Home > Politică. > Votul – sclavia omului modern.

Votul – sclavia omului modern.

ConsciousnessCu cât drag am aşteptat să împlinesc 18 ani. Nu doar pentru a putea cumpăra alcool şi ţigări fără probleme, pentru că oricum le cumpăram şi minor fiind. Aşteptam majoratul pentru că doream să mă simt bărbat. Matur. Cetăţean responsabil, plin de simţ civic. Se întâmpla în primăvara lui ’95. Nu mai reţin dacă au fost nişte alegeri locale în acel an (parcă da), însă aveam să votez plin de elan în ’96, când a ieşit Emil.
Heh… -A ieşit Emil, băă! Deja era o vorbă printre studenţi. -Hai la Universitate, că a ieşit Emil. După ce ne-a făcut ciocatu’ cu mâna din balcon am mărşăluit spre Regie. Să bem şi să chefuim, evident… Dar nu mai conta. Scăpaserăm de Iliescu. Ne simţeam în sfârşit liberi.
Ţin minte că erau anii în care votam cu o asemenea plăcere de zici că făceam sex. Păstram timbrele alea lipite pe buletin de zici că erau chiloţii damelor pe care le ştampilam în cabina de vot la fiecare scrutin electoral. Suveniruri. Simboluri ale cetăţeanului Cătălin Ionescu. Îmi plăcea să mă implic. Discutam multă politică, fie în familie, fie cu prietenii. Consideram că voinţa mea alături de voinţa altora care gândesc aidoma mie, sau mai bine zis voinţa mea alăturată voinţei celor cu care întâmplător gândeam asemănător reprezintă o forţă capabilă să schimbe destine, să modifice opţiuni şi căi de urmat, să…
Aiurea! Am eu o vorbă pe care-o folosesc cu foarte mare drag în asemenea situaţii. -Young, dumb and full of cum. Atât la propriu, cât şi la figurat. Credeam în democraţie. Încă mai credeam…
Ce s-a întâmplat între timp?! Păi, hai s-o luăm pe rând.
Ianuarie 2012 m-a prins la fel de young (măcar la suflet), cel puţin la fel de dumb (din păcate…fără prea mari şanse să devin şi eu neprost) şi full of cum (măcar la capitolul ăsta stau bine). Motiv pentru care, cu toate că în anii Băsescu nu mi-a fost deloc afectat stilul de viaţă, ba din contră, ar putea exista guri rele care să spună că am prosperat financiar taman acu’ pe timp de criză, am simţit nevoia să mă răzvrătesc împotriva nedreptăţilor de ordin etic, legal şi constituţional. Mi se părea că Băsescu, Boc şi întreaga lor camarilă încalcă grav principiile democratice ale statului de drept. Nu eram chiar atât de lobotomizat încât să pun botu’ la rahatu’ pe care-l mâncau pofticios realizatorii Aneta3 (sau, în fine, Antena3…cum preferaţi 😉 ) în legătură cu regimul semi-dictatorial de sub Băsescu, însă eram conştient că omu’ e grav de tot cu capu’ şi nu se poartă precum un şef de stat responsabil şi plin de bun simţ.
De fapt, ca o scurtă paranteză, ăsta a fost, este şi pun pariu c-o să fie în continuare cel mai eficient slogan manipulatoriu al celor de la Aneta3, cu ajutorul căruia îşi prostesc şi îşi menţin nucleul dur de telespectatori fideli (hoarda, cum îmi place mie să-i numesc) – ideea că s-a trăit sub o dictatură. Nicidecum! Oamenii au fost liberi, nu i-a arestat nimeni, nu le-a pus nimeni pumnul în gură, fiecare a putut face ce a dorit. Ah, da, au fost probleme economice, dar nu am fost singurii. În alte părţi s-a intrat în colaps, s-a ajuns la încetare de plăţi şi a fost zguduită din temelii economia întregului stat (eg. Grecia) Aşadar, ideea că se arestează oameni şi te ia bau-bau de pe strada era şi este doar o sperietoare menită să-i ţină cu sufletu’ la gura pe lipsiţii de IQ care-i divinizează pe angajaţii trustului Intact. N-a existat niciun bau-bau, ci doar lupta Voiculescu-Băsescu. Atât!
Inside the systemRevenind, iată-mă în Ianuarie 2012, crezând încă în democraţie şi manifestându-mă virulent atât în spaţiul virtual (Facebook, Twitter), cât şi în stradă. N-am mers în capitală, pentru că era un ger de îngheţau coaiele-n mine, da’ am ieşit în localitatea în care locuiesc şi am presupus, în cel mai naiv spirit donquijotic, crezând că are sens să mai trag o luptă cu morile de vânt, că sutele şi miile de oameni ieşiţi în zeci de localităţi din ţară, plus miile din capitală, vor însemna cumulat un număr îndeajuns de mare de oameni încât voinţa lor (a noastră) să fie ascultată şi să putem provoca demisia Guvernului Boc, demisia Preşedintelui Băsescu şi declanşarea alegerilor anticipate. Cu alte cuvinte, doream un nou început, oricât de bun sau de prost ar fi fost el, însă doream altceva.
Pula. Fix pula! Ăsta a fost primul gând care mi-a trecut prin cap. După ce l-am asimilat, mi-am dat seama că acest gând filozofic, pula, fix pula, înseamnă de fapt ceva mai mult. Şi anume, la o scurtă analiză logică, prima impresie de netăgăduit a fost faptul că voinţa populară nu contează. Dându-mi seama de acest lucru, am mers puţin mai departe cu analiza şi am realizat un întreg tablou de aspecte, asupra cărora nu mă aplecasem niciodată, întrucât nu credeam că aşa ceva e posibil. Având în vedere ce s-a întâmplat şi în vara aceluiaşi an, la referendum, iată câteva dintre gândurile mele vizavi de ceea ce este democraţia teoretică, luată în comparaţie cu democraţia practică.
Trecând peste, însă ţinând cont de aspectul evenimentelor din Ianuarie 2012, când s-a dovedit faptic impotenţa voinţei populare, cea mai gravă şi în acelaşi timp cea mai strigătoare la cer dovadă referitoare la atingerea limitelor democraţiei aplicată asupra unor mase mari de oameni a fost momentul în care 7,4 milioane de oameni nu au putut face ceea ce făcuseră 5,2 milioane de oameni. Ok, să admitem că Dragnea a avut hoarda de undeads pregătită şi a fraudat. Cu cât a fraudat? Cu 400 mii, 1,4 milioane, 2 milioane? Şi dacă ar fi existat 2 milioane de voturi false, tot ar rămâne 5,4 milioane de oameni care nu au putut face ceea ce făcuseră 5,2 milioane de oameni în 2009 când l-au reales pe Băsescu Preşedinte.
Ăsta este de departe cel mai clar, incontestabil şi dovedit faptic exemplu al eşecului actualului sistem de orânduire la nivel global, pe care-l susţine şi promovează omul modern.
Ce înseamnă de fapt acest lucru?! Păi, înseamnă că în mod teoretic democraţia este definită ca fiind dictatura majorităţii, iar în mod faptic s-a dovedit că majoritatea contează doar atunci când voinţa oamenilor, exprimată prin vot, se suprapune peste dorinţa celor cu bani şi putere la nivel global.
Traian BasescuDe ce n-a fost şi cazul nostru? Foarte simplu. Pentru că Băsescu, fiind un foarte abil om politic, dar în primul rând fiind un român descurcăreţ, s-a pus bine cu Obama, oferindu-i tot ce a vrut în ceea ce priveşte bazele NATO de pe teritoriul României şi hotărând în CSAT achiziţionarea unor tinichele de F18 scoase la casat, însă cumpărate de statul român cu miliarde de Euro; după care s-a pus la fel de bine şi cu Merkel, fiind în permanenţă obedient în cadrul UE, acolo unde PPE-ul în familia căruia era intrat şi PDL-ul lui Băsescu, făcea legea în Parlamentul European.
Şi pentru că atât Merkel, cât şi Obama îi erau datori lui Băsescu, i-au făcut o ultimă favoare, găsind o chichiţă legislativă cu privire la atingerea pragului electoral, cu ajutorul căreia democraţia celor puternici şi cu bani s-a pişat pe democraţia celor mulţi şi creduli, care aveau impresia că puterea majorităţii contează.
Nu! Nu mai contează. Nu când suntem 7 miliarde de oameni…
Că tot vorbim de atingerea pragului electoral, imediat după referendum a fost coborât pragul electoral la referendum, de la 50%+1, la 30%+1. O anomalie atât de grotescă încât nici nu există cuvinte pentru a o descrie, însă văd că pe nimeni nu interesează acest aspect. S-a ajuns atât de jos şi se merge atât de grav la rupere, încât forţele decidente din ţara noastră şi-au dat seama că prezenţa scăzută la vot pare să se accentueze, aşa că în loc să le dea motive indecişilor de a ieşi din casă în ziua votului au hotărât să scadă pragul electoral, în aşa fel încât mai puţini să decidă ceea ce trebuia să fie decis de mai mulţi. Este pentru prima oară când s-a luat o asemenea măsură fără precedent în istoria modernă, în care 30%+1 reprezintă o majoritate. De ce?! Simplu – pentru că şi-au dat seama că ignoranţa îi omoară, aşa că pentru ei contează doar cei care se încăpăţânează să mai creadă în jocul ăsta al lor şi se folosesc doar de aceia pentru a-şi atinge scopurile, fără să-i intereseze de restul de 70%. Până când?!… Hmm?!…

Revenind în zilele noastre şi ţinând cont de ceea ce am spus mai sus, constat cu tristeţe greşeala pe care o fac cei care gândesc aşa cum şi eu am gândit atâţia ani şi care vor să-şi dea seama care-i răul cel mai mic, care-i mai bun, care-i mai puţin pregătit, care-i potrivit pentru a fi Preşedinte; şi care fac această analiză din dorinţa sinceră de a-şi manifesta în mod concret simţul civic, făcându-şi datoria de cetăţeni şi simţind că ajută într-un fel societatea din rândul căreia fac parte.
Ei bine, eu cred în cel mai sincer mod ca nu contează care dintre ei e mai bun pentru a fi Preşedinte. Eu nu încerc să lupt pentru o anumită persoană în acest joc electoral, ci consider, cu toată convingerea, că jocul în sine este viciat. Motiv pentru care mi se pare că cea mai mare greşeală pe care o poate face un om responsabil şi cu o gândire logică sănătoasă este să legitimeze prin vot acest sistem care şi-a atins limitele şi care a dovedit faptic acest lucru. Cred asta pentru că votând, cu oricare dintre candidaţi, nu facem altceva decât să legitimăm însuşi sistemul în cadrul căruia ne aflăm. Şi pentru că eu cred că omenirea merită ceva mai bun, mi se pare că singura modalitate de a ne răzvrăti împotriva actualului sistem de orânduire este ignoranţa.
Crin AntonescuLa fel cum puterea majorităţii a devenit doar poveste de adormit copiii, şi ieşitul în stradă şi-a dovedit impotenţa. Iar aici nu mă refer doar la noi. Doar dacă luăm în calcul exemplele din ultimii doi ani, cu parcul din piaţa Tahrir din Istambul, manifestările din Franţa unde fermierii s-au luptat cu forţele de ordine şi mai ales milionul de oameni ieşiţi în stradă în Brazilia, când apăruseră tot felul de meme-uri pe Facebook pline de texte de genul -You go Brasil! Show the world how it’s done!, ne putem da seama că oamenii ies în stradă, explodează în accese de furie oarbă, îşi consumă combustibilul interior, obosesc, cad în lehamite şi acceptare şi se întorc în case dezamăgiţi şi frustraţi, lăsând lucrurile aşa cum au fost. Spun asta pentru că în toate exemplele pe care tocmai le-am înşirat, lucrurile au rămas fix aşa cum au fost, fără ca cei ieşiţi în stradă să reuşească să schimbe ceva.
Şi atunci, revenind la ideea anterioară, consider că singura putere stă în votul de blam. În neprezentarea la urne. La fel ca în orice relaţie de amiciţie, prietenie, iubire, sau căsnicie, singura metodă care este cu adevărat eficientă în momentul în care vrei să-l faci pe partener să sufere este ignoranţa. Ignoranţa este singura care omoară. Ce omoară?! Orice, de la caz la caz. În relaţiile interpersonale omoară sentimelte legate între parteneri, iar în relaţiile macro, sociale, omoară prin dezintegrare liantul creat între supus şi diriguitor.
Dacă vrem cu adevărat să schimbăm ceva, singura modalitate prin care putem face asta este să nu recunoaştem drept valid sistemul lor de joc. Iar acest lucru nu-l facem votând cu X sau cu Y, ci admiţând că jocul însuşi este stricat, cerând astfel crearea unui alt joc.
Simplul gest de a ne prezenta la urne echivalează cu admiterea tacită, instantanee, a faptului că suntem de acord cu întregul ansamblu de proceduri şi reglementări care stă la baza actualului sistem de orânduire. Nu contează cu cine votăm, ci pentru ei contează că votăm. Prezenţa la urne este de fapt raţiunea lor de a exista, reprezentând singura şi totodată cea mai importantă dovadă pe care o pot folosi împotriva noastră de câte ori suntem nemulţumiţi de rezultatele administraţiei pe care o votăm. Răspunsul va fi întotdeauna -Păi, dacă nu vă convine, n-aveţi decât să ne penalizaţi prin vot peste X ani, după care ne râd în faţă. Ne râd în faţă pentru că ştiu ceea ce va urma. Se succed la putere când unii când alţii, singura lor luptă fiind rândul cui să fie, singura miză fiind administrarea PIB-ului; cea mai mare fericire a lor fiind faptul că odată cu fiecare cincinal, oameni creduli şi plini de candoare merg în secţiile de vot şi le legitimează lor perpetuarea în aceeaşi stare de fapt, la infinit.

Elena Udrea sfarcuriŞtiu ce veţi spune -Băi, cheliosule, dacă nu votezi, ies la vot ăia care iau găleţi şi tot vor exista oameni care votează, aşa că oricum va fi ales un Preşedinte. Şi pentru că nu mergem noi, ăştia responsabili, e posibil să iasă Preşedinte vreun diliu şi ne ducem pe pulă cu toţii.
Ştiu că aşa ceva sună logic, însă e o capcană. Nu Preşedintele şi nu Guvernul decid soarta ţării la nivel macro. Trăim într-o epocă în care globalizarea merge precum un val. Nu există excepţii majore, în afară de statul islamic şi Coreea de Nord, plus câteva alte redute ale demenţei la nivel planetar. Însă lumea civilizată are un drum deja prestabilit, ceea ce înseamnă că România, fiind stat membru UE şi NATO, nu are paşi random de făcut. Nu mai există riscul deciziilor aleatorii, cum ar fi, să zicem prin absurd – să declarăm război cuiva, să anexăm teritorii, să inventăm conflicte etnice sau xenofobe etc. Aşadar, singura atribuţiune a Preşedintelui şi a majorităţii parlamentare care emană un Guvern este aceea ce a administra banii, PIB-ul, fondurile europene. Atât!
Şi chiar şi această administrare nu ne priveşte pe noi, pentru că orice Preşedinte ar fi n-are cum să nu plătească salariile sau pensiile oamenilor, n-are cum să decidă ceva în legătură cu strategii pe termen mediu şi lung în ce priveşte economia fără să discute cu FMI-ul sau alte structuri financiare mondiale, ci doar ţine nişte bani în buzunar, din care scoate şi plăteşte pe fiecare, dându-se mare că-s banii la el.
Singurul lor avantaj şi de fapt, singura lor luptă pentru a ajunge la putere, este ideea de a fi tu cel care decizi cui atribui contractele pentru servicii – atunci când vorbim de servicii publice de dezvoltare. Atât şi nimic mai mult! Fiind Ponta la butoane, toţi banii europeni pentru dezvoltare şi tot procentul din PIB alocat infrastructurii vor merge către baronii locali PSD şi către firmele care aparţin încrengăturii lor de afaceri. Fiind Iohanis la butoane, aceiaşi bani merg către baronii PNL/PDL şi către cumetriile lor… Şi aşa mai departe…
Asta-i de fapt toată lupta lor. Deci, nu există niciun risc prin neprezentarea la vot. Dacă-i lăsăm pe alienaţii mintal să voteze, pe acei pupători de moaşte, cei care se bucură la o găleată şi la nişte ulei+faină, ăia care nu ştiu nici în ce ţară trăim sau în ce an suntem, ţara (la nivel macro) nu păţeşte nimic. Nu se alege praful, ci doar vom asista cum în loc de, să zicem Ponta sau Iohanis, o avem pe Udrea Preşedinte, sau pe Dan Diaconescu, fiind astfel martorii unui circ total.
De cred eu că-i bine aşa ceva? Pentru că aşa ceva ar reprezenta un început. Tărăgănând şi trăgând de timp ne trece viaţa, ne complacem şi le facem jocul culcându-ne pe o ureche, în loc să punem bazele unui gând nerostit, care se va prăvăli în timp aidoma unui bulgăre de zăpadă.
Scrutinul ăsta se prezintă la vot 29% în loc de 37%. Peste 5 ani se prezintă 23%. Peste încă 5 ani se prezintă 18%. Şi uite aşa, în doar 15-20 de ani, apucăm să vedem cum încep să-i strângă chiloţii. Iar dacă lucrul ăsta este făcut de oamenii de pretutindeni, nu doar din România, vom constata încă din timpul vieţii noastre cum cetăţeanul modern va începe să pună bazele unui alt mod de a trăi. Va face asta pentru că nu va avea încotro. Tăcerea celor mulţi îl va apăsa. Absenteismul manifestat prin ignoranţă este singura cale prin care noi, cei mulţi şi obedienţi, putem să răsturnăm un sistem de valori desuet.
Basescu drinkingBineînţeles că aşa ceva nu se poate face peste noapte. Este un proces anevoios şi care necesită o răbdare de Sisif, pentru că vom vedea cum sub ochii noştri, ani de-a rândul, vor continua să se desfăşoare în voie activităţile celor pe care-i detestăm acum şi care vor crede că şi dacă-s votaţi de dilii reuşesc să păcălească democraţia. Dacă însă vom avea răbdare vreo 20 de ani şi dacă tăcerea noastră va aduna şi mai mulţi tăcuţi, schimbarea lucrurilor va deveni iminentă.
Nu instig la nesupunere socială. Am mai purtat discuţii pe tema asta şi am constatat că opiniile mele sunt confundate cu gândirea anarhistă. Nicidecum! Sunt un cetăţean care-şi plăteşte taxele şi impozitele, care respectă legea, dar care doreşte… altceva. Iar acel altceva poate fi obţinut nu prin violenţă, ci determinându-i pe cei care au puterea şi banii să inventeze ceva nou.
Monarhia a devenit basm pentru copii, comunismul a fost bun doar în teorie, socialismul nu a putut fi pus în practică, iar democraţia dimpreună cu capitalismul occidental şi-au atins şi dovedit limitele. Motiv pentru care am convingerea că votul reprezintă sclavia omului modern – singura modalitate prin care, convins fiind că face un lucru bun, legitimează de fapt perpetuarea unui sistem de orânduire găunos şi viciat, în care noţiuni precum echitate şi justeţe sunt doar cuvinte goale, iar calitatea vieţii reprezintă doar un procent statistic, omul nefiind decât a o suta prioritate pe o listă plină cu alte lucruri mai importante

Se tot spune şi se propagă foarte des în mediile de socializare ideea neîncrederii. Gânduri precum -I don’t give a fuck sau -I ran out of fucks to give sunt servite drept model de urmat.
Nu, dom’le, eu cred în oameni. Pur şi simplu nu cred în ceea ce oamenii, momentan, îngăduie să existe, însă am încredere în oameni. Ştiu că se propagă feeling-ul egoist, de parcă trăieşte cineva să împărăţească lumea. Da’ tocmai asta e ideea gândită de cei care decid – devide & conquer. Era consumismului a atins un vârf atât de înalt, încât suntem ghidaţi către a ne urî unii pe alţii, în aşa fel încât cei care n-au să-şi dorească mereu să-i ajungă din urmă pe cei care au prea mult, iar cei ultrabogaţi îşi doresc să nu fie ajunşi din urmă. Şi uite aşa se continuă un interminabil şir de animozităţi, care alimentează dorinţa de a vota, întrucât votul este servit drept unealta prin care, sanchi, cei mulţi şi săraci pot să-i lovească pe cei bogaţi. Elena Udrea saniE atât de simplu… încât trebuie să recunosc faptul că admir în cel mai sincer mod acest plan mârşav aproape flawless. S-a ajuns într-atât de departe încât omul este convins că votând face un lucru bun pentru societate şi pentru el însuşi, însă votul în sine este de fapt sinuciderea să socială şi metoda prin care continuă să rămână în aceeaşi mocirlă an după an, generaţie după generaţie, fără nicio şansă de ieşire, sau de echilibrare a distribuţiei venitului la nivel global.
În ultima vreme am purtat foarte aprinse şi în acelaşi timp foarte plăcute polemici în legătură cu subiectul ăsta, cu prieteni de-ai mei, multe dintre discuţii având loc pe Facebook. Într-una dintre aceste discuţii, am primit la un moment dat, după nenumărate comentarii, o replică foarte bună, care sună cam aşa -Einstein: “… the world is in greater peril from those who tolerate or encourage evil than from those who actually commit it.” nu că aş fi de acord cu tot ce a spus Einstein dar… pe asta a nimerit-o. I-am dat copy/paste exact aşa cum e scrisă ea pe Fb. Am stat mult să cumpănesc dacă să-i răspund omului acolo, da’ am decis să mai aştept puţin, pentru că urma să scriu articolul ăsta, aşa că n-avea sens să ating iar limita de caractere într-un comentariu pe Fb (adică 8000), limită pe care am atins-o de vreo câteva ori de când am cont. 😆
Înainte de a-mi manifesta aroganţa de a-l contrazice pe Einstein, acţiune care-mi face o deosebită plăcere, trebuie să fac anumite precizări. În primul rând, iată o trecere în revistă a populaţiei planetare într-o histogramă timp/oameni:
-Anul 1:       200 milioane
-Anul 1000: 275 milioane
-Anul 1500: 450 milioane
-Anul 1804: 1 miliard
-Anul 1927: 2 miliarde
-Anul 1960: 3 miliarde
-Anul 1975: 4 miliarde
-Anul 1990: 5,3 miliarde
-Anul 2000: 6,1 miliarde
-Anul 2010: 6,8 miliarde
Dincolo de aspectul extrem de îngrijorător pe care-l reprezintă explozia demografică din ultimii 200 de ani, explozie care pare că urmează un traseu al creşterii exponenţiale, după ce anterior era vorba de o simplă progresie aritmetică, trebuie remarcate două aspecte extrem de importante:
1) În momentul în care romanii au inventat democraţia, adică anterior anului 1 când populaţia planetară era de 200 de milioane de oameni, acel sistem de orânduire care îmbina justeţea cu echitatea socială se adresa unui număr de oameni de cel puţin 100 de ori mai mic decât numărul de oameni căreia i se adresează astăzi;
2) Remarcaţi vă rog a doua imagine pe care am publicat-o în acest articol, dar mai ales textul alăturat ei -Dincolo de un punct critic într-un spaţiu finit, gradul de libertate scade pe măsură de numerele cresc. Întrebarea umană în această situaţie nu este cât de mulţi pot supravieţui în cadrul sistemului, ci ce fel de existenţă pot avea cei care supravieţuiesc.
Iar acum să le luăm pe rând.
Eu îl cred pe Einstein când spune că lumea este într-un pericol mai mare din cauza celor care tolerează sau încurajează răul, decât din cauza celor care-l comit, însă un asemenea gând aplicat democraţiei este pur şi simplu ridicol. Cred asta pentru că nu poţi avea pretenţia ca un sistem ermetic să aibă vectorii de analiză la fel de stabili în situaţii total diferite. Dacă romanii au inventat democraţia când erau 70 de milioane de oameni pe pământ, nu poţi deduce, pe baze matematice, că acelaşi calcul social poate fi transpus în timp unei populaţii de 7 miliarde de oameni, datele rămânând aceleaşi.
Chiar mă surprinde că Einstein n-a luat în calcul factorul aleatoriu al unicităţii sociale. Într-un sistem limitat de valori este infinit mai greu de determinat excepţii, în timp ce într-un sistem mare de valori, în care numerele cresc exponenţial, excepţiile răsar axiomatic, inexistenţa lor fiind de fapt imposibilă.
Nazie meetingCu alte cuvinte, dacă în anii în care romanii inventau democraţia era infinit mai greu (aproape imposibil) să se nască oameni precum Napoleon, Stalin, sau mai ales Hitler, în momentul în care populaţia planetară a început să atingă o cotă demografică alarmantă, asemenea excepţii răsar în mod automat, întrucât matematica nu minte.
Ba mai mult, Einstein însuşi a trăit în vremea lui Hitler şi a fost tătucul bombei atomice, aşa că ar fi putut să realizeze faptul că aceste… erori umane apar doar atunci când numărul posibilităţilor creşte exponenţial, întrucât aglomerarea la scară macro a voinţei majoritare face să răsară supape ale manifestărilor celor care cumulează tensiuni nerefulate.
Iar aici e vorba de genetică, de algoritmii care stau la baza amestecărilor cromozomiale în funcţie de împerecherea dintre oameni şi combinarea sângelui şi mai ales de numărul subiecţilor. Mai pe româneşte, era infinit mai greu ca înaintea erei noastre să se nască Hitler, însă era aproape imposibil să nu se nască în zilele noastre.
Şi uite aşa ajungem cu firul logic către punctul doi. Numărului imens de oameni care populează actualmente planeta nu-i poate fi aplicat acelaşi sistem de orânduire socială care a fost creat iniţial pentru de o sută de ori mai puţini oameni. Sau, poate fi aplicat, dar suferind constant îndoiri ale regulilor, eludări ale ideilor de bază, inventări de noi şi noi reguli şi mai ales manipulând mase mari de oameni. Aşa da… dar nu se mai numeşte democraţie. De-aia spun că nu mai cred în democraţie. Pentru că ceea ce trăim astăzi este doar cu numele ceea ce a fost în urmă cu peste două mii de ani. Am atins un prag demografic atât de mare, încât trebuie să fim constant păcăliţi pentru a putea fi stăpâniţi. Nu poţi să struneşti 7 miliarde de oameni la fel cum ai struni 70 de milioane. Este imposibil, pentru că din rândul celor 7 miliarde se nasc tot felul de formatori de opinie care încolonează în urma lor cohorte de followeri, care prin simpla prezenţă pot depăşi cu mult cele 70 de milioane iniţiale.
Hai să ne gândim doar la câteva exemple amuzante. Să zicem că unu’ are ideea de a introduce interzicerea purtării sutienelor de către femei. Instantaneu ar avea zeci sau poate sute de milioane de oameni care-l susţin. Altul afirma că el e trimisul lui Dumnezeu pe pământ. La fel, face rost rapid de zeci sau sute de milioane de followeri. Iar astea sunt doar mici exemple. Cu cât numărul populaţiei este mai mare, cu atât variantele diversităţii de opinie cresc. Este o creştere direct proporţională cu numărul oamenilor, care astfel dau naştere unei complexistati imposibil de stăpânit cu metodele clasice. De-aia au fost inventate serviciile secrete, de-aia există manipulare, de-aia se formează curente de opinie care sunt constant propagate ca nişte unde de şoc, cu ajutorul cărora se calmează populaţia în legătură cu… orice; începând de la -Aoleu, maică, se scumpeşte iar gazele şi ajungând până la -Hai să nu votăm cu X, că Y pare mai răsărit şi ne-a dat găleţi mai mişto.
Aşadar, teoria lui Einstein se aplică doar în condiţii de laborator. În momentul în care încerci să aplici democraţia unei populaţii care naşte în fiecare secundă un număr de gânduri şi acţiuni random imposibil de controlat, teoria rămâne doar pe hârtie, întrucât practică ne omoară… 😉

Crime and JusticeŞtiţi cum văd eu inutilitatea votului? Ca şi cum ai în mâna stânga un caiet de desen şi ţi se pare incredibil de greu să decizi ce culoare să foloseşti din cutia pe care o ţii în dreapta, fără să-ţi pese ca tu eşti de fapt într-o temniţă medievală, pe un pat din lemn fără saltea, fără orizont, înfometat şi gol, fără speranţa de a fi eliberat. Exact asta este şi votul. Ne gândim care-o fi mai bun, că ăla-i aşa, că celălalt e mai altfel, că partidul X e mai răsărit, în timp ce partidul Y e mai nasol, când de fapt însuşi procesul de vot este buba cea mare; sistemul în care votăm este de fapt temniţa noastră modernă.
Dacă am face doi paşi în spate şi am privi imaginea de ansamblu, am realiza că lupta noastră sterilă în legătură cu cine pe cine susţine şi ideea că al meu e mai bun decât al tău, aşa că tre’ să te conving să-l votezi şi tu p-al meu, nu e altceva decât fructificarea muncii celor care se chinuie (şi iată că reuşesc) să ne păcălească şi să ne mintă că noi de fapt contăm, că noi jucăm un rol în lumea asta, că de fapt noi ne decidem soarta; când de fapt nu numai că nu e aşa, dar suntem părtaşi la propria noastră damnare…ne sinucidem în grup din punct de vedere social şi chiar ne place, ba chiar ne dorim să mergem la vot, să nu cumva să scăpăm o tură de alegeri. Luăm parte la un incest moral. Ne futem pe noi înşine. Însă nu e o masturbare, ci un act sexual în toată regula, în care fiinţa noastră materială o siluieşte pe fiinţa noastră spirituală, clădind şi menţinând o stare de fapt care se perpetuează, transformându-ne în propriii noştri sclavi.
Mi-a venit în cap un exemplu plastic şi mai bun. Este exact ca-n fotbal. Suporterii consumă bani pe bilete şi deplasări, tocesc nervi, suferă sau se bucură, devin violenţi, formează pasiuni sterile ţinând cu unii sau cu alţii, răcnesc din toţi borjocii, trec prin tahicardii şi hiperventilaţii, în timp ce toţi banii sunt la fotbalişti, antrenor şi patroni, deciziile transferurilor şi câştigurile sunt împărţite între cei care participă în mod direct la respectivul eveniment sportiv, suporterilor rămânându-le doar trăirile şi senzaţia că şi ei contează. Aşa şi cu votul şi simţul civic. Oameni se dau de ceasu’ morţii, lipesc afişe, îndeamnă la vot în funcţie de preferinţe, consumă şi tocesc nervi, intră în polemici sterile, stau cu emoţii, trăiesc drame şi dezamăgiri, în timp ce PIB-ul şi fondurile europene sunt administrate când de unii când de alţii, aceiaşi 2-3 mii de oameni conduc România prin rotaţie, omului de rând rămânându-i doar impresia că şi el a contat în lupta asta… Când de fapt calitatea vieţii fiecăruia dintre noi este aceeaşi, cu o fluctuaţie de plus/minus 5%, în funcţie de unul sau de altul, fără să conteze cine e la butoane, decât pentru ei, între ei…atât. Dar pentru că oamenii nu realizează lucrul ăsta simplu, aleg să legitimeze prin vot această stare de fapt, permiţând o continuitate fără de sfârşit a acestui stil de viaţă, în care sclavia nu mai e făcută cu de-a sila, ci am ajuns să ne pară bine că suntem sclavi.

Iar am scris mult, aşa că ar cam fi cazul să închei. Totuşi nu vreau să închei fără să mă refer puţin şi la grotescul dezechilibrului financiar dintre clasele sociale. Trăim într-un secol în care singura diferenţă făcută între oameni este locul naşterii, cu acord fin pe familia în care te naşti. Cu alte cuvinte, dacă ai ghinionul să te naşti în lumea 3-a într-o familie de 15 persoane cu un venit de 1 Dolar/lună ai pus-o rău de tot şi rişti să crape maţu’ în tine de foame, iar dacă ai bafta să te naşti în Beverly Hills într-o familie a cărei avere este de zeci de milioane de coco, te-ai scos în ultimu’ hal şi nu vei şti ce-i aia o zi de muncă în viaţa ta. Dacă atât a putut să născocească omul modern în materie de echitate socială, atunci nu-mi rămâne decât să-mi fie scârbă de anno domini 2014, în care oameni mult mai buni şi mai utili societăţii decât mine se zbat în sărăcie pentru că n-au avut bafta să se nască într-o familie cât de cât înstărită, aşa cum şi eu sunt tentat să mă uit cu jind la cei care au infinit mai mult decât mi-a fost mie dat să am, considerând că nici ei, la rândul lor, nu merită ceea ce au.
Ştiu că sună a comunism ce spun eu aici, însă lăsând la o parte demenţa comunistă de tip Ferma animalelor a lui Orwell, cred cu tărie că trebuie să existe un echilibru în materie de bunăstare. Nu se poate ca unul să nu ştie ce-i aia frig, foame şi să trăiască în belşug şi opulenţă, în timp ce altul e chinuit constant de nevoi şi sărăcie. Trăim vremuri în care nu omul este principalul obiectiv al omului, ci banul. Nu ne interesează de noi înşine, la nivel global, ci ne interesează să ne fie nouă bine, la nivel personal şi am ajuns să legitimăm un sistem de orânduire care nu pune omul pe primul loc al priorităţilor, în care nu contează viaţa fiecăruia dintre noi, până la unul, ci contează perpetuarea unora cu bani şi putere în vârful unei piramide care are o bază a sărăciei din ce în ce mai mare….iar noi admitem asta, votând şi jucând jocul lor.
Starving humanSpunea la un moment dat un sociolog, om de ştiinţă, prin 2010, că 2% din populaţia planetei deţine 98% din bogăţia planetei. Dacă am ajuns să trăim astfel de vremuri, în care 98% dintre oameni se zbat între subzistenţă şi decenţă, în timp ce 2% au mai mult decât pot consuma în o mie de vieţi, înseamnă că sunt îndreptăţit să cred că s-a atins un apogeu al demenţei globale, din care nu cred că mai ieşim decât printr-o implozie socială, pe care o putem provoca pe parcursul a 4-5 tururi de scrutin, adică 20-25 de ani, dacă din ce în ce mai mulţi dintre noi începem să-i ignorăm.
Las aici două documentare senzaţionale. Primul arată negru pe alb (sau în fine, color… 😀 ) cât de mare este prăpastia dintre clasele sociale şi cât de mulţi oameni trebuie să sufere pentru ca un număr incredibil de mic de oameni să poată număra zerourile din coada conturilor lor, iar al doilea este o exemplificare concretă a primului, care în doar 1 minut şi 31 de secunde arată ce înseamnă o transpunere în plan real a acelui calcul făcut în primul documentar.
Faceţi ce vreţi. Eu nu îndemn pe nimeni la absolut nimic. Doar mi-am expus punctele de vedere şi propria convingere cu privire la vot şi la actuala democraţie. Dacă mai aveţi încă puterea de a crede că schimbaţi ceva din interiorul sistemului, e opţiunea voastră. Eu consider că sistemul nu mai poate fi schimbat din interior. În momentul în care pacientul are cancer generalizat în metastază, doar moartea îl mai salvează. Atunci când în interior totul este atât de găunos, faci tot posibilul să creezi ceva nou, trainic, nu să cârpeşti. Consider că am depăşit de mult the point of no return. Nu mai poate fi reparat nimic. În opinia mea ori începem să-i ignorăm şi le transmitem astfel un mesaj important cum că aşa nu se mai poate, determinându-i să ia măsuri concrete pentru a realiza un alt mod de a trăi în viitor, ori ne complacem în actuala situaţie de fapt şi aşteptăm implozia care va veni extrem de curând, întrucât legea entropiei nu minte – ordinea naşte haos, iar haosul naşte ordine. Şi cum acum trăim vremurile în care ordinea a atins pragul de sus, vom face poc! în curând. Tocmai de-aia sper în trezirea sinelui colectiv, pentru că dacă dormim în continuare şi acceptăm ce ni se întâmplă, ajungem ca o oală sub presiune, al cărei deznodământ final nu va fi fericit.
I do give a fuck! Eu cred în oameni, nu cred în vot. Votul mi-a demonstrat că nu-l interesează de oameni, atâta timp cât oamenii care votează trăiesc mizer. De aceea eu aleg să cred că oamenii, nu votul, pot face ceva pentru ei înşişi. Cum?! Pentru început – nevotând!

Advertisements

What's on your mind?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: