Home > De suflet. > Black hearted love.

Black hearted love.

Finger touchNimeni nu iubeşte cu adevărat.
Ştiu că sună ca din topor această exprimare dar, am convingerea că este un adevăr axiomatic, pe care doar ignoranţii îl pot nega.
Iubirea, aşa cum a ajuns în Anno Domini 2016, nu mai are nimic în comun cu fragilitatea sentimentului la care facem referire atunci când afirmăm că iubim. Iubirea presupune renunţare la sine, implică lipsa tuturor factorilor care pot perturba mecanismul manifestării acelui sentiment.
Iubirea din zilele noastre a ajuns un apendice al egoismului. Iubim pentru că ne aşteptăm la ceva, pentru că sperăm că vom obţine ceva. Încă din momentul naşterii sale, o împachetăm într-un ambalaj de aşteptări, care vine la pachet cu ceea ce emanăm către destinatarul acelei iubiri.
Nu mai există iubire just because… Nu mai există iubire fără motiv. Întrebaţi-vă dacă puteţi iubi pe cineva fără a exista aşteptarea ca sentimentul să fie reciproc şi vă veţi da seama că am dreptate. O iubire neîmpărtăşită devine motiv de tristeţe şi agonie, în loc să fie o fericire continuă, aşa cum ar fi normal. Când crush-ul nu-ţi întoarce iubirea şi/sau se poartă zeflemitor la adresa ta, intri automat în depresie şi simţi că viaţa nu mai are sens. De ce?… Pentru că iubirea nu e doar ea şi atât. Are un bagaj plin cu sentimente negative, din rândul celor care au legătură cu nevoile personale, cu gâdilarea eului. Iubirea a ajus să fie un bumerang al egoismului. Aruncăm sentimente nobile către alţii, aşteptându-ne să le primim cel puţin aşa cum le-am expediat. Iar dacă nu se întâmplă, zborul se transformă în picaj, extazul suferă o mutaţie şi ajunge agonie.
A iubi cu adevărat înseamnă să nu contezi tu, cel care dă naştere acelui sentiment. Să nu contezi deloc! Sub nicio formă. Să continui să iubeşti indiferent de ceea ce se întâmplă. Să fii umilit, batjocorit, prostit în faţă, persiflat, detestat, iar tu să continui să iubeşti cu aceeaşi intensitate. Să fii ca-n Iad, mergând printre draci, iar tu să ai zâmbetul pe faţă şi privirea aţintită către fotonul de lumină care-i situat în faţa ochilor tăi şi care reprezintă iubirea ta, nestingherit, nepăsător la ceea ce se întâmplă în jur.
Freedom of soulCâţi facem asta? Câţi ne lepădăm de noi înşine? De fapt… ce înseamnă lepădarea de sine? Nu-ţi trebuie vreo cinci facultăţi, plus teologia, pentru a înţelege că acea exprimare n-are neapărat legătură cu dogmele religioase. A te lepăda de sine poate fi tradusă şi prin limbaj de mireni, nu doar prin grai de clerici. Renunţarea la sine înseamnă a nu vrea nimic. Chiar şi Yoghinii fac referire la aşa ceva, prin acel generic empty your mind, de care e nevoie la începutul antrenamentului. Acelşi empty your mind pe care Bruce Lee îl continua spunând be formless, shapeless, like water. Abia după ce renunţi la a-ţi dori orice, din acea postură de… nimic, de goliciune sufletească totală, poţi accede către o iubire pe care să o simţi fără a o îngreuna cu dorinţe. Pentru că doar iubirea lipsită de povara dorinţelor personale este o iubire totală. Şi cum nimeni nu iubeşte fără motiv, acel motiv devine o manifestare egoistă, învelită într-o parşivă mască de iubire.
– Te iubesc, dar vreau să fii a/al mea/meu! Te iubesc, dar nu mai vorbi cu altcineva. Te iubesc, dar vreau de la tine cutare lucru. Te iubesc, dar dă-mi să văd conversaţiile din telefonul tău. Te iubesc, dar dă-mi print screen cu mesajele de pe Wapp sau Fb. Te iubesc, dar cine-i persoana care ţi-a dat inimioară în loc de like? Te iubesc, dar vreau să ai grijă de mine de câte ori mă vezi că sufăr, chiar dacă nu mai poţi şi chiar dacă suferinţa mea e doar un motiv de a-ţi capta ţie atenţia. Te iubesc, dar dacă te văd că te vaiţi, mă vait eu şi mai mult, să trec sub tine ca suferinţă şi să te oblig pe tine să ai grijă de mine, să nu cumva să am eu grijă de tine. Te iubesc, dar satisface-mi şi mie nevoile fiziologice, că nu mă interesează dacă ai chef sau nu şi nici să ţi le satisfac eu pe ale tale, ci vreau să-mi faci mie pe plac, să mă simt eu bine, pentru că te iubesc. Te iubesc, dar nu ţi-o arăt niciodată, în afară de momentele în care am eu nevoie de tine. Te iubesc, dar să nu cumva să nu mă iubeşti, pentru că dacă ai apucat să-mi spui că mă iubeşti îmi aparţii şi nu mai ai scăpare. Te Gift of loveiubesc, dar vreau să faci ce-ţi spun eu. Te iubesc, dar să nu cumva să-mi înşeli aşteptările, pentru că altfel nu te mai iubesc. Te iubesc, dar vreau să-mi dai tot ce am eu nevoie, fără ca eu să-ţi dau vreodată ceea ce ştiu că-ţi doreşti. Te iubesc, dar dacă te văd nefericit/a cu mine, mă vait şi bocesc şi te fac şi pe tine să boceşti şi apelez la amintiri şi momente plăcute, să nu cumva să scapi de mine, pentru că te iubesc atât de tare, încât nu-s în stare să te scap de mine dacă am devenit o povară pentru tine. Te iubesc, dar…. Te iube, d…. Te iue d… Te iues… T’uesc… Tesc… Tesc! Tesc! Tesc! Tesc!
Câtă vreme există dar după te iubesc, acea iubire nu este una adevărată.
– Te iubesc şi atât! este cea mai curată formă de iubire posibilă. Una în cadrul căreia simţi că nimic nu poate lua o întorsătură nefavorabilă. Ce poate fi mai frumos decât să dai, fără să vrei nimic în schimb? 🙂
– Te iubesc, fă ce vrei şi ce-ţi place. Te iubesc, nu contează ce vreau eu acum, pentru că las totul dacă ai nevoie de mine, te ajut şi-ţi fac pe plac pentru a te şti pe tine bine. Te iubesc, vorbeşte cu cine vrei şi fă ce vrei, pentru că am încredere în tine şi ştiu că dacă şi tu mă iubeşti pe mine, nu vei face nimic să mă răneşti, iar dacă vei face, înseamnă că nu m-ai iubit, dar eu tot te iubesc. Te iubesc, fii cu cine vrei şi alege pe cine vrei în viaţa asta, pentru că viaţa ta îţi aparţine, iar alegerile tale ţi le respect indiferent de locul meu în ordinea priorităţilor tale. Te iubesc, fără să te verific niciodată, pentru că nu mă interesează ce faci, atâta timp cât şi dacă aş şti nu aş avea cum să modific acţiunile tale, pe care le iubesc ca pe tine însuţi, pentru că-ţi aparţin. Te iubesc şi ţi-o arăt mereu, pentru că nu cumva să treacă o secundă fără ca tu să ştii cât de mult şi de total te iubesc. Te iubesc până la limita expresiei biblice – Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi şi mă tem că am căzut în păcat, atâta timp cât simt că te iubesc mai mult decât pe mine însumi, dar încerc să eludez dogma minţindu-mă că eu contez cât tine. Te iubesc… Te iubesc… Te iubesc! Te iubesc! Te iubesc!

TogetherDin cauza egoismului cu mască de iubire, viaţa este plină de sincope. Simţi că pluteşti când îţi face pe plac, sfidezi gravitaţia când tu contezi, te desprinzi de sol când te alintă şi te dezmiardă şi îţi face poftele.. iar apoi intri într-o profundă stare de tristeţe apăsătoare când nu primeşti ce-ţi doreai, simţi cum te afunzi în tine însuţi când nu face ce simţi tu că ar trebui să facă şi te afli într-o continuă derivă atunci când constaţi că doi nu trebuie să formeze unu, ci să rămână doi, care se acceptă, se admiră şi se respectă reciproc aşa cum sunt, fără a avea pretenţia unei simbioze.
Dacă Te iubesc! ar rămâne Te iubesc!, nu Tesc!, viaţa ar fi liniară, fără plusuri şi minusuri galopante, fără exaltări şi dezamăgiri, fără beatitudine şi depresie. Fericirea nu trebuie să fie un şoc. Atunci când ţi se pare că eşti fericit de nu mai ştii ce-i cu tine şi suferi un vertij de prea bine, aia e o stare sinonimă cu fâsaiala unei doze de Cola. Ai desfăcut-o, te-ai simţiţi bine şi aia e… Când simţi fericirea în acel mod, aşteaptă-te să vină şi reversul, reprezentat de o angoasă sufletească insurmontabilă, de-ţi vine să-ţi jupoi pielea de pe tine de durere şi frustrare.
Mulţi oameni… culţi în cap.. spun că fericirea trebuie să fie extrem de rară, eventual să n-o simţi niciodată în viaţă. Greşit! Total greşit! Asta o spun cei care împachetează iubirea în egoism şi se aşteaptă să le fie satisfăcute aşteptările din partea celor pe care-i iubesc. În momentul în care iubeşti fără să vrei nimic, acea iubire reprezintă ea însăşi o fericire constantă, pentru că în fiecare secundă a existenţei tale ştii că există cineva, undeva, care se bucură de iubirea ta, care se bazează pe iubirea ta şi are nădejde în ajutorul tău dezinteresat, fără să aibă nicio urmă de indoaiala în suflet vizavi de sentimelte tale. Iar asta, abia asta, este o iubire adevărată şi o constantă stare de fericire. O astfel de fecirire nu-ţi taie respiraţia, nu te face să cazi pe spate sau să simţi fluturi în stomac, însă nici nu te Heartaruncă în deznădejde, pentru că e una curată. Ea trebuie doar să fie şi atât, nu să impresioneze. Fericirea şi iubirea doar există! Ca un zumzet constant şi imperceptibil. Ca o mângâiere călduroasă. Ca acel sentiment al copilului în braţele mamei, care gângureşte inocent şi o priveşte în ochi. Când vibraţia asta sufletească rămâne neatinsă de dorinţe, nevoi, aşteptări şi interese, iubirea devine fericire, iar acea fericire nu dispare niciodată. Ştii că iubeşti şi atât! Ştii că ajuţi şi atât! Ştii că eşti acolo când are nevoie de tine şi atât! Ştii că accepţi orice ar face şi orice ar decide, fără să-ţi laşi neputinţele şi viciile să interfereze cu acel sentiment pe care-l ai la bază, acel nucleu iniţial care ţi-a format iubirea pe care i-o porţi.
Câţi dintre noi facem asta? Eu cred că nimeni. Avem, poate, episoade scurte de iubiri dezinteresate, în care chiar simţim că nu contăm noi, ci ceea ce emană sufletele noastre, în care persoana iubită contează mai mult decât aşteptările pe care le avem de la ea. Dar, nu cred că reuşim asta în mod constant.
Să poţi să te laşi pe tine pentru persoana iubită, păstrând în suflet acelaşi coeficient de fericire în momentul în care o vezi cu altcineva, atâta timp cât ştii că asta o face fericită. Câţi reuşim asta? Să nu contezi tu, ci să conteze ea, indiferent de starea în care te afli şi de dorinţele sau poftele tale din acele clipe. Să vrei ceva cu ardoare şi să renunţi la ceea ce-ţi doreai, doar pentru că o vezi că nu are dispoziţia necesară şi starea sufletească de a-ţi fi pe plac.
Însă, asta implică sacrificiu. Iubirea adevărată nu poate exista în lipsa sacrificiului personal. Câtă vreme nu lăsăm nimic de la noi, ci doar vrem constant lucruri, favoruri, bunuri, atenţie, grijă, acea iubire nu este altceva decât egoism pur, mascat sub o parşivă formă de iubire perversă. Un fel de – Te iubesc, atâta timp cât te încadrezi în standardele trasate de mine şi răspunzi pozitiv cerinţelor mele. Când, de fapt, iubirea adevărată eliberează, nu îngrădeşte. Când iubeşti, oferi libertate persoanei pe care o iubeşti, să te aleagă sau nu, iar Happinesstu continui să o iubeşti indiferent de decizia ei. Pentru că, dacă afirmi că iubeşti, dar vrei să-i controlezi viaţa la tot pasul şi eşti gelos de-ţi dă sângele pe nas doar dintr-un simplu emoticon, mesaj sau întârziat acasă, aia nu mai e iubire, ci e sclavagism. Persoanele de lângă noi nu ne aparţin şi nu le aparţinem. După cum am spus, doi nu devin unu, ci rămân întotdeauna doi. Cei care-şi doresc contopirea asta, ascund de fapt în sufletul lor slăbiciunea celor care n-au încredere şi nu iubesc cu adevărat. Nu poţi cere cuiva să facă ce vrei tu, ci te poţi bucura de orice face, dacă susţii că simţi iubire pentru acea persoană, şi preţuieşti cu adevărat clipele în care te surprinde plăcut făcând chestii împreună cu tine. Un fel de – Be free and if you chose to be with me and make me happy, thank you… if not, I’m still thanking you for letting me loving you.

Nu mai cred în iubirea declarată între oameni. Nici în relaţii. De ce? Pentru că sunt doar minciuni. Iubirea adevărată nu există, iar relaţiile sunt fie parteneriate bazate pe interese, fie cupluri care trăiesc o viaţă plină cu sincope. Un sus-jos continuu… acu’ te înalţi, acu’ te cobori. O faţadă de falistate afişată publicului şi un miez găunos plin cu suferinţă şi neînţelegeri acasă, în intimitate. Iar cele mai multe astfel de cupluri apucă să facă un copil, fapt care-i leagă şi mai mult şi-i obligă la o viaţă împreună, pe care o trăiesc în regrete, de parcă ar avea vreo sută de vieţi de trăit… Iar totul pleacă de la percepţia pe care o avem faţă de iubire. Am schimonosit sentimentul ăsta atât de mult, încât avem impresia că verbul a iubi are legătură cu ceea ce dorim noi. E un fel de narcisism. Când spunem că iubim, de fapt ne referim în mod involuntar la nevoile şi dorinţele noastre, fără să ne dăm seama că e fix pe dos – când iubeşti, tu nu contezi, devii nul, cantitate neglijabilă, eşti doar sursa acelei iubiri, eşti lanterna care luminează în întuneric, fără ca ea să fie vreodată luminată.. iar asta te umple de fericire, pentru că ştii că ai puterea de a face aşa ceva. Când nu faci asta, ci alegi reversul, ceea ce ajungi să simţi îţi dovedeşte că nu ai nicio putere. Gelozia, intrigile, frustrarea, certurile, neputinţa, tot ce derivă din acel tip de iubire egoistă, te umilesc din postura ta de fiinţă raţională şi capabilă de sentimente nobile şi-ţi arată micimea pe care o poţi atinge atunci când încerci să întorci fascicolul de lumină către tine însuţi, fără să-l ţii tot timpul către înainte, propagând iubire în jur fără a cere nimic în schimb.
LoveMai cred, însă, în afecţiune. Asta, da. E posibilă, că e la îndemâna oricui. Să-ţi pese aşa, pe moment.. de-o tură.. merge. E facil. E mult mai uşor să pară că ajuţi şi eşti aproape de cineva pe termen scurt, cât să-i iei ochii, cât să simtă că te are alături şi se poate baza pe tine. Numai că, afecţiunea asta secvenţială e foarte vicleană, pentru că persoana care o simte şi o confundă cu iubirea, se poate baza pe ea, poate să creadă că o are acolo constant, că niciodată nu va dispărea şi că e un fel de colac de salvare de care se poate agăţa când îi e mai greu, doar pentru a descoperi că şi-o fură grav în mod periodic, pentru că afecţiunea nu suplineşte iubirea. Da, există, e reală şi e mult mai benefică decât iubirea egoistă, dar e cu două fete, pentru că nu e forever, iar cel care o confundă cu iubire adevărată se frige mai tare decât dacă ar fi ştiut că e iubire egoistă.
Dac-ar fi să încerc o glumă sinistră, ironică, dar deloc lipsită de adevăr, aş putea spune că am ajuns o lume plină cu oameni afectiv-egoişti. 🙂 Ne pasă la modul serios, până când începem să înţelegem că ne apropiem riscant de mult de pragul care ar trece afecţiunea în cadrul iubirii adevărate… şi când ne dăm seama că putem ajunge să iubim fără ca noi să mai contăm, latura egoistă a sinelui nu ne lasă să facem pasul ăsta uriaş ca însemnătate pentru eul nostru, ducându-ne înapoi către I don’t care anymore sau către I don’t give a fuck anymore sau, de ce nu, către I care about you, but if I have to do even the slightest effort to comfort you, I’m afraid you’re shit out of luck, honey! 😉
Nici eu nu sunt mai prejos. Nu mă autoexclud din această lume a… sincopelor… a sus-jos-urilor constante. Trăiesc zile de beatitudine sufletească, amestecate cu zile de agonie, frustrare, neputinţă şi depresie profundă, din acelaşi motiv – nu pot iubi cu adevărat.. mereu îmi doresc chestii de parcă aş conta eu. Şi culmea, ştiu că nu contez. Şi chiar şi aşa mi-e greu să nu fiu egoist, d-apai să nu fi ştiut asta? Oare cum se simt cei care cred că doar ei contează şi care vor să le fie doar lor bine într-un mod constant? Cum se suportă? Cum de nu fac implozie de la atâta duhoare sufletească?!
Am ajuns să cred că omuleţu’ care a zis Ignorance is bliss a fost deştept în cap, ‘ca-i-aş sufletu’ lui! Ce bună-i necunoaşterea în unele momente. Ce simplu trec prin viaţă cei pe care-i doare-n adâncu’ curului de tot ce-i în juru’ lor, nepăsători la absolut toţi cei de care se folosesc şi de la care doar au aşteptări fără a da nimic în schimb, şi cât de agonizant este să vrei să fii ceva mai bun şi să nu-ţi iasă, ştiind că greşeşti şi încercând mereu să tragi de tine pentru a le fi de folos altora. În fine… Fuck it! At least I will die trying

I think I saw you in the shadows
I move in closer beneath your windows
Who would suspect me of this rapture?

And who but my black hearted love
And who but my black hearted love

When you call out my name in raptureBlack hearted
I volunteer my soul for murder
I wish this moment here forever

And you are my black hearted love
And you are my black hearted love
In the rain, in the evening I will come again

I’d like to take you;
I’d like to take you to a place I know
My black hearted
I’d like to take you;
I’d like to take you to a place I know
My black hearted
I’d like to take you;
I’d like to take you to a place I know
My black hearted
I’d like to take you;
I’d like to take you to a place I know
My black hearted

Advertisements
  1. 31 December 2016 at 1:26

    Exista si oameni care pot iubi asa, ca prostii. Oameni care pot practica iubirea oarba, oameni ca mine. Si chiar iubind asa, asteptam o oarecare reciprocitate, nu doar batjocura. Caci, din pacate, cam asa ceva am primit. Adica cel pe care mi-am irosit eu iubirea aceea imensa pana la cer si frumoasa incat nu mai exista nimic mai frumos pe lume la acel moment…doar a profitat de acea minune care se petrecea cu mine. Si cu toate astea am continuat sa-l iubesc…sa-l iubesc…sa-l iubesc. Ani de zile dupa… Intr-o parte a sufletului meu, chiar si azi mai traieste o bucata din acea iubire. Metamorfozata in vreo 2-3 fluturi tristi… 😦

    An Nou mai bun, Pava! ❤

    • qatalin
      31 December 2016 at 5:40

      ❤ Îţi mulţumesc, Eli! Să ai un an în care sufletul să-ţi fie atât de liniştit cât îţi e răbdarea de mare. 🙂

      • 1 January 2017 at 1:02

        Te-am cautat pe-aici neavand unde sa te gasesc 🙂
        Iti multumesc. Pentru raspuns, pentru urare. Si ma bucur ca esti. Altceva nu mai spun fiindca orice as spune, n-ar fi de ajuns ori ar fi prea mult si… n-ar fi de folos. Acum. Azi.

        • qatalin
          5 January 2017 at 4:07

          … 🙂

  1. No trackbacks yet.

What's on your mind?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: