte pe uscat, care caută disperat răcoare şi apă, însă, în acelaşi timp, îi convenea întreruperea discuţiei lor. Spera să nu fie nevoită să-i răspundă la întrebare. Nu până nu-şi dădea seama ce-l macină. N-ar fi vrut să-i răspundă în blind…fără să ştie până unde ajunge profunzimea gândurilor care-l duseseră către un asemenea subiect. Şi cum vremea bună de la radio îl făcuse să-şi recite interminabilul şir de sudalme adresate majorităţii oamenilor care considerau vremea caldă a fi vreme bună, era o ocazie perfectă de a încerca să schimbe subiectul.
-Stii că ăla nu te aude că-l înjuri, nu?!
Deja râdea cu lacrimi, dar se abţinu cât să-i spună replica asta, printre suspine.
-Da! De ce mă întrebi?… spuse el contrariat.
-Pentru că te-ai aplecat şi răcneşti în aparatul radio…
Făcu o pauză pentru a râde incontrolabil, apoi continuă:
-Te gândeşti că dacă ţipi destul de tare, de la câţiva centimetri, te aude şi se opreşte din propovăduit vremea bună?!
De data asta începu şi el să râdă. Îşi dăduse seama că iar pornise pe panta crizei de nervi vs vară în general şi vs oamenii care adorau căldura, în special, aşa că se opri pentru a i se alătura. Îi plăcea când împreună făceau mişto de el. De multe ori o ajuta şi-o indemna să-l ia la mişto. Îi plăcea cum de fiecare dată răspundea pozitiv, fără a-şi da seama că este trădată de un gest reflex prin care-şi deconspira senzaţia de a-l apăra pe el de el însuşi. Era un fel de scurt-circuit în interiorul ei când îl vedea că începe cu autocritica făcută la mişto, după care percuta ţinându-i isonul. Nu ştia că el vede asta. Nici măcar nu o făcea în mod conştient, însă el ştia că acea milisecundă de… protecţie aproape maternă însemna totul şi ajunsese să se drogheze de câte ori avea ocazia cu grija pe care i-o purta ea.
-Luiza, mânca-ţi-aş… ce vrei tu, dac-aş şti că m-aude, mi-aş aduce o portavoce şi-aş răcni în radio de la doi centimetri.
-Daca ştiam că-mi mănânci ce vreau eu, aş fi adus vreo zece portavoci, să fiu sigură…
Se puseră iar pe râs. Doar vocea guiţată a crainicului îi mai întrerupea, atunci când accentua câte un cuvânt din îndemnurile sale către ascultătorii pe care-i invita să iasă la iarbă verde şi ştrand.
-Vai! Lasă-mă, că iar m-a luat capu’. De la râsul ăsta a-nceput să iasă şi mai repede berea din mine.
Scoase un nou şerveţel pe care şi-l puse desfăcut pe întreaga faţă, după care continuă:
-Dac-o ţinem în ritmlul ăsta, va trebui să te rog frumos să oprim undeva şi să-mi mai cumperi vreo două pachete.
-Aha! Vezi?! A fost bine că ţi-am luat două. Ce te-ai face tu fără mine?!…
Fără să-şi ridice şerveţelul de pe ochi, îi simţi zâmbetul din colţul gurii.
-Lu, şi dacă n-aş avea nevoie, tot m-aş preface că mi-ar trebui nişte şerveţele…
După câteva momente de linişte, continuă tot el:
-Nu mai rânji fasolea acolo…
-Du-te, băi, de-aici!…
Până să apuce să mai spună ea ceva, continuă el:
-Ce?! Crezi că nu ştiam că rânjeşti mulţumită? Văd prin şerveţel.
Se puseră iar pe râs. Un râs pe care doar ea îl continuă, atunci când din difuzoare răsunară primele acorduri de chitară ale melodiei care-i luase locul crainicului enervant. El tăcuse brusc. Nefiresc de brusc. Chiar o făcu să se sperie puţin. Liniştea lui subită o făcuse şi pe ea să tacă, însă tăcerea ei era una încordată. Nu ştia ce fusese mai devreme cu acel subiect cel puţin ciudat, iar acum el rămăsese nemişcat şi tăcut, doar respiraţia care mişca şerveţelul pe care-l avea pe faţă fiind dovada că nu era mort.
-Cătă?
Nimic…
-Cătă, eşti ok?
Un oftat profund, vecin cu suspinul.
Nici nu îndrăznea să-l întrebe, pentru că nu-i venea să creadă că el poate trece prin asemenea stări, însă avea impresia că începuse să plângă. Nu-l văzuse niciodată plângând, aşa că trebuia să fie ceva grav, dacă-l apucaseră suspinele brusc în timpul unui râs.
Melodia curgea. Încă de la prima strofă avu senzaţia că o ştie, însă nu era sigură.
-Am iubit-o…
-Poftim?!
-Am iubit-o enorm.
Ridică piciorul de pe acceleraţie, pentru că n-avea chef să facă un accident stupid.
-Pe cine?
-De când mă ştiu am iubit-o…
-Cătă, pe cine?!
Deja era roşie la faţă şi începuseră să-i transpire mâinile.
-O dragoste pură, sinceră, dincolo de cuvinte, inexplicabilă…
-Pe cin…
-In fiecare an mi se dăruia complet, iar eu o luăm toată, de parcă era doar a mea. Ne-am avut an după an, un deliciu… Dar m-a păcălit. A fost o seducătoare de profesie…
Vocea lui era sacadată, înceată şi gravă…
-DESPRE CINE DRACULUI VORBEŞTI?!
Şi-a acompaniat ţipătul cu un gest rapid dar sfios, prin care-i smulse şerveţelul de pe faţă.
Într-adevăr plângea. Plânsese. Avea ochii umezi şi roşii. Se uită către ea, cu o privire de om deznădăjduit, profund trist şi-i spuse:
-Vara!
Începu să râdă isteric, în timp ce lacrimi incontrlabile i se rostogoleau pe obraji.
-Vara, în pula meaaaa!! Fir-ar a naibii să fie, cât am iubit-o…
Pentru o clipă, uluirea ei păru să capete răspunsuri, însă primele gânduri o aruncară şi mai mult în incertitudine.
-Cum adică? De când te ştiu urăşti vara. Nu e nimic care să-ţi placă. Urăşti soarele, căldura, activităţile de sezon…totul.
And that summer feeling is gonna haunt you one day in your life...
-L-ai auzit?… spuse el.
-Pe cine?
-Jonathan, cică… that summer feeling is gonna haunt you one day in your life…
Se oprise din plâns. Doar privea în gol, cu o privire pierdută.
-Stii cântecul?!… întrebă ea timid.
-Da… Nu-l mai auzisem de vreo zece ani. Încercasem să-l uit. Încercasem…
În sfârşit înţelese şi ea sensul vorbelor lui de mai devreme. Îl întrebă încet, dorind să afle mai multe, fără să-l întristeze şi mai mult:
-Cătă, cum ai ajuns să urăşti vara?
Parcă simţindu-i gândurile, îi zise pe un ton resemnat:
-Heh… Să ştii că mai devreme nu ştiam că eu am trecut prin aşa ceva. Era un sentiment ciudat. Poate că în subconştient îl notasem ca atare, dar nu ştiam că eu însumi sunt subiectul unei asemenea transformări, de-aia te întrebam pe tine dacă e posibil.
Continuă tot el:
-Iţi vine să crezi că a fost nevoie doar de melodia asta pentru a înţelege perfect faptul că eu sunt răspunsul la întrebarea pe care tot eu ţi-am pus-o mai devreme?!
Simţindu-i neliniştea, încercă să-l detensioneze aşa cum ştia că-i place:
-Mi-ai adresat-o…nu mi-ai pus-o. Sau n-am fost eu atentă şi mi-ai pus-o fără să ştiu, în timp ce conduceam?!
Se uită spre el cu teamă, sperând că-l face să zâmbească.
Aşa era. Deja o aştepta cu rânjetul lui tâmp, pe care-l acompanie în acelaşi sens:
-Tu crezi că eu am nevoie de zece portavoci pentru a-mi dubla vorbele cu acţiuni?! Vezi, dacă eşti atentă la condus? Nici nu ştii ce ţi s-a întâmplat…
Îi părea bine că-l vede într-o stare mai bună.
-Foarte mişto melodia. Care-i legătura dintre ea şi faptul că ai ajuns să urăşti vara?
-Asculta-i versurile…
Minutele trecură. Îi urmărea chipul din spatele volanului. O vedea cum treptat se întunecă la faţă şi trece prin mai multe stări. Fără să încerce să le descifreze, le ştia deja: dor, regret, deznădejde, iubire, ură, furie…şi poate mai erau câteva, însă melodia se termină, iar ea pufni, roşie la faţă, plină de nervi:
-Du-te-n pula mea, că eşti un ipocrit!
-De ce crezi asta?
Cu o aşa de mare oftica îi spusese primele cuvinte de după melodie, încât acum trebui să tragă aer în piept, pentru că odată cu prima replică îşi pierduse tot suflul.
-Pentru că de când te ştiu clamezi sus şi tare că nu ai regrete, că nu regreţi nimic din ce ai făcut, că nu ai schimba nimic din viaţa ta, iar acum ai ajuns să urăşti vara pentru că ai pierdut… that summer feeling…
-Gresit! Ba nu! De două ori greşit. Dă-mi voie să-ţi explic. O să încep cu sfârşitul. I didn’t lost that summer feeling. Tocmai de-aia urăsc vara… Dacă l-aş fi pierdut, n-aş fi ştiut că am motive s-o detest. În ce priveşte regretele, nu am regrete în sensul că aş fi făcut ceva altfel sau pentru că ar fi fost lucruri pe care nu le-am făcut şi mi-am dorit să le fac, ci regret faptul că nu mai am ce am avut cândva – acel status quo…acel context de împrejurări care combinat cu vârsta făcea verile frumoase.
-Stai, că nu mai înţeleg nimic. Ce treabă are vârsta cu verile frumoase?
-Pai, are o treabă…şi încă una foarte mare… Încearcă să analizezi puţin felul în care adulţii se raportează la vară, în general, iar apoi adu-ţi aminte cum erai tu când erai copil în timpul verilor. Fă un bilanţ al verilor de până-n 20 de ani, iar apoi analizează verile de peste 20 de ani şi-o să vezi că începi să înţelegi ura pe care o port verii.
Momentul de tăcere nu se datora analizei, ci consternării de pe chipul ei. Simţindu-se frustrată de faptul că trebuie să conducă în momentul ăsta, când de fapt şi-ar fi dorit să-l privească-n ochi pentru a vedea mai bine în el, îi spuse:
-Nu cred că are vreo legătură. Te agăţi de motive imature pentru a-ţi justifica ceva de neconceput. Şi adulţii se pot distra şi se pot simţi perfect în timpul verilor. Totul e să scoţi tot ce se poate din oportunităţile care ţi se ivesc. Să fructifici fiecare clipă de bucurie. Dacă faci asta, reuşeşti să menţii acel summer feeling aprins toată viaţa.
-Oare?! Ia gândeşte-te puţin la următorul aspect. Ai terminat facultatea şi ai un job bun. Cum s-ar spune eşti în rândul lumii. De când ne ştim eşti atât de ocupată încât nu te-am văzut să faci vreunul dintre lucrurile descrise în versurile melodiei pe care tocmai am ascultat-o… şi pe care, între noi fie vorba, speram să n-o mai aud vreodată. Aşadar, cam când preconizezi tu că vei da frâu liber copilului din tine, pentru a te bucura din plin de vară, aşa cum o făceai odinioară? Când?! Când vei scăpa de job-ul care-ţi manâncă 10 ore/zi? Când vor apărea problemele din eventuala căsnicie? Când vei avea un copil de care vei avea grijă fără să-ţi mai pese de nimic pe lume?
O văzu că tace…aproape speriată, aşa că alese să continue:
-Cum poţi suprapune bucuria ingenuă a unui copil plin de candoare, peste modalităţile contrafăcute prin care adulţii încearcă să retrăiască sentimente pure, irepetabile?! Nu spun că e totul urât şi că e o minciună, ci spun că nimic nu poate fi comparabil cu ceea ce simte un om între 1 şi 20 de ani. Acel summer feeling este ireal în acei ani în care faci lucruri imposibil de povestit şi de înşiruit, întrucât numărul lor este incomensurabil, iar apoi pierzi acel feeling şi încerci într-un mod inconştient să-l reproduci contrafăcându-l, tot restul vieţii… în încercarea de a stoarce puţină fericire pură, cu care erai obişnuit în perioada dezvoltării, când grijile nu existau, când totul era o feerie în mişcare.
Maşina începu să capete viteza. El însă, continuă, nebăgând în seamă piciorul ei uitat pe acceleraţie:
-Stii ce mi se pare cel mai groaznic? Faptul că nimeni nu explică lucrurile astea. Nimeni nu ne pregăteşte pentru dezamăgirea verilor din viitor. Nimeni nu ne avertizează în legătură cu… vara regretelor noastre. Şi e practic imposibil, întrucât niciun tânăr nu înţelege cât de preţios este ceea ce are. Cu toţii aflăm când e prea târziu…când descoperim că lucrurile pe care le făceam aproape din reflex, nu mai pot fi făcute cu atâta naturaleţe. Iar atunci avem de ales: ne prefacem că totul e ok şi că e firesc să ne adaptăm vremurilor şi vârstei, mimând instant bliss-uri pe bandă rulantă pentru a ne păcăli că suntem vii, sau nu ascundem în noi înşine sentimentul ăsta contradictoriu, ci îl lăsăm liber să se manifeste ca atare…şi atunci, cel puţin în cazul meu, ajungem să detestăm vara amăgitoare care ne-a păcălit.
-Nu e bine cum gândeşti.
-De ce? Dar până-mi răspunzi, redu puţin viteza, că n-aş vrea să ne sleim de vreun copac, fix acum, când te învăţam şi pe tine să urăşti vara.
-Mda, amuzant…
Doar zâmbi, fără să râdă.
-Repet, de ce nu e bine cum gândesc?
-Pentru că nu poţi avea totul la fel, pe tot parcursul vieţii. Poţi alege să rămâi copil în suflet, dar nu poţi face aceleaşi lucruri şi la 30, 40, sau 50 de ani, aşa cum le făceai la 10, 15 sau 20. Sper că măcar cu lucrul ăsta eşti de acord.
-Ah, da! Normal! Înţeleg lucrul ăsta şi sunt de acord cu el, numai că eu, spre deosebire de oamenii normali, nu vreau să mă păcălesc pe mine însumi. Mi-am smuls sistemul de autoprotecţie. Prefer să trec printr-o depresie în fiecare vară, aidoma oamenilor care-s depresaţi în preajma sărbătorilor dacă-s singuri, decât să mimez lucruri specifice vârstei mele înaintate, doar pentru că nu mai e firesc să trăiesc acel instant bliss pe care doar copiii şi adolescenţii îl simţeau. Ceva de genul – if I lost that summer feeling, I don’t need a surrogate… I’d rather suffer and deal with it.
Continuă:
-Uite, dacă e să ne raportăm la o copilărie firească, fără familii de genul celor care apar la ştirile de la ora 5, copiii acelor familii pot fi comparaţi ca şi trăiri sufleteşti în timpul verilor, cu adulţii aflaţi în aceeaşi perioadă a anului?! Toţi adulţii, fără excepţie, în momentul în care-i apuca starea de beatitudine sufletească în timpul verilor, fie că se află c-o bere-n faţă la o terasă, pe plajă noaptea cu persoana iubită alături, pe iarbă noaptea privind Luna, sau cu soarele-n cap, ziua, la cules de prune, tot la nostalgia copilăriei cuplează mufele din inima lor. E normal ca totul să aibă legătură cu acţiunile din acele momente, însă relaţionarea lor cu ei înşişi, înţelegerea acelor stări frumoase, sunt procese care pot fi făcute doar analizând acel summer feeling care-i hidden deep down în fiecare dintre noi. Funcţionăm aidoma memoriei vizuale. Vedem lucruri pe care le înţelegem, iar apoi, când întâlnim lucruri asemănătoare accesăm fişierul din creier care deţine acea informaţie şi doar umplem golurile, scurtând astfel înţelegerea respectivului proces. Facem asta în legătură cu numele, chipurile, cuvintele, you name it… Şi sunt convins că asta facem şi în legătură cu sentimentele. Până-n douăj de ani avem de-a face cu the real deal, gustăm din plin viaţa şi frumuseţea ei, iar apoi, din cauză că trăim într-o lume care ne-a învăţat că a fi copil este un proces care are frână, ne amintim cum era fericirea pură şi umplem golurile din noi mimând-o…
-Cătă, eşti nebun.
-Stiu, Lu…
-Esti şi masochist.
-Probabil. Eu vreau să cred că-s doar o formă deviată de idealist, care, având o tuşă importantă de realism pur, logic, preferă sinuciderea spirituală în locul perenităţii contrafăcute.
Zâmbetul ei din colţul gurii a fost de ajuns pentru ca el să înţeleagă, dacă nu aprobarea totală, măcar consimţământul ei tacit şi implicit propria ei sită prin care cerne noile informaţii.
-Şi deci, ca să înţeleg, tu în fiecare vară te decuplezi de la anumite stări şi treci prin ea aşteptând toamna?
-Bingo! Toamna nu mă minte. Niciodată nu m-a minţit. Toamna este mai presus de amăgirea verii. Toamna e o amantă sinceră, nu o curvă cu două feţe. Vara m-a futut ireal de bine, după care m-a lăsat doar s-o privesc şi m-a invitat să mă masturbez…
Râsul ei făcu maşina să balanseze pe şosea, în momentul în care mâinile de pe volan i-au urmat convulsiile stârnite în plexul solar. După ce se linişti, îi spuse:
-Si nu e groaznic să ai parte de trei luni de tristeţe sinceră, prin care treci de bunăvoie? De câţi ani simţi asta? Când ai pierdut that summer feeling?
-Le-am uitat numărul şi, pentru a doua oară, n-am pierdut that summer feeling, ci doar nu mă prefac că-l reînvii în fiecare vară. Îl am pe cel iniţial, pe care nu l-am omorât niciodată. Cum însă nu poate ieşi la suprafaţă deoarece eu nu mai sunt tânăr în acte, îl trăiesc în mine însumi, întrucât dacă l-aş scoate îl exterior l-aş altera cu propria-mi neghiobie din prezent. În comparaţie cu cel care eram în momentul în care am dat naştere acelui summer feeling, sunt doar un bătrânel decrepit care totuşi, spre deosebire de mulţi alţi bătrânei tineri, denumiţi generic adulţi, a pus în practică ad litteram unul dintre versurile minunatului cântec pe care l-am ascultat şi care sună cam aşa You’ll throw away everything for it.
Maşina îşi continuă imperturbabil drumul, acolo unde şoferiţa avea s-o ducă. Doar soarele dogorâtor care-ncălzea capota era acelaşi ca-n urmă cu zece ani şi avea să fie acelaşi de-a pururi. Oamenii se schimbă, anotimpurile nu. Şi totuşi, unii oameni sunt anotimpuri…

That summer feeling (3X)

When there’s things to do not because you gotta
When you run for love not because you oughta
When you trust your friends with no reason notta
The joy I’ve named shall not be tamed

And that summer feeling is gonna haunt you one day in your life

When the cool of the pond makes you drop down on it
When the smell of the lawn makes you flop down on it
When the teenage car gets the cop down on it
That time is here for one more year

And that summer feeling is gonna haunt you one day in your life

If you’ve forgotten what I’m naming
You’re gonna long to reclaim it one day
Because that summer feeling is gonna haunt you one day in your life
And if you wait until your older
A sad resentment will smolder one day
And then that summer feeling’s gonna haunt you
And that summer feeling’s gonna taunt you
And then that summer feeling is gonna hurt you one day in your life

When even fourth grade starts looking good
Which you hated
And first grade’s looking good too
Overrated
And you boys long for some little girl that you dated
Do you long for her or for the way you were?
That summer feeling is gonna haunt you one day in your life

When the Oldsmobile has got the top down on it
When the catamaran has got the drop down on it
When the flat of the land has got the crop down on it
Some things look good before and some things never were
But that summer feeling is gonna haunt you one day in your life

Well when your friends are in town and they got time for you
When you and them are hanging around and they don’t ignore you
When you say what you will
And they still adore you
Is that not appealing? It’s that summer feeling
That summer feeling is gonna haunt you one day in your life

It’s gonna haunt you
It’s gonna taunt you
You’re gonna want this feeling inside one more time
It’s gonna haunt you
It’s gonna taunt you
You’re gonna want this feeling inside one more time

When you’re hangin around the park with the water fountain
And there’s the little girl with the dirty ankles
‘Cause she’s on the swings where all the dust is kickin up
And you remember the ankle locket
And the way she flirted with you
For all this time how come?
Well that summer feeling is gonna haunt you one day in your life

You’ll throw away everything for it (2X)

Well, when the playground that just was all dirt comes hauntin
And that little girl who called you a flirt
Memory comes tauntin
You pick these things apart they’re not that appealin
You put them together and you’ll get this certain feeling
That summer feeling is gonna haunt you one day in your life

It’s gonna haunt you
It’s gonna taunt you
You’re gonna want this feeling inside one more time

Acest text literar participă la ediţia de astăzi a Clubului Condeielor Parfumate, găzduit de Mirela, iar tema Parfumul de când mă ştiu este propusă de Dana Lalici.