Home > Uncategorized > Exod.

Exod.

RefugeesAcest cuvânt mi se pare că defineşte cel mai bine ceea ce se întâmplă de jumătate de an cu oamenii care părăsesc Orientul Mijlociu şi Nordul Africii – exod.
Acei oameni nu sunt imigranţi. Ei nu migrează. Pentru a avea acest statut ar trebui să nu existe o caracteristică definitorie, care nu aparţine imigrantului – disperarea. Când alegi să devii imigrant treci prin analiză şi sfârşeşti în decizie, pe care o iei lucid, detaşat, fără a avea constrângeri de altă natură. Aşa ceva nu se întâmplă şi în cazul valului de oameni care traversează parte din Asia, Africa şi Europa, cu intenţia de a scăpa de teroare. Ei pleacă de frica morţii, după ce au văzut moartea în faţă.
Când îţi explodează o bombă-n casă şi-ţi moare jumătate din familie, când îţi vezi rude decapitate sau executate cu focuri de armă, când îţi mor copiii de foame şi n-ai mâncare să le dai, când eşti întrebat pe stradă în ce Dumnezeu crezi, iar dacă nu răspunzi corect eşti omorât pe loc, când nimeni, de luni de zile, nu face nimic pentru a te apăra, decizia pe care o iei de a pleca din acel loc nu te situează în postura de imigrant.
Ceea ce se întâmplă acum, în 2015, sub ochii impasibili, dezinteresaţi, cinici, nesimţiţi şi lipsiţi de reacţie ai omenirii, nu este un val de imigranţi, ci este un exod. Acei oameni nu mai au de gând să se întoarcă, iar decizia lor ultimativă nu este luată cu intenţia de a mai păstra legătura cu pământul pe care-l poartă-n suflet. Când vinzi tot ce mai ai, absolut tot, pentru a avea bani de drum şi îţi asumi că acela este, probabil, ultimul tău drum, ceea ce te determină să faci asta nu este dorinţa de mai bine, ci frica de moarte, disperarea.
ExodusNu am asistat niciodată în viaţa mea la aşa ceva şi nu cred că există în istoria modernă vreun corespondent al acestui exod. Poate doar acel dramatic moment al debarcărilor din Insula Ellis, dar acolo era vorba de imigranţi. Acei oameni doreau o viaţă mai bună. Plecau dintr-o Europă şi o Asie distruse de cel de-al doilea război mondial şi încercau să-şi refacă viaţa şi să le ofere un viitor liniştit copiilor lor, lăsând în urmă continente în ruine. Pe ei nu-i mâna de la spate frica morţii. Războiul se terminase şi nu existau grupuri de terorişti care să-i decapiteze zilnic. Aşadar, nu cred că în ultimii 300 de ani s-a mai întâmplat ceva asemănător, de un dramatism atât de pronunţat.
Şi, cu toate astea, omul modern asistă nepăsător. Analizează aşa ceva din perspectiva ştirilor. -Ah, uite, Ponta îl atacă iar pe Iohannis, Steaua a pierdut încă un meci, începe X Factor şi s-a mărit fluxul de oameni care intră în Europa pe jos. Cam aşa ceva… Ca şi cum acele vietăţi nu sunt oameni, nu au sentimente, nu au copii. Ca şi cum ceva anume, nevăzut, îi face să fie mai prejos decât cei care-i privesc cinic şi, poate, sfidător.
Cum s-a ajuns la aşa ceva? Eu cred că e vorba de un proces complex, care are mai multe planuri de analiză.

Hungary border fenceÎn primul rând este vorba despre concepţia total greşită, născută de democraţie şi perpetuată de capitalism în mentalul colectiv de-a lungul ultimelor 5-10  generaţii, conform căreia diferenţele de oportunităţi sunt un status quo al modernităţii şi deci, e firesc să se distingă între oameni în funcţie de venit şi de bunurile achiziţionate de-a lungul vieţii. Capitalistul democrat a învăţat să-şi măsoare succesul în bunuri şi proprietăţi. Dacă un om se naşte în 1995 în Manhattan, în 2015, la vârsta de 20 de ani, are tot Universul înaintea lui. Dacă a avut un minimum de educaţie în familie, are un IQ format din trei cifre şi ceva studii, doar el îşi poate rata viaţa, pentru nimic altceva nu-l poate distruge. Dacă acelaşi om s-ar fi născut în 1995 în Damasc, având acelaşi tip de educaţie familială, acelaşi IQ şi aceeaşi educaţie, orizontul lui ar fi fost limitat doar la ziua de mâine – dacă moare sau dacă trăieşte.
Iar aşa ceva a ajuns să fie considerat a fi firesc. Asta e situaţia de fapt în care ne aflăm. Oamenii au tras tare doar pentru ei şi apoi, exponenţial, pentru grupul lărgit din care ei făceau parte, mergând până la statul din care provin şi au dezvoltat în timp acele state, făcând ca viaţa din ele să fie din ce în ce mai liniştită şi mai plăcută, fără, însă, a-i interesa de oameni la modul general. Democraţia şi capitalismul sălbatic au hrănit în om sentimentul de egoism şi l-a dus la extrem. -Să-mi meargă bine. Să-mi fie bine. Nu mă interesează de restul. Te-ai născut într-un stat subdezvoltat? Ghiononul tău. Devii automat o fiinţă subumană. Doar eu sunt om, pentru că am avut şansa de a mă naşte într-un stat democratic, capitalist.

Refugee children from SyriaÎn al doilea rând este vorba despre diferenţele culturale. Iar această diferenţă nu este dată neapărat de factorul religie. Diferenţa nu este făcută în primul rând de antiteza creştinism-mahomedanism. Cred asta pentru că există state dezvoltate în care cele două religii există concomitent şi se suportă reciproc fără probleme majore. În cazul actualului exod, diferenţele culturale dintre cele două lumi au fost făcute tot pe baza dezvoltării economice. În momentul în care un stat o ia la galop din punct de vedere tehnologic şi-l doare-n cur de un alt stat care bate pasul pe loc, e firesc să se ajungă la o situaţie în care statul mai puţin dezvoltat îşi păstrează un conservatorism atroce, bazat pe superstiţii şi datini străvechi, atâta timp cât doar acel lucru i-a mai rămas. Când nu ai după ce bea apă, iar vecinul se chinuie să strângă bani de iPhone6, pentru că s-a plictisit iPhone5, devine normal ca tu să comunici altfel cu o lume spirituală care a fost în floare pe undeva prin Evul Mediu.
Încerc să mă pun în pielea lor şi-mi dau seama că şi eu aş fi simţit la fel. Dacă aş fi crescut capre, n-aş fi avut apă la discreţie, iar luxul suprem ar fi fost să am o pernă curată pe care să pun capul noaptea, aş fi fost foarte in touch with the spiritual world, pentru că doar atât aş fi ştiut…
Un stat fără infrastructură, fără industrie, fără acces facil la internet, fără strictul necesar, cu oameni care doar jinduiesc la un trai asemănător cu cel din Europa occidentală sau America de Nord, e normal să-şi păstreze tradiţiile fără să le altereze, drept unic liant între oamenii care suferă în comun, care simt la fel şi care rezonează emoţional împreună.
Luxul şi abundenţa au tendinţa de a distruge religia, în timp ce sărăcia şi nevoia au tendinţa de a o accentua. Plecând de la această definiţie, pe care eu o consider axiomatică, e normal să se ajungă la acest conflict al civilizaţiilor. Pe de o parte îi avem pe bogaţii lumii, care nu ştiu ce-s lipsurile bazale, cărora nu le-a lipsit niciodată vreunul dintre bunurile încadrate la capitolul nevoi, iar de cealaltă parte îi avem pe săracii lumii, care n-au ştiut niciodată ce-s alea dorinţele, ci doar s-au chinuit să-şi acopere nevoile şi care, mai nou, se simt prizonierii unui sentiment copleşitor, care le-a pus capac – frică de moarte.
Ei bine, acest conflict al diferenţelor culturale este bazat tot pe prăpastia născută din punct de vedere economic şi care emană din hidosul sistem de orânduire mondială, pe care omul modern se încăpăţânează să-l legitimeze constant, prin vot – democraţia.

Children from SyriaÎn al treilea rând este vorba despre dezumanizarea sclavilor banului. Îi numesc astfel pe cei care au ridicat banul pe piedestalul dezvoltării supreme, al căror scop în viaţă este producerea de bani, fără să-i intereseze de sentimente, de propria viaţă, de propriile planuri şi vise. Adică, întreaga lume modernă, care asistă cinic la groaza a milioane de oameni, fără să dorească să facă ceva pentru a-i ajuta.
Acest tip de alienare sufletească nu avea cum să vină altfel decât pe fondul unui egoism pur, vecin cu egocentrismul şi care-şi găseşte finalitate în narcisism. Într-o lume în care – Iubeşte-te! este îndemnul suprem, în care eşti învăţat de mic să-ţi pese de tine şi doar de tine (probabil şi de cei dragi ţie, dar nu de toţi), într-o lume în care oportunităţile sunt împărţite random, iar cei care au şansa de a deveni bogaţi se izolează automat de restul cârdului şi încep să-şi protejeze feroce bunurile dobândite, într-o lume în care a avea este măsura succesului, într-o lume care a uitat că a dărui este măsura valorii, ei bine, în acea lume e firesc să existe milioane de nevoiaşi pe care nimeni să nu-i ajute.

Syrian refugeesDacă ar fi să trag o concluzie unind cele trei planuri de analiză, pot spune că, în opinia mea, ceea ce se întâmplă acum este similar cu holocaustul. Un asemenea exod nu cred că a mai existat de la Moise încoace, iar acea fugă din Egipt, dincolo de miracole, nu este cu nimic mai prejos decât suferinţa celor care traversează acum jumătate din glob cu speranţa unei vieţi mai bune, dar în primul rând cu speranţa unei vieţi.
Probabil nu ştiţi, pentru că absolut nicio televiziune de ştiri nu a difuzat aşa ceva, dar… acest exod are cel puţin 6 luni de când se derulează. Iniţial, traseul disperării era făcut pe apă. Aceşti oameni încercau să treacă Marea Mediterană spre Italia, nu mergeau prin Ungaria şi Serbia către occident. Ei bine, există destule publicaţii din Vest care titrau în fiecare zi ştiri cu şi despre zeci şi sute de morţi înecaţi – femei, copii, bărbaţi… Chinul lor de a traversa în condiţii improprii marea, sfârşea deseori prin înec.
S-a vorbit în Europa despre aşa ceva? Aţi văzut-o pe Merkel apărând în public şi spunând că trebuie făcut ceva?
Nu! Au tăcut! Au lăsat-o aşa, poate se liniştesc apele. Au sperat că încetează exodul. I-a durut în cur că mor zilnic zeci sau sute de oameni, din cauza condiţiilor groaznice de transport şi a riscului pe care erau dispuşi să şi-l asume.
Numai că, lipsiţii de sentimente care administrează bogăţia planetară, au omis un lucru – disperarea. Nu s-au gândit cât de mult curaj îţi poate da frica morţii. Nu s-au gândit că dacă un părinte îşi vede soţia decapitată lângă el, îşi ia copiii şi fuge în Vest fără să mai conteze absolut nimic, preferând să moară cu ei înecat, decât să mai stea acolo. Iar acest sentiment al mersului la rupere, i-a făcut pe acei oameni să caute altă rută, pe uscat. Şi au punctat bine! Şi-au făcut un traseu prin Sud-Estul Europei şi tot nu s-au oprit.
Iar acum, în ceasul al 13-lea, când mii de oameni trec zilnic graniţele, văzând că întreaga lume e cu ochii pe ei, o baga p-aia cu criza umanitară, cu intenţia de a manipula prostimea. – Piei, leprosule sufleteşte! Mori, f’tuz gâtu’ mă-tii de sclav!
Uitaţi-vă la aceste imagini şi încercaţi să căutaţi ştiri pe site-uri rezonabile: Reuters, CNN, BBC, Associated Press etc. Acolo veţi vedea că aceşti oameni sunt ca noi. Nu sunt jerpeliţi, nu sunt bolnavi, nu sunt nespălaţi. Se îmbracă în ce au mai bun (blugi, hanorace, treninguri), se spală şi încearcă să ajungă undeva unde să-şi refacă viaţa. Da, au problemele lor inerente. Există decalajul educaţional, nu sunt pregătiţi precum occidentalii, nu ştiu ce înseamnă LOL şi BRB, au trăit într-o lume înapoiată din punct de vedere tehnologic, dar sunt tot oameni! OAMENI! Dincolo de orice diferenţă de suprafaţă, la baza lor, structural, ei nu sunt mai presus sau mai prejos decât noi, cei care ne lăfăim în lumea civilizată, sanchi…

Gândiţi-vă că acelaşi lucru se va întâmpla şi în Coreea de Nord. Acolo este un alt experiment al omenirii. Acea populaţie este alienată sufleteşte. Acei oameni sunt cobai, sunt sclavi în propria ţară. Când acel regim îşi va gusta greţosul sfârşit, vom vedea cu adevărat ce am permis să existe. Ne vom simţi de căcat, sper! Vom fi generaţia ruşinii, aşa cum suntem şi în cazul actualului exod.
Americanii şi aliaţii lor de nădejde din Europa democratizează toate statele care au ceva petrol în subsol, dar stau impasibili în cazurile ISIS şi Kim Basinger (pardon, Jong Un). Din cauza faptului că o planetă întreagă asistă cum nişte alienaţi mintal decapitează oameni şi distrug bunuri istorice, se întâmplă ceea ce se întâmplă acum cu milioane de oameni disperaţi să scape cu viaţă. Acelaşi genocid se întâmplă şi în Coreea de Nord, numai că acolo se întâmplă indoors. Nu pleacă nimeni. Ăia mor în interiorul graniţelor. Întâi mor sufleteşte, iar apoi fizic, prin inaniţie şi din cauza nesupunerii.
Iar pe noi ne interesează discursul politic corect. Să nu cumva să se supere cineva. Ba, mai nou, văd că Donald Trump, reprezentantul perfect al visului american, şi-a clădit întreaga campanie electorală pentru alegerile presidentiale din USA de anul viitor, în jurul ideii de eliminare a imigranţilor, ţinta lui fiind mexicanii.
Refugees from SyriaTind să cred că asta va deveni principala problemă a omenirii în viitorii 20 de ani – lupta pentru protejarea graniţelor. S-au format state puternice, dezvoltate, oamenii din ele s-au învăţat să trăiască în lux şi nu ar renunţa la nimic din rutina lor zilnică, resursele sunt din ce în ce mai puţine, aşa că se va ajunge la o luptă acerbă pentru păzirea graniţelor. Un fel de baricadare de tip zombie apocalypse, în care fiecare vrea să-şi protejeze pătraţica, în timp ce sute de milioane de nevoiaşi vor incrca să capete dreptul de a trăi decent.
Abia în acel moment, cei care au crezut în democraţie şi capitalism vor avea de făcut o singură alegere – suntem oameni sau animale?! Momentan, observ că răspunsul lor este onomatopeic.

Advertisements
  1. No comments yet.
  1. No trackbacks yet.

What's on your mind?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: