Home > De suflet. > Alaiul inimii negre – priveghiul iubirii.

Alaiul inimii negre – priveghiul iubirii.

tumblr_mtsthdra9z1qkdrkzo1_r2_400Cât de amuzantă începe să mi se pară agonia sufletului. Ca-n orice altceva, şi-n suferinţă există un fel de point of no return, când poţi spune că porţile către revenire îţi sunt trântite şi închise definitiv în faţă, aşa că, unicul drum rămâne cel către abisul sinelui. Numai că, spre deosebire de alte tipuri de suferinţă, cea sufletească nu imită deplasarea. Nu există înainte sau înapoi, sus sau jos. Nu simţi c-o iei către ceva necunoscut sau, din contră, că te întorci către puncte nesigure ale existenţei. Pur şi simplu stagnezi, într-un fel de paralizie interioară care are un corespondent în lumea materială, făcându-te să-ţi simţi corpul imobilizat. O imobilizare care transformă verbul a trăi în verbul a exista. Nu eşti mort din punct de vedere material, ci doar spiritual, motiv pentru care aştepţi ca şi trupul să imite gestul defunctului suflet.

There are no trains that leave from the maze
Your only chance was a ship to escape
you’ll be the light house in the storm10478798_827644207285507_4946815944480647528_n
I’ll be the ship with a thousand dead souls
how long will they believe in a light so dim

Down in the gallows the darkness glows
it was hard to see in the hearts of them
you’ll see a light call down below
I’ll be moving and sorting out our fears

How long will we believe in a light so dim
’cause time is all we have
so take the time

throw down the line ’cause I’ll see to climb
if it’s held close it may just work
you are the light house in the storm
I’ll be the ship filled with a thousand dead souls
and time is all we have so take the time
to make the time and make time to take the time…

Where the mind goes, the body will follow. Aşa o fi, nu zic nu, da’ mi se pare o cugetare incompletă, întrucât nu e specificat esenţialul – the heart enslaves the mind. Şi deci, inima fiind la frâiele deciziilor înseamnă că, în mod perfect logic, dinamica fizică a subiectului urmează în mod indubitabil trăirile imateriale ale sinelui.

Oh, look what you’ve done to me
Look at my tears
Forget my heart
Oh, no reason to lie to me
It can’t get any worse
Every little thing that you do to me
Everything you say break’s my heart
Every single day that goes by
11066779_1440101312966986_2454556709808985798_nEvery inch and every mile
Everything that I do takes me away from you

Look what I’ve done to you
Look at your tears
I forgot your heart
No reason to lie to you
It can’t get any worse

Every little thing that I do to me
Everything I say break’s your heart
Every single day that goes by
Every inch and every mile
Everything that I do takes me away from you

I guess I should’ve know
I guess I have no choice
I guess I lost your heart
I guess this pain won’t stop
I guess I killed my friends
I guess this is the end

Thrown it away
We’re throwing this all away

De ce spuneam că mi se pare amuzantă agonia? Pentru că nimic nu e mai parşiv decât amăgirea. Iar atunci când amăgirea dispare, nu-ţi rămâne decât acceptarea, oricât de cruntă ar fi ea. E ca un fel de baie cu apă opărită. Când apa excede cu mult o temperatura aflată la limita suportabilităţii umane, prima senzaţie este cea firească, de căldură intensă, numai că, pe măsură ce timpul trece, dacă suporţi şi înduri acea temperatură infernală, centrii nervoşi o iau razna şi-ţi dau impulsuri greşite, pentru că pui în suprasarcină termostatul interior. Şi deci, în scurt timp începe să ţi se pară că apa e rece, ai o scurtă dezorientare, de parcă ţi se dau peste cap radarele şi ai falsa impresie că te afli într-o apă rece ca gheaţa.
Acelaşi lucru se aplică şi în cazul tristeţii profunde. Există un moment în care devii lucid. Atât de lucid de parcă ai o scurtă revelaţie în legătură cu sensul existenţei şi cu rolul tău în cadrul vieţii. În urma acelui moment, dai plânsul pe râs, durerea pe bucurie, tristeţea pe veselie. Pentru că, până la urmă, what’s the worst that can happen? Bine, n-aş vrea să răspund la întrebarea asta, c-am tot zis de-a lungul timpului că viaţa nu este cel mai de preţ lucru pe care un om îl poate pierde… aşa că, n-aş vrea să-mi porvoc karma la un fel de concurs truth or dare existental.

Down by the old fire range
You wouldn’t hear a sound from my lips
But maybe someday I will see

Cause it was a crime I never told about the diamonds in your eyes
It’s a crime I never told you about the diamonds in your eyes

And maybe someday we will be
Away with the wind we’ll go
By the sea we’ll float
Away with the wind we’ll go
A million miles away
Away with the wind we’ll blow
To the sea we’ll float
Down along the way
Down along the way
And maybe someday I will say
I’ll say please, please
Don’t tear your heart from me 11061957_897315187008135_5979185936999181601_n
Cause it was a crime I never told about the diamonds in your eyes
It’s a crime I never told you about the diamonds in your eyesAnd maybe someday we will be
Away with the wind we’ll go
By the sea we’ll float
And away with the wind we’ll go
A million miles away
And you’ll say maybe someday we will be
And you’ll say please please
Don’t tear your heart from me
Away with the wind we’ll go
By the sea we’ll float
Away with the wind we’ll blow
By the sea we’ll float
Down along the way
Down along the way
Down along the way


Şi totuşi, acel moment de bring it on, bitch! mi se pare savuros. Dac-ar fi să încerc o comparaţie cinematografică, imaginea de ansamblu ar fi următoarea: o senzaţie ca-n Braveheart, când William Wallace este trădat de bff-ul lui, află asta când se afla pe câmpul de luptă, îşi dă seama că totul este în zadar dacă până şi cea mai de preţ formă de încredere îi fusese trădată, renunţă la a mai exista, renunţă la a mai fi om, are clipa aia de deziluzie totală şi de abdicare de la funcţiile vitale ale organismului, cade în genunchi, se 11227601_943617565690837_600454148703700426_nuită în gol încercând să găsească un reper existenţial, lasă sabia să-i cadă din mână şi îşi dă seama că trebuie să se concentreze să respire, întrucât organismul îşi ia un shutdown grav de tot refuzând să se supună până şi celui mai de preţ instinct al omului – respiraţia, iar până la urmă cade lat pe spate, impasibil şi indidferent la bătălia care se dădea în jurul lui, privind seren cerul şi aşteptându-şi cu bucurie şi nerăbdare moartea; iar această senzaţie, această conştientizare a deznădejdii totale, această înţelegere a faptului că nu există iubire adevărată sau prietenie totală, lipsite de interes sau egoism, să fie urmată de acel feeling din Game of Thrones, când Jon Snow aşteaptă singur, cu sabia ridicată, charge-ul cavaleriei…acel moment al unui om singur, aflat în faţa câtorva mii de cai în galop, ai căror călăreţi răcnesc cu armele scoase şi cu pulsul peste 200, aşteptând să-l descăpăţâneze.

In this life I found heaven and hell
In your eyes I see love and hate
In the desert I found life

I found death
They come to take back your soul
That can’t escape
The past

Ce poate fi mai reconfortant decât să-ţi bagi pula, ideologic vorbind? Ştiu, americanii au acel fuck it! plin de refulare, da’ parcă mai încărcat cu semnificaţii este îmi bag pula-ul nostru…
De-aia ziceam la început de agonie că e amuzantă. Teama de rău este doar un concept menit să sperie sufletele pe ideea de bau-bau. E fix ca-n ideea good vs evil – în momentul în care cunoşti răul, îţi dai seama că te-ai sperait degeaba, că n-are ce să ţi se întâmple mai mult decât să crăpi sau să-ţi trăieşti în agonie tot restul vieţii până crăpi. Deci, nu e ca şi cum wow, ce chestie nasoală mi s-a întâmplat. Pfff, pe naiba! It’s just pain. Endless, vivid, powerful pain. Shitloads of it! Aşa, şi?! Ce-i cu asta? În momentul în care o cunoşti pe toată, în formă ei reală, aia menită să distrugă suflete, aia care duce la sinucidere şi deznădejde profundă, aia care te imobilizează în diferitele stadii ale depresiei profunde, agonia devine ridicolă, deoarece se dezbracă de semnificaţiile conceptuale şi capătă forma sa reală, palpabilă.
E ca şi cum eşti speriat toată viaţa de bau-bau iar când îl vezi aievea, e doar un demon penibil, fioros şi foarte puternic, capabil să-ţi curme viaţa într-o clipă sau să te tortureze până delirezi de durere. Da’ măcar ai posibilitatea să-ţi bagi pula-n tot neamu’ mă-sii şi să-i fuţi o flegmă-ntre ochi, pen’ că nimic din ce poate ucide trupul nu poate omorî sufletul… decât dacă noi lăsăm să se întâmple asta.

When you’re through with me
When your heart aches
10382854_690948840965700_4633434043252141210_nWhen your head spins
When you tempt me
When you finish me
When you cut me
When you kill me
When you forgive me
When you want to hold me
If you bury me
If you miss me
Don’t say a word
Don’t waste your time
Don’t expect me
1507120_681719901884617_2029762099_nJust get rid of me
Just drain me
Don’t look for me
Don’t touch me
Don’t come visit me
Don’t say a word
Just close your eyes
See if you remember me
Disappear with me
Don’t say a word
Disappear with me
Don’t you say a word
Just disappear with me

Just close your eyes
Just close your eyes

Abia asta e partea cea mai grea. Cum îţi mai protejezi sufletul dac-ai ajuns să-ţi rogi moartea? Ce fel de drum către o întoarcere înspre iluzoria lume a normalităţii mai poate să apară, dacă tu simţi că-ţi duci inima la groapă, într-un priveghi al iubirii în care ai crezut o viaţă-ntreagă şi care s-a dovedit a fi un căcat în ploaie?
1779886_671420992914508_805021880_nŞi nu mă refer la o anumită iubire, ci aşa, la iubire ca şi concept. Când crezi în iubire la modul ăla ca-n cărţi, da’ descoperi că-n lumea reală e un fâs penibil şi pestilenţial, nu-ţi rămâne de făcut decât să-ţi îngropi interiorul mai înainte de moartea ta exterioară.
Presupun că e cam nasol să ai un handicap sufletesc atât de nasol, încât să crezi în lucruri care nu există, să crezi în puritatea unor sentimente pe care toţi, absolut toţi oamenii le mânjesc cu tot ce a fost înzestrat din punct de vedere negativ sufletul uman.
Da’ nu contează. Tot mi se pare amuzantă agonia. Mergând pe ideea dude, hold my beer, sunt curios cât de surprinzătoare poate fi durerea. It fucked with the wrong guy, că-s căpos din naştere şi nu cred că există limită a paroxismului în ce priveşte how far I can go. Spre exemplu, tocmai am ter’nat un joc de Dota (sorry, pentru cei care nu ştiu despre ce-i vorba), în care-l enervasem extrem de rău pe un rus prost, alcoolic şi incestuos (n-am dovezi, da’ aşa-mi place mie să-i cataloghez pe blyaţi) care mi-a dat ping spam pe erou timp de vreo 12 minute. Stătea în bază şi spama ping pe mine, nădăjduind că încep să-l înjur, că-mi provoacă o reacţie, că-mi dă sângele pe nas de nervi, că zic, dracului, ceva, orice! După ce a făcut scurtă la deşti spărgându-şi mouse-ul doar ca să mă scoată din minţi, iar eu jucam liniştit mai departe, cu pulsul 75, calm, sorbind agale din pahar, a constatat că tot restul echipei începe să-l înjure din cauza sunetului insuportabil al pingului, acel beep strident… de fapt, acele 250 de beep-uri stredente/minut, timp de 12 minute. Bineînţeles că aş mai fi rezistat până-i pica lui netul fără să scot un sunet, chiar dacă lui începea să-i bâţâie capul de frustrare, furie şi neputinţă, da’ tocmai de-aia am pretenţia că pot rezista pe un termen nelimitat la tortura cu picătura chinezească.
1654168_671425856247355_1170519384_nRevenind, da… e o idee nasoală pentru karma sa se fută cu mine când crede că mi-e lumea mai dragă, da’ ştie că şi dacă nu sug pula grav de tot, măcar se scoate de un lucru – mă face să-mi îngrop inima. Lucru pe care-l fac astăzi, 20 Decembrie 2016, după ce fix cu o lună în urmă, pe 20 Noiembrie 2016 mai îngropasem o altă parte importantă din ce se mai afla prin mine.
Aş putea spune cine-o mai face ca mine, ca mine să păţească, da’ nu vreau să blestem pe nimeni. Oricum, trag nădejde că nu mai există retardaţi ca mine, care să creadă în cai verzi pe pereţi, pen’ că trăim într-o lume pragmatică, materialistă, ancorată în real, nu în ideologic, o lume plină cu adaptaţi şi adaptabili, în care eu nu-s nici gândac de bucătărie, nici furnică, să exist pe termen nelimitat, ci sunt dinozaur, motiv pentru care am ales să trăiesc (nu să exist) câtă vreme a fost cum am dorit eu… când n-a mai fost să fie cum am simţit eu că e firesc, am preferat să mor. Să existe ăia care-s şmecheri, care se descurcă, ăia care ştiu mersu’ lucrurilor, care fac din căcat bici şi-l fac şi să pocnească, ăia care extrag sânge din băşină la tot pasul, în tot felul de întortocheri şi de devieri ale sentimentelor, după cum le e bine, în funcţie de conjunctură sau interese.
540323_10151714487283105_828921340_nMă uit, ca prostu’, la ecran şi-mi dau seama, rânjind, de o chestie pe care n-am mai simţit-o până acum – momentul acela în care nu-ţi mai doreşti nimic, ci doar cât mai multă tristeţe şi durere, pentru că eşti curios cât poate înmagazina sufletul uman. Da’ e mai bine aşa, pentru că, odată depăşită cota de avarie a suportabilităţii, the sky’s the limit…
Cu cât drag îmi aduc aminte de Iov şi de vorba lui plină de descătuşare sufletească fără limită – Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat, fie numele Domnului binecuvântat, de acum şi până-n Veac. Sorrow and pain ain’t got no shit on me! Sau, după cum spune şi nenea cântăreţu’ în acest din urmă cântec al celor care-mi priveghează astăzi inima-mi neagră pe ultimul drum – don’t you lend it to a friend, ’cause you may never see that friend again, but don’t you bother with a cover, ’cause love can pick out the fakes… Yup! Cam despre asta-i vorba… Când iubirea e curată, sinceră, reală, lipsită de egoism, dinaia de tip Peter Pan + Tinkerbell, reuşeşte să descopere falsurile, să miroasă sentimentele impure, so don’t you bother with a cover… ’cause that’s not our love… at least, not mine.

Love, not our love

Love it isn’t supposed to be this way
Love is a poison ring
And love has poured you drinks
Now love waits for you to sleep
hy67ko0
Don’t you lend it to a friend
‘Cause you may never see that friend again
But don’t you bother with a cover
‘Cause love can pick out the fakes

But that’s not our love
Not our love, not our love
This crime of love, love

15319549_1179282322152974_321947877_nDon’t you see this crime of love

Love it isn’t supposed to be this way
Love will sting, love will burn
Love will steal all you’ve learned
Yes, it will but not our love

Sometimes in your back
And sometimes in your arms
You’ll never know
It’s a double edged sword

Don’t you bother with a cover
‘Cause in a crowd love can pick out the fakes

But that’s not our love
Not our love, not our love
Not our love

Love

Advertisements
  1. No comments yet.
  1. No trackbacks yet.

What's on your mind?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: