Home > De suflet. > Moartea elefanţilor.

Moartea elefanţilor.

Let the past dieNu mai pot cu elefanţii! De fapt, n-am nimic împotriva speciei lor, ci mă scot din minţi activiştii care luptă pentru împiedicarea dispariţiei elefanţilor. Oriunde mă uit răsare câte un articol despre cât de necesară e mobilizarea pentru savalrea maiestuoaselor pahiderme. Iar elefanţii nu sunt singura specie focusată de către activiştii lu’ peşte, dar par să fie la modă în ultima vreme. Prin vară era cu şi despre urşii panda. Prin primăvară era vorba despre rechini şi tigrii albi. Nu înţeleg de ce trebuie să lupte cineva pentru salvarea unei anumite specii. În fiecare an dispar zeci de specii de vieţuitoare. Zeci! Pentru care motiv ne-ar fute grija doar în ce priveşte anumite specii? Poate unui om îi plac anumite insecte. Altu’ poate iubeşte o specie rară de păsări. Exemplele pot continua. Nimeni nu se vaită despre cât de dramatic este efectul ireversibil al pierderii tuturor speciilor, însă toţi se dau de ceasu’ morţii când vine vorba despre unele specii care sunt asimilate în mentalul colectiv ca fiind un fel de jucării pentru oameni. -Awww, look at how cute is that! Şi doar pe considerentul ăsta tre’ să ne apucăm cu toţii de cur şi să sărim în sus, într-o sterilă şi tâmpă încurajare colectivă, de parcă ar conta undeva, cumva, aderarea la unele demersuri în online, acolo unde petiţiile nu sunt altceva decât sondaje sociologice, izvor de reclame mascate şi sursă de hoţie informaţională. Fi-mi-ar scârbă de ipocrizia umană care parcă nu cunoaşte limite!
Nu mai cred în bunătate. Ştiu că sună sinistru, da’ n-am ce face… e ceea ce simt. Cred în manifestarea ei, dar nu mai cred în efectele pozitive ale răsfrângerii acelei manifestări asupra unor lucruri sau fiinţe. Let me explain… Dacă nişte descreieraţi omoară elefanţi pentru fildeş, rechini pentru înotătoarea dorsală, tigri albi şi urşi panda pentru blana lor, nu există în lumea asta resurse de a le schimba mentalitatea acelor acefali. Şi atunci, nu văd niciun beneficiu al coalizării sufletelor bine intenţionate pentru salvarea unor specii, întrucât bunele intenţii n-au nicio legătură cu glonţul care iese implacabil şi cinic din ţeava armelor mânuite de către psihopaţii care omoară animale pe cale de dispariţie. Caz în care, eu merg pe ideea –The Hell with it! La rupere! Să moară toţi elefanţii, să dispară şi rechinii, urşii panda şi tigrii albi, aşa cum dispar aproape zilnic specii de animale pentru care nimeni nu mişca un deget. Ne doare-n cur, la nivel colectiv, fireşte, de zeci şi sute de specii dispărute de când cu lupta pentru salvarea elefanţilor, iar noi credem că semnarea unei petiţii în online mişcă ceva într-un sens pozitiv.
Ştiu că suna uşor infantil felul cum am început acest articol, însă ceea ce încerc să scot în evidentă este un anumit mod de gândire. Spre exemplu, salvarea animalelor nu este singurul domeniu în care abordarea asta are (cel puţin pentru mine) o considerabilă valoare de adevăr şi izbândă. Sfera politică mi se pare că se încadrează perfect în aceeaşi mentalitate. De ce să mai salvezi ceva ce e stricat? De ce să lupţi pentru a repara? Nimic nu poate fi reparat, pentru că nu depinde de noi, cei care ne dorim să reparăm, ci doar de către cei în favoarea cărora se îndreaptă bunele noastre intenţii, iar ei sunt ignoranţi. Asta e, de fapt, problema reală.
Cum să-i explici unui analfabet care se bucură de un litru de ulei şi o găleată, că votul lui schimbă destinele unei ţări? Cum să repari un sistem politic viciat până în măduva oaselor, crezând că votul tău contează? Nu contează, credulule! Votul tău este anulat de către acel analfabet care primeşte 50 de lei pentru votul său. Şi chiar dacă ar ieşi la vot cei 60% care au stat (da-le-ar Dumnezeu sănătate!) în casă tura trecută de alegeri, acei politicieni care ar veni la putere în virtutea votului celor care discern mai bine between good and bad, tot nu s-ar schimba nimic, întrucât şi acei politicieni activează în cadrul aceluiaşi sistem găunos de orânduire. N-ai cum să pui o picătură de vin într-un butoi cu căcat, şi să te aştepţi că s-a transformat în vin sau că nu se mai simte gustul de căcat. Schimbi butoiul, dacă vrei vin.
De-aia zic… nu se repară nimic. Nu se salvează nimic. Alea cu #uniţi salvăm şi #rezist sunt doar gargară pentru proşti. Sunt frecţie la un picior de lemn. Sunt material sociologic pentru creduli şi pentru masa de manevră capabilă să mai creadă în Moş Crăciun şi Fata Morgana. Când vrei să schimbi viaţa în bine, nu înlocuieşti nişte politicieni cu alţi politicieni, ci schimbi structura socială în cadrul căreia activează viaţa politică. Inventezi o nouă formă de a trăi.
Acelaşi lucru se aplică şi în cadrul salvării animalelor vieţii… N-ai cum să ţii sub control strict zeci sau sute de mii de oameni care au o plăcere morbidă şi malefică de a omorî animale rare. Dacă ai coaie-n tine, laşi, naibii, să moară animalele alea, să dispară, să suferim cu toţii, şi poate copiii acelor retardaţi vor învăţa din greşelile părinţilor lor, când le va părea rău că n-au unde să vadă şi ei un elefant sau un urs panda…
Suferinţa este cel mai bun profesor. Nu poţi explica nimic, nimănui, aşteptându-te că va înţelege. Doar când îl doare înţelege. Atât! Când n-are… când nu simte ceva ce şi-ar dori… Lipsurile… Nevoile. Astea ne învaţă cel mai bine. Nu bunăvoinţa, iubirea, grija, sacrificiile, dăruirea, dorinţa de mai bine, altruismul şi empatia. Niciodată!
Cum adică -Fii bun!.. ?? Dar, ce, tre’ să-mi spună cineva să fiu mai bun, cum ar veni azi, în zi de sărbătoare? A fi bun e un atribut al fiinţei umane, aşa cum sunt şi a fi cinic sau corect. De ce să nu mergem la rupere? De ce să luptăm o viaţă întreagă în folosul unora pe care-i doare-n cur de zbaterile noastre? De ce să încercăm să salvăm noi specii de animale rare sau societăţi şi naţiuni aflate în putrefacţie, atâta timp cât nimeni nu le perturbă scărpinatul inghinal al celor pe care-i doare-n cur de munca unora care cred în iubire? Cincizeci de milioane de semnături pentru o petiţie în online în favoarea salvării elefanţilor nu fac cât un glonte înfipt în craniul unui elefant răpus de către alienaţii mintal care-l omoară pentru fildeş. Şi atunci, de ce să nu moară liniştiţi elefanţii, cât să nu mai aibă ce omorî bipezii ăia? Sau, în celălalt exemplu, cu politica, de ce să nu ne conducă doar nenorociţi cu patru clase, până se alege prafu’ de tot ce ne înconjoară? De ce să ne chinuim la nivel colectiv să păstrăm o brumă de aparentă normalitate? Nu, nene! Să murim de gât cu destinul. Să ne ducem în Iadul istoriei şi să renaştem, dac-om renaşte, din propria noastră cenuşă. Doar aşa mai avem şansa de a lăsa ceva plăcut în urma noastră. Altfel, le dăm ţinte celor cu arma-n mâna, să mai facă rost de nişte fildeş, sau le oferim o perpetuă succesiune la putere jigodiilor care ne conduc, prin votul nostru, cu ajutorul căruia legitimăm acelaşi sistem de orânduire la fiecare ciclu electoral.
Iar modul ăsta de gândire poate foarte bine să fie aplicat şi în relaţiile interumane. De ce să ierţi la nesfârşit? Pardon, de iertat e ok să ierţi la nesfârşit, dar… de ce să dai şanse la nesfârşit? Poftim! Acu’ sună mai bine. Că tot e ziua Lui Iisus astăzi, când copleşitoarea majoritate sărbătoreşte Crăciunul, nu pe Iisus (în fine… trăiască capitalismul şi consumatorismul), aş aduce aminte de cuvintele Sărbătoritului de astăzi, care a spus să iertăm de şapte ori câte şapte. Mereu am considerat că au un tâlc aparte vorbele Lui. Încercând să le înţeleg, mi se pare că sensul lor are legătură cu subiectivismul uman. Cu alte cuvinte, putem ierta şi putem îndura acordarea câtor şanse dorim, dar există o limită. Acel de şapte ori câte şapte nu înseamnă un implacabil şi matematic 49, ci înseamnă un fel de infinitate limitată. 🙂 Ştiu, sună funny, poate chiar e… dar e ceea ce înţeleg eu. Unul poate face ca toate visele când simte că e călcat o singură dată pe bătături, în timp ce altul poate îndura umilinţă vărsată în capul său o viaţă întreagă, fără să pună punct unor situaţii care-l fac să sufere. Aşadar, a fi bun, a ierta şi a oferi şanse au legătură cu fiecare dintre noi. De-aia e totul atât de subiectiv. Ierţi, înduri şi acorzi şanse în funcţie de cât te duce sufletul, în funcţie de cât poţi să înduri şi să rabzi. Iar când nu mai poţi, nu salvezi niciun elefant, ci îl laşi plângând să moară… nu te duci la niciun vot, ci aştepţi să te conducă toţi limitaţii şi inculţii, aşteptând seren începutul sfârşitului… nu mai continui să înduri nimic din partea celor pe care i-ai îmbrăcat în sentimente frumoase şi care şi-au făcut nevoile pe bunătatea şi iubirea ta, ci, în toate aceste cazuri, alegi să se aleagă praful. Pur şi simplu!
Până şi Sărbătoritul acestei zile a făcut asta. De-aia am tupeul să consider că e ok să fim drepţi. Nu răi, să nu fiu greşit înţeles. Nu vreau să fiu adeptul răului, însă, aşa cum Dumnezeu este bun sau drept, niciodată bun sau rău, aşa şi noi, care suntem după chipul şi asemănarea Lui, trebuie să învăţăm când să fim drepţi, după ce suntem o viaţă buni, iar bunătatea ne este confundată cu prostia, şi după ce alţii se folosesc de noi după bunul lor plac. Când Iisus a întors mesele cu cracii-n sus şi i-a luat cu paru’ pe ăia care vindeau la talcioc în Ierusalim, nu era rău, ci drept şi corect. Ce ar fi trebuit să facă? Să plece capul umil şi să accepte să-şi bată negustorii ăia joc de semnificaţia şi sobrietatea acelui lăcaş sfânt?
Aşa şi noi în zilele noastre. De ce să luptăm ca disperaţii pentru cauze pierdute? De ce să ne zbatem la nesfârşit pentru a salva *insert name here*? Cine ne dă nouă timpul înapoi? Munca şi efortul nostru sunt în zadar, atâta timp cât ceea ce facem nu depinde de noi. N-ai cum să-i bagi sentimente-n suflet şi minte-n cap unui dement care-şi provoacă o erecţie sufletească atunci când omoară o vietate printr-o apăsare de trăgaci. N-ai cum să-i explici unui redus mintal că acei 50 de lei pe care-şi vinde el votul îl costă enorm în următorii pantru ani, câtă vreme legitimează prin vot acelaşi cadru în care ne desfăşurăm cu toţii viaţa. N-ai cum să-i explici unui om în care ai investit sentimente, timp, sacrificii şi răbdare, că totul are o limită şi că nu viaţa nu e o joacă. Unii oameni trebuie să înveţe asta the hard way. Asta dacă au ceva în cap. Dacă nu, nu vor şti niciodată ce li s-a întâmplat în viaţa asta. Poate că acei ucigaşi de animale rare vor intra în mormânt fiind fericiţi că au killărit o grămadă de specimene impresionante în timpul vieţii lor. De-aia spun că e ok să sufere urmaşii lor, dacă nu neapărat ei. Eu sunt oricând dispus să sufăr.. în orice formă. Material, sufleteşte, ba chiar să plătesc cu propria-mi viaţă, atâta timp cât aş şti că odată cu suferinţa mea încep să sufere şi cei pe care s-ar prespupune că tre’ să mă chinui eu (actualemnte steril, în petiţii onaniste pe net) să-i fac să înţeleagă cum stau lucrurile. De ce asta? Pentru că eu deja sufăr. Enorm. Din diverse motive. Şi atunci, de ce să mai cred că pot schimba ceva? Unele lucruri, cele ireversibile, prin însăşi natura lor nu mai pot fi îndreptate. Ce să m-apuc să fac? Să mă duc personal să păzesc un elefant să nu-l omoare vreun dement? Să stau cu bâta de baseball la secţia de vot, să le dau în cap proştilor care se bucură pentru 50 lei/vot? Să sper în căldura sufletească a celor care şi-au bătut joc de mine în viaţa asta?
Nu fac toate astea dintr-un singur motiv – speranţa mi se pare cel mai infect, parşiv şi oribil sentiment uman! Speranţa omoară sinele. Distruge suflete. Speranţa te nenoroceşte! A nu fi greşit înţeles – e ok să-ţi doreşti.. doar că, a-ţi dori înseamnă a face ceva. Aduce cu sine acţiunea urmată de efecte, bune sau rele. Spre deosebire de dorinţa activă, speranţa e parşivă pentru că te elimină treptat din scenariu. Te face să crezi, în timp, fără să-ţi dai seama, că e de ajuns doar să speri, şi poate va fi bine. Unde acel poate este o chestie care nu mai ţine de tine, care nu depinde de ceea ce faci tu, ci este un atribut al unor terţe persoane, care au propria lor viaţă, propriile lor dorinţe, propria lor gândire şi propriu lor suflet, mai mult sau mai puţin găunos sau iubitor. Caz în care, dacă-ţi pui speranţa în mâinile altora, constaţi că uiţi cine eşti… îţi pierzi identitatea, întrucât rămâi doar cel care speră. În ce speră? Păi, în ceva ce nu mai ţine de el… 🙂 Iar acel ceva te face să-ţi pierzi minţile.
Până şi din punct de vedere religios speranţa e un păcat. Cum adică să speri? Nu, coaie! Să ai nădejde! Să ai sufletul curat, putere de acţiune, dorinţa de a face chestii şi să le faci. Iar ce iese, Dumnezeu cu mila… Da’, nu să speri. Să speri că ce? Ca la 6 din 49? Să speri în ceva ce e fifty-fifty? Un fel de – hai, că poate iese bine. Şi dacă nu iese bine – ah, fir-ar să fie.. aia e.. ar fi putut să iasă bine. Da’, ce, eşti la păcănele? De ce ai face asta? Sau, în fine, de, ce aş face asta? (să nu zică lumea că mă exclud, când, de fapt, eu doar opinia mea o exprim aici)
De-aia zic… nu mai sper în nimic. Nu mai lupt pentru nimic. Nu mai cred în bunătatea nimănui. Oamenii sunt cruzi, egoişti, imorali, ipocriţi, mincinoşi, pragmatici şi superficiali. Myself included! Nu mă extrag din enumerarea asta. Cu siguranţă am şi eu destule păcate şi părţi negative. Tocmai… ştiindu-mă cum sunt, şi constatând atât de bine cum sunt şi alţii, nu mai găsesc în mine puterea de a salva nimic. Nici elefanţi, nici generaţii politice, şi nici relaţii cu oameni care n-au dorit decât să profite de bunătatea mea. Asta cu bunătatea e tare greu de dibuit. Adică, e ok să fii bun, da’ nu-i ok să ai aşteptări de la nimeni. Tu doar să fii bun şi atât. Şi cum nu-s vreun sfânt sau vreun robot, mi s-a cam acrit să-mi fie bunătatea confundată cu prostia cruntă. Din toate punctele de vedere, pe toate palierele vieţii, mi-am cam atins acel de şapte ori câte şapte. Mă cam fut în ele de şanse şi de iertări repetate, mi se cam foarte rupe pula de salvat specii rare de animale şi mă cam doare-n cur de mersul vieţii politice. Fiecare-şi vede propriul lui interes şi îşi foloseşte timpul doar pentru beneficii strict personale, nicidecum alegând să existe un feed-back constructiv. Şi atunci, de ce să mai sper? În ce să mai sper? În bunătatea altora? LOL! Abia pot să mai cred în propria-mi bunătate, după câtă muie cu căcat mi-am luat în viaţa asta. Cum soarta mă-sii să mai cred în alţii?
Dacă voi mai puteţi, luptaţi voi, ăştia tineri… că şi eu eram ca voi când aveam vârsta voastră – young, dumb & full of cum. Odată cu trecerea anilor, o să vedeţi mai bine cum stau lucrurile. O să vi se taie elanu’ uşurel aşa, treptat… până veţi înţelege cam cum e treaba cu Don Quijote şi morile de vânt. Pân’ atunci, salvaţi elefanţii, votaţi şi speraţi că viaţa va fi mai bună datorită votului vostru, şi oferiţi la nesfârşit şanse unor oameni care se folosesc de voi. I’m done! Not anymore… Aşa că, azi, în zi de sărbătoare creştină, mi se cam fâlfâie de -Hai să fim mai buni! Nu, frate! -Hai săi fim mai corecţi cu noi înşine! -Hai să nu mai fim creduli şi proşti. Hai să fim şi puţin drepţi, chiar dacă asta aduce cu sine un dram de cinism. Justeţea unor consecinţe dramatice n-a omorât pe nimeni, ci doar a educat prin suferinţă suflete rătăcite. De ce să fim la nesfârşit buni în folosul altora pe care-i doar adânc şi apăsat în cur de bunătatea noastră? De-aia nu mai poate Mobutu Ngwanda de pe dreapta, scărpinându-se tacticos la coaie, c-o armă-n mână şi-un elefant în cătarea pustii, de sutele de mii sau milioanele de adeziuni pe internet în favoarea salvării speciei a cărei viaţă o răpune el printr-o apăsare de trăgaci. De-aia nu mai poate Pulea din Carpaţi, proaspăt ales într-un scrutin electoral, de zbaterile şi speranţele celor care l-au votat, după ce se vede numit în funcţie şi avid să-şi umple conturile cu tot ce poate fura, durându-l în cur de oameni. De-aia nu mai pot cei cărora le eşti preş şi ajutor nelimitat, dacă se învaţă că le eşti un fel de jucărie umană, câtă vreme din alcătuirea lor interioară nu fac parte trăiri precum empatia sau altruismul, respectul sau sacrificiul. So, fuck it! The Hell with it!
Când băgaţi azi în gură o bucată de şorici, bucuroşi fiind că s’teţi cu toţi cei dragi alături şi zâmbind tâmp, plini de căldură sufeltească în sânul familiei, înconjuraţi de taote căcaturile specifice perioadei – beteală, globuleţe, brad, zurgalăi, colinde etc. – aduceţi-vă aminte că în proximitatea voastră, fix unde se termină comfort zone-ul vostru, începe lumea reală, cea plină cu răutate, perfidie, meschinărie, manipulare, cinism şi cruzime. N-am nici nesimţirea de a oferi cuiva sfaturi şi nici nu îndrăznesc să cred că această ciorbă de gânduri pe care am înşirat-o aici are cumva vreo valoare de adevăr… este doar adevărul meu. Însă, de la căldura acestui adevăr propriu şi subiectiv, vă spun doar atât – aflaţi la adăpostul unui acvariu artificial în care vă ascundeţi pentru a refuza să priviţi cu adevărat în afara coliviei voastre, să nu cumva, în timp, să nu ştiţi ce să faceţi când veţi fi puşi în postura de a lua o decizie în regim de urgenţă, vitală, atunci când vă loveşte viaţa. E ok şi cu hai să fie bine, ca să nu fie rău… E bine şi cu fii mai bun, de Crăciun. Ok, e bine şi cu dinastea. Da’, cu astea nu salvăm nici elefanţii, nu schimbăm nici politica şi nu deschidem nici ochii sufletului celor orbi, care aleg să nu vadă bunătatea noastră pe care le-o oferim aşa, din gâtu’ mâinii. Just sayin‘…. În rest… pace vouă, trăi-v-ar!
Ah, şi-nc-o chestie! Las aci şi-o melodie, care în mod sigur explică mai bine unele lucruri, acolo unde cuvintele mele au eşuat să o facă. Avem nevoie de darkness. Întunericul este la fel de folositor ca şi lumina, întrucât lumina nu ar putea fi distinsă şi înţeleasă în lipsa întunericului. Lumina doar menţine, iar acolo unde nu e teren fertil, face să putrezească locul respectiv… Un fel de – sunshine everyday makes a desert. Pe când, întunericul educă. Întotdeauna! Uite, ca-n Biblie, s-o ard religios şi pe final de articol. Fix ca-n pilda cu fiul risipitor. Întoarcerea lui l-a făcut pe tatăl acestuia să taie viţelul cel gras şi să dea mare ospăţ, bucuros că a revenit acasă fiul cel risipitor. Iar reacţia fiului cel bun a fost de consternare, neînţelegând de ce tatăl lui nu l-a omenit niciodată aşa, cu toate că i-a fost credincios şi loial. E simplu! Pentru că fiul risipitor fusese niţel în nişte darkness… 😉 Acolo unde a cam învăţat cum stau lucrurile. Pe când, fiul cel bun a fost cel aflat în lumină mereu, unde totul e aproape liniar, uniform, banal… nimic semnificativ nu se întâmplă. Dacă n-ai sufletul bine instruit, nu te poţi bucura de lumină când o ai, ci doar simţi lipsa ei când o pierzi. De-aia-i bun întunericul – pentru caracteristica sa didactică. 🙂 Atunci când te duci pe pulă, înţelegi (fără să-ţi explice nimeni) care au fost greşelile tale. Şi cum mie-mi place pe tobogan, aleg să mă duc pe pulă dimpreună cu toţi cei care au aşteptări de la mine. Aşa că, am o veste proastă pentru elefanţi, urşii panda, tigrii albi şi rechini… Au de aşteptat, dacă salvarea lor stătea în adeziunea şi implicarea mea internautică. La fel de puţin bună este şi vestea pe care o am pentru cei care se aşteaptă ca voi mai vota vreodată în viaţa asta, sau că voi mai înzestra cu speranţă politică vreo entitate care colcăie în cel mai sinistru, inuman şi oribil sistem de orânduire pe care-l alege omenirea drept mod de a trăi – democraţia (care a fost inventată când existau mai puţin de 50 mil de oameni pe pământ, dar se presupune că poate struni 7 miliarde… such a fucking joke!) Cat despre oamenii în braţele cărora mi-am încredinţat sufletul, iar ei au ales să-l folosească pe post de latrină, îi anunţ respectuos că îi aştept în darkness, acolo unde m-au lăsat. 🙂 Vorba lu’ Mick Jagger – time is on my side
N-am ce să vă urez. Minţiţi-vă frumos, dacă asta vă încălzeşte cu ceva. Păcăliţi-vă că, fiind mai buni, schimbaţi ceva. Până şi bunătatea poate fi o formă de egoism. Unii sunt mai buni pentru că aşteaptă recunoştinţă sau să le fie remarcată bunătatea. Nici măcar din darkness-ul meu propriu nu cred că bunătatea are limită. E ok să fii bun, cu un singur amendament absolut necesar – pe alocuri, atunci când evenimentele o cer, bunătatea trebuie să fie presărată cu cinismul justeţii şi al corectitudinii. Acel Wrath of God nu e răutate, ci e mânie. O mânie dată de simţul dreptăţii. Fiţi drepţi cu voi înşivă şi cu cei la care vă raportaţi! Poftim… asta mi se pare o urare ok.
Doamne ajută!

Advertisements
Categories: De suflet. Tags: , , , , ,
  1. No comments yet.
  1. No trackbacks yet.

What's on your mind?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s

%d bloggers like this: