Flori negre.

Tin Tinkerbell-Au! M-ai înţepat! Fii, naibii, atent!
-Gata! Încetează! Nu te mai smiorcăi atât de mult, că nu-i decât o zgârietură…
-Stiu, dar vrei să-mi străpungă pielea? De fapt, nu înţeleg de ce mă interesează pe mine atât de mult. Doar e sângele tău, fraiere!
Îi văzu zâmbetul pe care nu şi-l putea controla, motiv pentru care-şi continuă văicăreala:
-Râzi că prostu’!….o spuse pe un ton înţepat. Ştiu că pe tine nu te interesează, dar mie îmi faci o gaură, mă umpli de sânge şi apoi mă bandajezi zile-n şir.
Îşi dăduse seama că dacă va continua pe un ton răspicat are de pierdut, aşa că domoli acuzele:
-Ai văzut că te încurcă bandajul când vrei să te îmbraci. Te rog, ai grijă.
-Ei, vezi?! Ai putut să foloseşti cuvintele magice.
Îşi mută puţin poziţia degetelor fixate în strânsoarea din jurul cozilor de trandafiri, poziţionând arătătorul departe de spini, după care-l întrebă:
-Cum e acum, dom’ Deget? E mai bine?
-Cum să nuuu? Aşa, şefule! Asta da viaţă. Miroase frumos, tulpina e rece şi plăcută la atingere, iar pe nenorociţii ăia de spini nici măcar cu inelarul nu-i ating.
Se auzi un pufnit de râs infudat. Deget ridică furios privirea şi-l văzu pe vinovat.
-Băi Creier, n-o mai face pe şmecherul! Sau poate vrei să înfig un spin în mine… Ţi-ar plăcea nişte durere? Să te văd atunci dacă mai râzi…
Mai multe chicoteli se auziră la unison, făcându-l şi pe Creier să li se alăture. Pentru a aplana situaţia, se găsiră Ochi să vorbească:
-Deget, te rugăm noi, vezi-ţi de trandafirii tăi. Ţi se dă şi ţie puţină atenţie azi şi gata… ţi se pare că ţi-a pus Dumnezeu mâna-n cap.
Die with memories, not dreamsNici nu termină de spus asta, că Ochi îi şi dădură un cot colegial lui Inimă, căutând parcă ajutor pentru a nu fi lăsaţi la ananghie. N-avea de gând să intre sub ocara lui Deget, aşa cum păţise Creier.
-Ia încetaţi odată!… se auzi o voce plăcută de bărbat, care încerca să-şi mascheze râsul vrând să mimeze duritatea. Dacă mai continuaţi aşa începe lumea să râdă de mine. Era să mă împiedic din cauză că Ochi nu se uitau pe unde trebuie şi deja a început să-mi vâjâie capul, pentru că de câte ori pe Inimă o apucă râsul uită să păstreze ritmul.
-Aşa e…completă Creier, vrând să se dea cu şefu’.
-Taci şi tu, nu doar ei. Crezi că n-am văzut că te ţii numai de prostii?!
-Eu?!… spuse Creier, mirat. Dar ce am făc…
-Da, da… mai devreme. Nu te preface neştiutor. S-a pus Ochi să privească fundul ăla superb şi a vorbit cu tine să-mi provocaţi o erecţie.
Deget şi Inimă erau deja pe jos de râs, în timp ce Creier şi Ochi încercau s-o dea din colţ în colţ, văzându-se prinşi asupra faptului.
-Tu, Inimă, de ce râzi? Nu-mi spune că nu erai şi tu implicată. Crezi că nu ştiu cât de mult te-ai chinuit să-mi pompezi sânge doar în zona aia?
Doar Deget mai râdea ca spartu’, în timp ce tovarăşii lui de conversaţii tăceau spăşiţi, încercând să nu-şi supere stăpânul. Într-un final, după oarecare introspecţie, Creier căpătă puţin curaj şi spuse printre dinţi:
-Tu, Deget, de ce continui să râzi? Ai uitat ce-a făcut el ultima oară cu mâna când noi i-am sculat-o?!
Se porni un râs teribil. Râdeau toţi patru de Deget, atât de tare încât bărbatului îi era greu să continue drumul încercând să mascheze circul teribil din interiorul său. Dându-şi seama că era batjocura lor şi nevrând să lase lucrurile aşa, Deget se ridică, îşi caută puterile, încordă cât putu de tare prima falangă şi se aruncă înspre un spin iţit semeţ printre frunze, cât să-i facă să simtă durere, dar nu până la sânge.
-AAAUU!
Bărbatul strigă atât de tare încât acoperi ţipetele celorlalţi. O doamnă frumos îmbrăcată care-l depăşea în timp ce punea la loc un telefon în geantă se întoarse spre el şi-l întrebă nedumerită:
-Sunteti ok? Aţi păţit ceva?
Simţi cum roşeşte şi-i trimise un gând imperativ lui Inimă -Fara sânge în obraji, te roooggg!
Degeaba, o auzi răspunzându-i. Ştii doar că nu mă pot abţine.
-Nu doamnă. M-am înţepat în spinii trandafirilor. Îmi cer scuze, n-am vrut să ţip atât de tare.
Red hair ladyÎşi dădu seama cât de penibil a sunat replica lui. Nu dorea ca femeia – cochetă şi foarte atrăgătoare – să creadă că el vrea să se dea mare cu buchetul superb de trandafiri roşii ca sângele, pe care-l purta în mâna stângă.
De unde?! Exact ce nu-şi dorea, asta se întâmplă. O văzu cum ridică ochii dinspre flori către faţa lui căutându-i privirea, i-o ţintuieşte cu o poftă pe care o uitase în ultimele trei luni de când n-o mai văzuse pe Alina şi-i spune pe un ton care trăda atât invidie, cât şi o dorinţă pe care cu siguranţă încercase să şi-o mascheze:
-Lăsati, că durerea spinilor va dispărea când va primi doamna buchetul…. şi-i aruncă un zâmbet în colţul gurii, care putea oricând trece drept unul nevinovat, dar care, din cauza lui Ochi şi Creier fu imediat interpretat drept unul lasciv, plin de senzualitate şi apropouri.
Băăăiii, încetaţi!…le ordonă nemernicilor.
Îi vedea cum râd printre dinţi, în timp ce Inimă, nemaiavând ce face, începu să pompeze de zor sânge atât în obrajii săi, cât şi în zona inghinală, atât de neglijată în ultimele trei luni cât fusese plecat la studii.
Zâmbi tâmp nereuşind să schiţeze decât o faţă de prost cu acte şi-i replică stângace, vrând să evite cu orice preţ continuarea drumului alături de milf-ul ăsta incredibil care, culmea, se dădea la el tocmai acum, când îşi dorea foarte mult să o surprindă pe Alina:
-Sunt băiat mare. Îmi trece.
Nici să vrea nu mai putea opri râsul care începuse înăuntrul său. Râdeau toţi patru atât de tare, încât îl făcură şi pe el să râdă. Vrând să-şi acopere torentul de râs care stătea să răbufnească, exterioriză doar un zâmbet larg şi câteva icnete de râs înfundat, ceea ce-l făcu să pară şi mai ridicol decât replica oferită, motiv pentru care tovarăşii săi uitară de orice măsură de siguranţă şi bun simţ, râzând cât puteau de tare, cu lacrimi, tăvălindu-se pe jos.
Vizibil nedumerită, dama păru că bate puţin în retragere. O observă cum îl măsoară din nou, parcă pentru a se asigura că n-a confundat acest domn atât de prezentabil, cu vreun puştan cu caş la gură şi pus pe şotii. Fiind din nou mulţumită de ţinuta elegantă – costumul impecabil şi pardesiul deschis, care lăsau să se întrevadă o siluetă atletică – aruncă o ultimă carte în joc, într-un fel de all in al gândurilor mai mult decât evidente, exprimate cu scopul de a-l face să o invite undeva şi să o aibă după bunul plac:
-Va trebui să vă cred pe cuvânt că sunteţi un băiat mare.
Rachel WeiszRostise cuvintele pe un ton care putea face nasturii de la prohab să danseze, umezindu-şi şi mişcându-şi atât de plăcut buzele în timpul rostirii cuvintelor, lăsându-le moi, absolut deloc încordate, încât simţi cum începe să piardă teren. Nu mai fusese cu o femeie de aproape patru luni, rezistase cu brio tuturor tentaţiilor şi uite că fix acum, când mai avea un sfert de oră până acasă la Alina, o femeie trecută bine de 40 de ani, dar care arata de maximum 28, îi făcea avansuri într-un mod inimaginabil, făcându-l să năduşească într-un început de Noiembrie atât de răcoros.
-Wohooo! Şefule, te rog eu, te implor, fu...
-Taci, mai!… se răsti la Creier.
N-apucă de spus bine cuvintele că-i văzu pe Ochi cum încep s-o măsoare cu poftă. Simţindu-se privită, începu să respire profund, ridicându-şi şi mai mult sânii incredibili, lăsând în acelaşi timp capul puţin într-o parte, cu bărbia înspre jos şi gura uşor deschisă, într-un gest care spunea în o mie de limbi străine -Ia-mă, te rog!
-Şefule, nu te supăra, dar Creier are drepta
-Băăăăiiii, tăceţi în pula meaaaa!!!!… Lăsaţi-mă să gândesc!
-Să faci ce?!… zâmbi Creier, plin de el.
Îşi dădu seama că începe să piardă lupta.
Până şi Deget se trezi să-i susţină pe amicii lui. Cu toate că în asemenea situaţii nu avea nimic de spus, se trezi tocmai acum să replice:
Şefu, să ştii că nu mă mai vait juma’ de an, dacă o fuţi bine de tot pe tipa asta. Vreau să-i simt bucile şi sânii în palmă. Vreau să intru în ea, te rog!…
DreamsNevenindu-le să creadă, Creier şi Ochi îşi dădeau iar coate, continuând şirul replicilor prin care începură să-i descrie, fie mental fie vizual, ce putea să facă în următoarele (măcar) două ore, cu doamna aflată în faţa lui, care-şi deschisese între timp şi ultimul nasture al pardesiului, făcând să se ivească o siluetă de-a dreptul irezistibilă.
Îi lăsă să-şi continue discuţia încercând totuşi să găsească rapid o replică, întrucât secundele treceau, trecuse şi momentul analizării corpului ei, aşa cum ea îşi dorise, o vedea cât de satisfăcută e de reacţia lui incontrolabilă, îl vedea cum lăsase mâna cu buchetul pe lângă corp, neputincioasă, iar acum se apropia ameninţător de rapid clipa în care el trebuia s-o invite undeva, sau să refuze totul de o manieră pe cât posibil elegantă.
În toată hărmălaia iscată şi simţind cum deja îl doare strânsoarea chiloţilor care nu puteau să-l mai cuprindă, îşi aduse aminte de un lucru pe care iniţial îl uitase din cauza atracţiei viscerale faţă de doamna care-l abordase – Inimă nu vorbise…
Privi în jos către ea şi o văzu cum îi aştepta cuminte privirea, zâmbind. Se aşternu liniştea în momentul în care cei doi stabiliră contactul vizual. Aşteptau cu toţii să primească verdictul final. Atât Ochi, cât şi Deget, mai ales Creier şi culmea, chiar şi bărbatul, îşi doreau deja cu o mai mică sau mai mare intensitate un răspuns afirmativ din partea lui Inimă. Ştiind că se află în lumina reflectoarelor şi că toţi aşteptau răspunsul ei, Inimă îi spuse un scurt –Ştii doar… şi se deschise, invitându-l să privească în ea.
10338321_712010065522267_6402942939901483275_nAlina. Alina, în toată splendoarea ei… O văzu zâmbind şi făcându-i cu mâna, chicotind la el în braţe, râzând la masă cu gura plină, dându-i bobârnace în timp ce încerca să citească ceva, speriindu-l când se prefăcea că nu-i acasă, primindu-l în ea printre suspine şi făcându-l al ei. Simţi ace de durere aruncate din Inimă către întreg corpul, care-i paralizară toate simţurile. Ştia că e durerea iubirii şi ştia că era pedeapsa Alinei, locatara inimii lui, care-l înţepa pentru slăbiciunea de care dădea dovadă. O privi încă odată pe Alina cum îi face cu mâna şi intră înapoi în Inimă închizând uşa în spatele ei, ridică privirea către superba ispita din faţa lui, o apucă de antebraţ şi o trase mai aproape de el, îi simţi sânii cum îi ating pieptul, îi aşteptă surprinderea, iar apoi o privi adânc în ochi şi-i spuse fără să se mai consulte cu nimeni, şoptindu-i cuvintele în gura întredeschisă:
-In capul meu ne-am avut deja. Ne-am futut unul pe altul de parcă n-ar mai fi fost ziua de mâine. Sunt convins că ar fi ceva ireal între noi, atât de intens încât nu există cuvinte pentru a descrie….făcu o pauză din cauza unui suspin de-al ei pe care nu şi-l mai putuse controla, după care continuă… Cu tote astea, nu putem, pentru că… nu pot. O iubesc mai mult decât îmi iubesc dorinţele. E în mine, în sângele meu. Nu-ţi pot oferi corpul, pentru că nu o pot scoate din mine. Ea este eu. S-a substituit raţiunii mele de a trăi…
Îi dădu drumul mâinii şi se îndepărtă puţin. O văzu cum zâmbeşte amar cu o urmă de invidie sinceră în ochi şi cum dă uşor din cap încuviinţând că a înţeles tot ceea ce el îi spusese. O mai văzu cum deschide gura ca pentru a-i spune ceva, fără însă să poată rosti vreun cuvânt, întrucât bărbia îi tremura de emoţie. Mai apucă să vadă o singură lacrimă cum îi părăseşte ochii de un albastru-verzui ireal de frumos şi pe ea întorcându-se brusc şi îndepărtându-se rapid în zona din care venise.
Secunde bune de tăcere… Nimeni nu putea vorbi. Rămăsese blocat, ţintuit locului şi conştient că există un singur zâmbet în toată fiinţa lui – în Inimă. Ştia că luase decizia corectă, dar îşi îngăduia un răgaz cât să-şi tragă sufletul şi să înţeleagă până în ultima celulă a sa oportunitatea hotărârii pe care o luase Inimă. Deget, Creier, Ochi şi el tăceau. Inimă zâmbea şi pompa iubire în tot organismul, eliminând cu fiecare Tic şi fiecare Tac urmele de poftă carnală care-i obturase simţurile într-un asemenea hal. Simţea cum fiecare cromozom al ADN-ului este introdus într-o matriţă a inimii, pălmuit de două ori, eliberat de povara atât de plăcută a dorinţei de a o fute sălbatic, sfâşiind hainele de pe ea, pe doamna care tocmai plecase şi încărcat cu miraculosul motiv al schimbării deciziei luate în interiorul bărbatului – iubirea faţă de Alina.
Heart connectionCând simţi că fascicolul revenirii îl străbătu din cap până-n picioare precum o undă de şoc electromagnetic, respiră profund pentru a-şi căpăta suflul, încercă să mimeze un gest firesc de aşezare a pardesiului pentru a masca de fapt o ajustare a conţinutului chiloţilor, după care o porni din nou la pas, lent şi hotărât, către casa Alinei.
Primii paşi îi petrecu în tăcere. Nimeni nu îndrăznea să vorbească. Doar el zâmbea mulţumit, fiind conştient că luase decizia corectă. Simţea şi acum rămăşiţe de dorinţă în el, care-l împingeau către a se întoarce după femeia respectivă cât încă mai avea cum s-o prindă din urmă, însă ştia că aşa va fi mereu…şi se împacă cu gândul ăsta. Faptul că toată viaţa fusese un pofticios n-avea cum să-i creeze premisa unei speranţe de cuminţire. Singura lui speranţă de normalitate, geamandura lui, era de fapt ceea ce se afla în Inimă odată ce se deschidea uşa. Ştia că nu mai este el acolo. El fusese evacuat atunci când se îndrăgostise de ea.
Inimă aruncă primele cuvinte:
-Hai, nu fiţi trişti. Ştiţi că aşa e corect… spuse zâmbind suav, fără urmă de ranchiună sau răzbunare.
El tăcu, aşteptându-i pe ceilalţi să zică ceva.
Tăcere. Nimeni nu scoatea o vorbă. Încercând să rupă tăcerea, Deget începu să se zgârie singur într-un spin.
-Termină, măi, prostule! se auzi vocea plină de ciudă a lui Ochi.
Deget se opri, însă continuă Creier:
-Da, ştim că e bine, dar acum …pe bune, preferam să suport eu consecinţele, numai să simt că eliberez toată încărcătura asta între picioarele tipei…
Zâmbiră toţi cinci, ştiind că şi Creier are dreptatea lui… Văzând că-i sunt încuviinţate gândurile, Creier continuă:
-Stiu, ştiu…mustrări de conştiinţă, dar acum sincer…cât de mult v-ar fi plăcut tuturor s-o auziţi gemând de fiecare dată când intram în ea?
Rose in iceLa auzul acestor cuvinte, Deget începu iar să se joace nevrotic cu un spin, în timp ce Ochi caută de zor, şi găsi, o pereche de buci pe care să i le trimită lui Creier pentru a-i da apă la moară. Acesta din urmă continuă:
-Deget, mâna ta ar fi scăpat să fie futută odată pe săptămână, Ochi ar fi analizat fiecare picătură de sudoare de pe corpul ei gol şi fiecare unduire ghidată de plăcere, eu aş fi coordonat totul, şefu’ ne-ar fi arătat iar nişte chestii noi, pe care nu le-am mai văzut…
-Bai, deşteptule! Ajungem acum la Alina, spuse bărbatul…şi-i zâmbi cu subînţeles lui Inimă. Vom avea parte de tot ce spui tu acolo, mai puţin mustrările de conştiinţă.
-Bravo, şefu’!…o auzi e Inimă.
Îi plăceau atât de mult discuţiile cu tovarăşii lui. Mai ales în astfel de momente tensionate, când putea să-i audă pe fiecare-n parte ce-şi doresc şi care-s opiniile lor. În momentele de tăcere îşi aduse aminte de banca lor. Văzuse că se apropie de parcul în care obişnuiau să stea vara şi abia aştepta să treacă pe lângă banca lor, aflată într-un loc dosnic, după ghereta cu vată pe băţ. Ar fi putut să ocolească parcul, însă îşi permitea cinci minute-n plus doar pentru a revedea locul primului lor sărut.
Ştiind la ce se gândeşte, Creier spuse:
-De unde ştii că e acasă?
-Nu ştiu.
-In fine…cred că mai bine o sunai, înainte de a veni. Ea te aşteaptă peste o săptămână.
-Pai, tocmai în asta constă surpriza, deşteptule!
DreamCâteva chicoteli însoţiră paşii din ce în ce mai grăbiţi pe care el îi făcea către ghereta cu vată pe băţ. Vântul stătuse încă dinainte de a refuza el acea uluitoare partidă de sex, aşa că acum se putea bucura de răcoarea ultimei răsuflări de toamnă; acel aer care încă nu poartă cu el mirosul iminent al zăpezii, semn că Noiembrie avea să-i mai permită o perioadă de scufundat picioarele-n foşnetul frunzelor, nu în scârţâitul albului iernatic.
Se trezi cu un zâmbet schimonosit pe faţă, pe care nu ştia de unde-l are, constatând în acelaşi timp că se oprise-n loc. Nimeni nu spunea nimic. Era o tăcere de mormânt în el, iar prima reacţie de groază o avu atunci când îşi dădu seama că Ochi nu mai vede. În realitate, Ochi vedea, însă erau imagini pe care Creier nu le putea procesa.
Încercă să respire şi constată că nu poate. Se hotărî să comunice cuiva problema asta, dar şi mai mare-i fu groaza când îşi dădu seama că nu poate vorbi.
Înainte de a-şi pierde total raţiunea şi funcţiile vitale, se hotărî să încerce un restart, procedeu pentru care apelă la Creier. Începu să urce către el dinspre gât, simţind fiecare terminaţie nervoasă care cobora în coloana vertebrală. Urcă încet, agăţându-se şi împiedicându-se de fiecare nerv în parte şi ajunse în sfârşit înăuntrul lui Creier. Îl găsi plângând în hohote, fără sunet. Realiză iminenţa colapsului în momentul în care Creier refuză să-i ofere Oxigen. Pe lângă asta, stopase funcţia auditivă, vederea şi era incapabil să ofere vreun răspuns.
LeafsAdunându-şi ultimul strop de vlagă din corp, reuşi să tragă puţin aer în plămâni, operaţiune care-i trimise o şfichiuire de usturime insuportabilă pe trahee şi-i răcni cât putu de tare lui Creier:
-CE DRACULUI SE ÎNTAMPLĂĂĂ?!?!?!
Cu o privire de groază şi un comportament pe care nu-l mai avusese niciodată şi pe care nici nu şi-l închipuise vreodată, Creier îi răspunse printre suspine:
-Nu… nu pot!
Păstrându-şi calmul, continuă, încercând să pună bazele unei lămuriri raţionale:
-Ascultă! Nu disting imagini clare, nu aud, nu pot să respir şi mai ales – nu înţeleg ce se întâmplă. Dă-mi, te rog, lămuriri.
-Bine… îi răspunse Creier şi-i deschise calea către o porţie mică de Oxigen şi o privire înceţoşată, dar cât de cât limpede.
Odată cu primele puteri pe care le capătă datorită oxigenării organismului, reuşi în sfârşit să desluşească imaginea aflată dinaintea lui.
Pe banca lor, Alina se săruta cu un bărbat.
Constată că Ochi nu poate privi altceva şi nici nu se închid, aşa că-l rugă pe Creier să-i închidă la loc accesul către funcţiile vitale. Realiză, vag, că singura senzaţie plăcută era în Deget, care scăpase florile pe jos şi era în sfârşit fericit că nu se mai află în apropierea unor spini.
Zgomotul florilor atingând covorul de frunze arămii întrerupse sărutul pasional al celor de pe bancă şi-i făcu să privească instinctiv către locul producerii sale. Alina îl văzu în momentul în care cădea şi se reprezi către el.
-Ce facem, şefu’?…întrebă Creier
-Nu ştiu….eu nu mai vreau.
-Ce nu mai vrei?
-Nimic!
După o clipăde tăcere…
-Nici eu.
Blood RoseÎşi zâmbiră amarnic, ştiind ce urmează. Nu exersaseră niciodată aşa ceva, însă era atât de firesc, încât doar replica lui Ochi îi trezi puţin din alunecare:
-Aveti de când să faceţi ce cred eu că faceţi?
Simţindu-se nebăgat în seamă, Deget răspunse calm:
-Ţi se pare că de un minut mai există Oxigen în organism? Nu vezi că ăştia închid prăvălia?
Cu o ultimă putere, Ochi încercă să nu ţină cont de ordinele primite din interior şi chiar reuşi să transmită primele imagini surprinse cu de la sine putere, dinspre lumea faţă de care interiorul se inchidea. Din păcate însă, nu reuşi să acceseze fişierul cromatic, aşa că totul era alb-negru, fără sonor. Singurul lucru pe care-l vedea erau florile. Negre. Mâna lui căzuse peste buchet, iar acum Deget era plin de spini, pe moarte şi lăsa să se prelingă din el o materie vâscoasă din care ieşeau aburi şi care avea aceeaşi nuanţă ca a trandafirilor – negru. Doar faţa Alinei aflată deasupra capului lui era albă. O vedea cum se agită plângând, cu lacrimi ţâşnindu-i din ochi şi-i urmărea buzele cum se mişcă încercând să-i vorbească, însă nu o auzea. Nu o putea privi direct în ochi, pentru că Ochi oricum făceau ce voiau ei. Erau ultimi care mai luptau, încercând să le arate tuturor că nu e ok să cedezi.
Dându-şi cu toţii seama că Ochi are nevoie de ajutor pentru a înţelege, făcură un efort colectiv pentru a i se adresa.
-Ochi, hai să-ţi arătăm ceva, spuse bărbatul.
-Ce să-mi arătaţi voi? Uite ce vă arăt eu. Alina plânge şi trage de noi. Cred că ţipă, dar nu o putem auzi. Creier, deschide auzul, nu fi idiot!
-Ochi, vino puţin să mergem cu toţii la Inimă.
Se aşternu un moment de tăcere. Până şi Deget, plin de sânge şi incapabil să se mişte, vru să-şi facă simţită prezenţa. Se adunară toţi patru în zona pieptului, într-o linişte mormântală şi aruncară o privire către Inimă. Încă bătea. Pesemne că mai avea ceva de făcut, dacă încă putea să bată. Bătea rar, foarte rar şi puternic. Zguduia întregul torace atunci când, încă, pompa sânge. Adunându-şi tot curajul, barabtul întrebă:
-Inimă?!
BloodUşa dădu să se întredeschidă, însă nu reuşi, un nou Boom fiind singurul răspuns pe care-l primiră.
-Inimă, ce faci?…întrebă temător bărbatul.
Se deschise uşa. Era pentru prima oară când o vedeau pe Inimă. Ieşise chiar ea afară, să-i întâmpine. Niciunul n-o mai văzuse ieşind din ea însăşi. Era carne vie. Îşi sfâşia bucăţi din trup şi răcnea din toate puterile. Sângele ţâşnea în toate direcţiile, transformând locul în ceea ce ulterior, medicii legişti aveau să numească hemoragie internă. Noroc cu Creier că oprise sonorul, pentru că era de ajuns groaza provocată de imaginea lui Inimă urlând. Era de ajuns să o vezi cum îşi smulge singură partale mari din casa ei şi cum le aruncă înspre vizitatorii ei, de parcă nu erau aceiaşi prieteni cu care vorbise mai devreme.
Păstrându-şi calmul, bărbatul întrebă:
-Unde este Alina?!
Inimă se opri uluită din criza pe care o avea, îl privi pe stăpânul ei de parcă era prima oară când îl vedea şi cu o faţă de nebun incurabil îl apucă de mână şi-l trase mai aproape.
RoseO singură privire a fost de ajuns. Înăuntrul ei, într-un colţ, stând ghemuită şi plângând, era Alina. Inimă dădu drumul strânsorii îl care-l ţinea pe bărbat, îi făcu un semn lui Creier care se conformă imediat şi-i dădu încă odată voie să se folosească de sunet, după care se întoarse către bărbat şi-i spuse ultimele cuvinte pe care avea să le audă în această viaţă, cu o voce şuierată care trăda disperare, în timp ce sângele continua să ţâşnească în toate direcţiile:
-Nu o pot scoate. În mine, ea eşti tu. Şi pentru că tu ai transformat-o acum în durere, ea mă sfâşie şi moare în mine, iar pentru că eu mor, mori.
Se aşternu tăcerea. Ultima bătaie a lui Inimă trimise un ultim impuls către Ochi, care, la rândul său le dărui o ultimă imagine lui Creier, lui Deget şi şefului – trandafirii negri, pătaţi neuniform de o pată la fel de neagră ca ei.
În timp ce Alina de afară plângea incontrolabil trăgând de el şi strigându-i cuvinte neauzite, Inimă o îmbrăţişă pe Alina din ea, oferindu-i bărbatului ultima alinare pe care o mai putea primi în urma suferinţei sale insuportabile – moartea.

Children lying in their beds.
StitchesJust remember what your mother said.
Don’t you worry, don’t you cry.
Little black flowers grow, in the sky.
In the sky.

Make a promise, cross your heart.
Kings X vow that we’ll never part.
Sign in blood and hope to die.
Little black flowers grow, in the sky.
In the sky.

And I believed you.
I believed you when you said you would be mine.

TinkTell me mother, will I die.
Yes my child and so shall I.
And never know the reason why,
little black flowers grow, in the sky.
In the sky.

And I believed you.
I believed you when you said you cried,
believed you when you said you’d try,
believed you when you said you loved me too.

I believed you.
I believed you.
I believed you.

Acest text literar participă la ediţia de astăzi a Clubului Condeielor Parfumate, găzduit de Mirela, iar tema Frunze arămii este propusă de către gazdă.

Advertisements
  1. Mirela Pete
    29 September 2014 at 8:06

    Fiecare cuvânt, fiecare frază, fiecare fragment sunt menite să creeze un întreg expresiv, apăsător și greu, peste care spaima și liniștea, oarecum, a morții, se aștern firesc, aducând o inerție paralizantă. Poate ca venise chiar toamna cețurilor, a serilor reci și-a dimineților brumate, când Alina se va trezi singură și deznădăjduită.
    Eu cred că iubești toamna, poate și iarna, dar aici ai asociat anotimul arămiu cu ultima durere. Imaginile și muzica însoțesc magistral textul.
    Te felicit!

    • qatalin
      29 September 2014 at 15:33

      Într-adevăr, iubesc toamna mai mult decât orice alt anotimp. Nu întotdeauna o asociez cu tragedia, însă dacă sunt nevoit să aleg vreun anotimp pe care să-l atribui apăsării şi tristeţii, toamna este prima mea alegere.
      Să ştii că în proporţie de 90%, imaginile şi muzica sunt muzele mele… 🙂 Ştiu că sună ciudat (poate…), însă ascultând muzică şi privind imagini îmi vin ideile povestirilor, nu invers. Cazul de faţă este unul elocvent. Ascultând această melodie, pe care n-o ştiam până în urmă cu două zile, am ştiut atunci, Sâmbătă, în ajunul deadline-ului, care va fi subiectul povestirii pe care o voi scrie, chiar înainte de a se termina cele două minute şi patruzeci şi trei de secunde pe care muza mea mi le injecta în Creier prin Urechi… 😉
      Îţi mulţumesc pentru apreciere şi pentru cuvintele frumoase!

  2. Mirela Pete
    29 September 2014 at 16:36

    Sunt pe deplin meritate!
    De data aceasta și eu am scris povestioara mea pornind de la muzică! 😉

    • qatalin
      29 September 2014 at 20:58

      Am văzut şi mi-a plăcut foarte mult. Înseamnă că nu-i o idee rea. 😉 Încă odată – Mulţumesc! 🙂

  3. 11 October 2014 at 20:00

    Povestea e foarte interesanta, impresionanta. Pe undeva, pe ici, pe colo, parca aceeasi muza ne-a inspirat (o sa vezi la ce ma refer daca mai ajungi pe la mine). Ma rog, muza mea e un muz 😉
    E inedit modul de abordare a subiectului. Initial, dupa primele cateva fraze, n-am prea inteles ce si cum. Apoi m-am luminat si am citit fara sa respir. Aproape 🙂 Si am intrat atat de bine in poveste, incat am intuit finalul. Doar ca nu am ghicit locul scenei finale.
    Stii?… Aproape ca nu imi gasesc cuvintele. Pagina ta sta deschisa in laptop-ul meu de vreo patru-cinci zile nu stiu de ce. Poate, in principal, fiindca n-am avut timp sa citesc. De trei zile am descoperit ca nu esti de gasit acolo unde te gaseam de obicei. Poate ca se intampla de mai mult timp insa…noroc ca internetul imi functioneaza execrabil si abia intru ca sa nu ma enervez. Altfel imi faceam griji mai devreme, probabil. Sper ca nu se intampla ceva neplacut…

    • qatalin
      13 October 2014 at 3:44

      Eli, aşa cum tu ţineai deschisă pagina mea de patru-cinci zile şi nu-ţi găseai cuvintele, la fel şi eu îţi priveam comentariul de când l-ai făcut şi nu ştiam ce să-ţi răspund… În ultimele două săptămâni am un chef de net+blogging, cam cum are Mircea Badea chef să susţină un speeh apreciativ la adresa întregii cariere politice a lui Băsescu… Fii sigură că-n momentul în care-mi voi găsi puterea de a executa mai mult decât breath in-breath out, te voi vizita şi-ţi voi consuma muzul.
      Mă bucur dacă ţi-a plăcut povestirea şi-ţi mulţumesc pentru gândurile frumoase, dar mai ales pentru grija ta. Aşa e…mi-am închis contul de Fb în urmă cu vreo… pfff… am uitat…sincer. În urmă cu ceva vreme. Cred că am simţit nevoia de a extinde mizantropia şi asupra socializării online.
      Cât despre speranţa ta din final, mă tem că sunt nevoit să ţi-o spulber. 🙂 Avea un unchi de-al meu o vorbă prin anii ’80 –E pericoloso sporgersi… Da’ pân-atunci cre’ că mai degrabă-mi aduc aminte de vorba bunicului meu (Dumnezeu să-i ierte pe ambii!), care spunea la un moment dat -Băăăăă!!!!!… şi apoi cădea lat de beat… 😆
      În fine…mă fac io băiat mare….cred….

  1. 28 September 2014 at 18:27

What's on your mind?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: