Home > De suflet. > Mediocritate, te iubesc!

Mediocritate, te iubesc!

The DudeDetest ambiţia cu toată puterea fiinţei mele. Mi se pare unul dintre cele mai nocive sentimente umane, dacă nu chiar cel mai nociv dintre ele. Cred asta pentru că ambiţia stă la baza multor schimonosiri ale sufletului. Din ambiţie ia naştere orgoliul. Ambiţia pune bazele răzbunării. Tot ambiţia este responsabilă şi pentru apariţia parvenitismului. De fapt, chiar şi lucrurile benefice care pot fi realizate ca urmare a ambiţionării protagoniştilor, rămân de-a pururi sub sceptrul unor reuşite care nu pot fi încununate cu un zâmbet plin. Parcă nu-ţi vine să te bucuri pe deplin atunci când ştii că obţii ceva pozitiv având la bază îngrozitorul foc lăuntric al ambiţiosului, care-l macină până la paroxism într-o turbare continuă, nedându-i voie să aibă clipe de respiro şi ducându-l, ultimativ, într-o stare din interiorul căreia doar ia act de reuşită, fără însă a se putea bucura copilăreşte de ea, atâta timp cât munca interioară depusă pentru obţinerea ei a fost colosală.
Ce-mi veni să scriu despre subiectul ăsta? Nimic special. Urăsc ambiţia de când mă ştiu. De fapt, de când mă întrebau părinţii – Tu nu vrei să fii ambiţios? Vrei să ajungi ultimul la învăţătură? Apoi, văzând că nu le răspund aşa cum sperau ei că le voi răspunde, în timp, ajunseseră să se resemneze şi să-mi arunce vorbe de genul – N-ai pic de ambiţie! (sperând în zadar că asta mă va motiva). Aşa e. Nu aveam şi nu am. Ulterior, odată cu trecerea anilor, văzând că reuşesc să duc multe task-uri la bun sfârşit, şi-au dat seama că există şi oameni lipsiţi de ambiţie, care reuşesc să facă lucruri având alt tip de motoraş interior, aşa că s-au lăsat păgubaşi. Şi-au dat seama că e ok să mă lase-n plata Domnului, pe sistemul ce-o fi, o fi, pentru că timpul le demonstrase că fiul lor neînzestrat cu vreo picătură de ambiţie reuşise într-un mod total inexplicabil să facă lucruri fără să-i bâţâie capu’ şi fără să-i fie plexul solar mistuit de focul ambiţiei pe care (aproape) toţi părinţii doresc să o vadă în copiii lor.
Heart over mindĂsta ar fi doar motivul adiacent. Motivul principal pentru care m-am apucat să scriu despre ambiţie este scrisoarea deschisă pe care a lansat-o pe internet o tânără din Şimleul Silvaniei, pe nume Bianca Lucaciu, care a absolvit liceul cu media 10 şi care tocmai a luat bac-ul cu 10. Iată aici scrisoarea ei către… lumea largă. Mi-a tot sărit în ochi în ultimele 2-3 zile, fiind supusă unui foc continuu de share-uri pe Facebook, motiv pentru care, nici dac-aş fi vrut să m-ascund de ea n-aş fi reuşit. Aşa că, într-un moment de sinceră curiozitate, presărată cu o doză considerabilă de circumspecţie, am decis să purced a o lectura, demers pentru care mă felicit şi pe care-l regret în egală măsură. Mă felicit pentru că-mi certifică, a mia oară, faptul că e perfect întemeiată ura mea viscerală faţă de ambiţie şi regret faptul că am citit-o pentru că, pe parcursul lecturării, am fost foarte aproape de un atac cerebral, nu rare fiind momentele în care am slobozit onomatopee şi răgete, de parcă mă uitam la un film horror sau eram obligat, sub ameninţarea armei, să privesc timp de câteva zeci de minute doar videoclip-uri cu manele.
În opinia mea, scrisoarea acestei tinere absolvente de liceu şi proaspătă promovată la Bacalaureat, reprezintă cel mai înfiorător strigăt de groază pe care mi-a fost dat să-l notez în ultimul deceniu. Drama ei e sfâşietoare. Nu înţeleg de ce lumea se bucură citindu-i scrisoarea şi de ce o postează făcând comentarii de susţinere şi de apreciere vizavi de cele descrise de acea tânără în rândurile trimise de ea către public. În mod evident această domnişoară este prinsă într-o depresie abisală, pe care, în mod cu totul halucinant, nimeni nu pare să o observe. Cuvintele ei sunt strigăte de ajutor. Expresiile folosite de ea şi felul în care descrie trăirile ei mi se par şfichiuiri de gheare însângerate, ale unei fiinţe dezumanizate de ambiţie, care deja urlă fără a scoate sunete, doar gura rămânându-i deschisă a groază…
SadnessE ireal. Textul ei este pur şi simplu un testament al chinului sufletesc prin care trece un om schimonosit de ambiţie, pe care absolut toţi cei pe care-i am în friend list şi care l-au postat, dimpreună cu toate site-urile de ştiri care l-au preluat şi l-au rostogolit mai departe, îl interpretează fundamental greşit, având impresia că personajul principal din scrisoarea ei îl reprezintă reuşitele ei, nicidecum sufletul ei aproape mort.
Printre numeroasele stări prin care am trecut citindu-i scrisoarea, am avut şi un sentiment de vină. Parcă zici că asistăm cu toţii la o sinucidere în direct, fără ca vreunul să putem face ceva. De fapt, mai corect spus ar fi – fără ca vreunul să înţeleagă că asistă la o sinucidere; tocmai în asta constând şi impasivitatea publicului. Întreg online-ul este la curent cu gândurile ei intime înşirate în acea scrisoare, dar nimeni nu pare să observe urletul ei surd trimis fără ţintă către un adresant fără CNP.
Şi totul pleacă de la ambiţie. O ambiţie bolnavă, care a mutilat un suflet de copil, transformând o fiinţă umană într-o fiară şi schimbând iremediabil cursul firesc al sentimentelor irepetabile în viaţa unui om. Ea nu mai poate reveni asupra copilăriei pentru a o repara. Sechelele cu care va rămâne (presupunând că vreodată îşi va reveni) sunt imposibil de cuantificat. Nu are cum să repete nişte (mulţi) ani pe care i-a pierdut din puţinii pe care-i are, motiv pentru care, din punct de vedere emoţional este precum şoferul unui maşini care a rămas fără frâne într-o coborâre lungă şi abruptă, singurul lucru pe care-l mai are de făcut fiind să asiste neputincios către implacabila inevitabilitate a finalului anticipat; unde drumul reprezintă viaţa, maşina este persoana ei, iar frâna stricată este bariera pe care trebuia să şi-o pună din timp în calea obţinerii succesului cu orice preţ. Nefăcând acest gest minor la timpul oportun, reuşeşte să câştige competiţii, stimă, respect, note, premii, carieră, bani, dar pierde ceva care nu poate fi câştigat, ci doar păstrat – sufletul.
Broken menCând un licean ajunge să se raporteze în acel fel la învăţătură, singura motivaţie interioară fiind obţinerea succesului cu orice preţ, persoana respectivă trăieşte o moarte sufletească lentă, pe care nu o simte, dar pe care ajunge să o constate… Când?! Cam în jurul vârstei de 30 de ani. Poate chiar mai devreme. Atunci constată câte a realizat (lucruri cu care puţini se pot mândri), dar îşi dă seama că nimic din ce are nu-l mulţumeşte, pentru că timpul este cel care-i dăruieşte o senzaţie pe care iniţial o resimte ca pe o micuţă jenă în piept, dar care se amplifică fără a putea fi oprită – urletul pe care şi l-a suprimat în momentul în care a început să uite de sine pentru a se dedica muncii demente. Acel urlet interior începe să se facă auzit concomitent cu bifarea tuturor dezideratelor. Cu cât punctezi mai multe reuşite obţinute pe valuri de ambiţie nebună, cu atât începe să-ţi slăbească arcul constrângerilor masochiste. În urma acestei acţiuni ţi se deschide ochiul conştiinţei, pe care-l ţineai cu forţa închis, iar când începe să vadă damage-ul produs în jur, îţi declanşează intenţiile suicidale cu care cochetai când începuseşi să nu mai dormi noaptea pentru a învăţa, când te gândeai doar la note şi la lecţii chiar şi când treceai strada sau când aveai dimineaţa scaun, când scopul tău în viaţă era să ai cu o sutime mai mult decât colega de bancă sau când tot ce-ţi doreai era să fii prima la învăţătură din liceu, din oraş, din judeţ, din ţară, din Europa, de pe glob… din… din?! De unde?! Cam asta e problema. Ambiţia are limtă, pentru că e catalizatorul unei lumi materiale, în timp ce mediocritatea este infinită, fiind liantul dintre prostie şi genialitate.
Life of modern peopleFac o scurtă paranteză. În urmă cu două zile am văzut pe un program de documentare (am uitat care; pe Zone Reality sau Discovery, da’ nu-s sigur), o emisiune cu trei tipi care doreau să alerge prin tot continentul African. De la un capăt la celălalt. Un asiatic, un european şi un american. Doreau să treacă prin toate ţările, de-a dreptul, doar alergând. Asta însemnând foarte mult deşert. Un demers foarte intereasnt, right?! Wrong! Priveam toată logistica din spatele lor. Aveau cu ei trei sau patru maşini de teren care-i însoţeau. Două echipe de filmare, un medic, un asistent, angajau un ghid în fiecare ţară şi erau blindaţi cu provizii. Apă din belşug, conserve, corturi pentru înnoptat etc. Aşadar, cheltuiseră fonduri considerabile (poate chiar uriaşe, pentru o ţară ca România), doar pentru a-şi simţi orgasmizată ambiţia care-i mâna către un asemenea demers perfect stupid. Priveam stupefiat cum toacă resurse într-un mod halucinant de nebunesc, doar pentru a duce la bun sfârşit o acţiune inutilă. Maşini de teren mergeau pe lângă ei cu 10 km/h, cameramani îi filmau, iar ei alergau într-un pas lejer, ca la antrenament, pentru că doreau să fie primii (poate singurii) care traversau Africa alergând. De ce?! De fucking ce?!?!?….
Cam aşa cum nu-mi explic de ce ar dori cineva, vreodată, să urce pe cel mai înalt vârf de munte. Sau, de ce ar dori cineva să coboare în apnee câteva zeci de metri în adâncul oceanelor, pentru a doborî recorduri de scufundare. Sau, de ce ar dori cineva să se antreneze 6 ore/zi, timp de 7 zile/săptămână, timp de 4 ani de zile, cu scopul de a alerga 100 de metri cu 0,001 secunde mai rapid decât fostul deţinător de record mondial, doar pentru a fi el noul recordman mondial. Sau, de ce ar dori cineva nota 10, premiul I şi recunoştinţa celorlalţi. Sau, de ce ar vrea cineva să fie primul… în orice domeniu. Lucrurile astea nu le voi înţelege niciodată. Aşa cum nu înţeleg nici plăcerea pe care o simt vânătorii care nu omoară animale pentru hrană, ci practică vânatul sportiv, din mult prea bolnava dorinţă de a putea lua viaţa unei fiinţe vii, acţiune care devine aproape auto-erotică. Dar asta e altă discuţie… n-are sens acum.
Intelligent peopleRevenind şi închizând paranteza. Cum să nu mă bucur de mediocritate? Toată viaţa am fost un mediocru. Am fost eternul elev de nota 7. Îndeajuns de miserupist încât să fie considerat prea prost, dar totodată, îndeajuns de pregătit în momente cu totul surprinzătoare încât să fie considerat capabil de ceva mai bun sau, cum e şi o vorbă românească – brânză bună în burduf de câine. Ăla-s io! E minunat! Ce poate fi mai plăcut decât să nu tragi de tine şi să-ţi iasă lucrurile?! Cum naiba să-ţi doreşti să trasezi nişte standarde pe care apoi te chinui să le atingi, în loc să laşi lucrurile să meargă de la sine, în aşa fel încât să poţi surprinde plăcut atunci când nimeni nu se aşteaptă?
Ambiţiosul uită un lucru, sau poate nu-l ştie niciodată – great disappointments come from great expectations. Mediocrul nu se întâlneşte niciodată cu înţelesul acestor cuvinte. Din postura mea de mediocru nu am altceva de făcut decât să mă bucur de viaţă şi s-o las să treacă prin mine cum vrea, fără s-o bruschez. Ambiţiosul nu face asta. Ambiţiosul vrea să treacă el prin viaţă, pe unde vrea el şi să-i impună vieţii ritmul şi drumul. Făcând asta îşi siluieşte propriul suflet, îşi fute karma six ways from Sunday şi ajunge, după mulţi ani de chin, renunţări, abţineri, sacrificii, durere şi victime colaterale, să constate că drumul pe care a apucat-o e doar o potecă din întreaga hartă pe care viaţa i-o pregătise, dar el, fiind prea prost sau având percepţia blurată din cauza orbirii sufleteşti pe care o aduce cu sine ambiţia, n-a apucat nici măcar să vadă câte alte drumuri a ratat, fiind un simplu călător rătăcit în propria-i viaţă.
În timpul ăsta mediocrul o arde The Dude style, îl doare la başcheţi, reuşeşte să respire profund (pentru că plexul îi este prieten) şi face lucruri când vrea, cum vrea şi dacă poate, pentru că a înţeles că unui om nu-i stă-n putere să facă ceea ce pot face ceilalţi oameni. Eu nu pot fi Nikola Tesla sau Isaac Newton. Nici măcar Isaac Asimov (dacă tot e să vorbim despre un Isaac), cu toate că încerc… fără să forţez asta.
Greatest ambitionFiecare om are viaţa sa, drumul său, capacitatea sa fizică şi intelectuală, aşa că, nu putem fi cu toţii genii, atleţi perfecţi sau artişti desăvârşiţi. Cine nu înţelege asta şi îşi forţează limitele în dauna propriei vieţi, în dauna propriului suflet, ajunge să se piardă pe sine fără a se mai putea găsi vreodată.
De altfel, chiar aici spuneam că pe muncitor nu pot decât să-l respect, însă pe talentat îl iubesc. Din simplul motiv că talentatul se dedică talentului său cu zâmbetul pe faţă, fără ranchiună şi dinţi încleştaţi, în timp ce muncitorul (în cazul de faţă – ambiţiosul), calcă pe cadavre (himself included) doar pentru a-şi atinge scopul. Iar asta cu talentul şi cu geniul e o chestie perfect subiectivă. Eu sunt un mediocru netalentat, însă nu puţine au fost momentele mele de sclipire, în tot felul de domenii. Orice om e capabil de străluciri de moment. Totul e să le aştepte seren, fără să le forţeze, pentru că ele, în mod invariabil vor veni. Trebuie doar să fie pregătit să le primească şi să le găzduiască pentru a le da un contur către lumea exterioară. Nu trebuie să te scremi pentru a reuşi ceva, ci trebuie să-ţi laşi forţa creatoare să lucreze acolo unde-i place, când îi place. Nu există geniu sau talent (în accepţiunea generalistă a termenilor), ci există doar oameni cu aptitudini în diverse domenii, care au înţeles că a crea nu este un verb pe care să-l asociezi cu adverbul trebuie. Creaţia vine periodic, în sincope, nu când vrem noi. Dacă o forţăm nu mai vine, iar ceea ce ne rămâne este doar o muncă surdă, care ne transformă în sclavii propriei noastre vieţi.
Decât să fiu un ambiţios truditor, sufocat de propriile ştachete ridicate prea sus, prefer să fiu un mediocru hedonist, fără să forţez viaţa pentru a-mi oferi ceea ce aş crede eu că merit. Eu nu merit decât ceea ce mi se întâmplă, nimic în plus, nimic special. Asta e principala diferenţă dintre un mediocru şi un ambiţios – ambiţiosul crede că i se cuvin lucruri. Nu, domnişoară Bianca Lucaciu. Nu ţi se cuvine să fii cea mai bună la învăţătură din judeţul tău. Iar dacă ajungi, înseamnă că între timp ai pierdut ceva Just do itmult mai preţios decât ceea ce ai câştigat. Pentru că , dacă ar fi fost să fii în mod natural, ai fi ajuns fără să tragi de tine până în pragul colapsului emoţional. Cam asta e ideea… Dacă ai fi putut fi cea mai bună la învăţătură din gâtu’ mâinii, fii sigură că acum ai fi zâmbit în colţul gurii şi ai fi pufnit puţin zeflemitor, pe sistemul – I knew it, baby! I still got the juice! Da’ pentru că talentul tău e în altă parte (fără ca tu să ţi-l descoperi, atâta timp cât ai pierdut de mult drumul care ducea către el, odată ce ai ales să-ţi laşi sufletul violat de ambiţie), ai ajuns să te forţezi într-un domeniu prin care alţii trec fluierând. Care alţii? Cei care au talent la învăţătură şi se prinde de ei fără să facă efort, având totodată timp şi de socializare şi de chefuri la care să se îmbete şi de relaţii şi de recreere şi de somn.
Sunt convins că mulţi vor considera că articolul meu n-are legătură cu scrisoarea ei sau că-s vreun frustrat care n-are ceva mai bun de făcut decât să atace o tânără de succes. Mi se foarte rupe! Eu consider că un ambiţios şi-a vomat sufletul într-o scrisoare publică, pentru că simţea că-i crapă inima de durere şi nedreptate, motiv pentru care un mediocru a dorit să-i imite gestul, slobozind în eter gândurile sale în legătură cu infinita diferenţă dintre ambiţie şi mediocritate, respectiv închistare sufletească şi plăcerea de a trăi seren, împăcat cu sine.

Advertisements
  1. mihai
    13 July 2015 at 12:18

    Nu da allow la comment…

    Vreau doar sa fac o gluma… Te-ai ambitionat un pic de ai scris this wall of text :)) ma plictisisem la un moment dat.

    Parerea mea e ca trebuia sa te opresti la “fara sa fortez asta”, avea un impact mai mare, lasand cetetorul sa mediteze asupra sfatului, de altfel genial (7 pe linie here as well), d a aspira la mediocritate…

    CHEERS!

    • qatalin
      14 July 2015 at 10:20

      Chill… nu-i bai cu glumele. Nu eşti pe blog-ul vreunei vedete a trustului Intact, să-ţi fie aprobate doar comentariile cu pupături în cur la adresa gazdei… 😀
      Da, ştiu că scriu mult. Asta e… nu mă pot abţine. Îmi asum… Uneori, încerc să pun frână când constat că depăşesc cinci mii de cuvinte. 😀 Alteori, nu… 😆
      Ştiu cum stă treaba cu scrisul care să creeze un impact mai mare în cititor, da’ nu prea mă pasionează să scriu pentru cititori. Scriu pentru a-mi exhiba eu demonii. Dacă place cuiva, ok, dacă nu… la fel de ok.
      Mulţam de vizită şi de comentariu.
      Cheers! 😉

  1. No trackbacks yet.

What's on your mind?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: