Archive

Archive for the ‘Când muza face sex cu mine.’ Category

Moarte-n Vegas. Capitolul 1 – Colier de mâini.

21 July 2016 Leave a comment

ButterflyNu era atentă la ceea ce spunea. Îl vedea vorbind şi încerca să mimeze din bun simţ interesul. Oricum, nu conta. În mod sigur spunea ceva legat de vreun nou contract pe care urma să-l semneze şi care le-ar fi întregit cifrele din faţa şirului de zerouri din bancă. Un nou motiv pentru a fi invidiată. Nimeni n-ar fi înţeles că l-a iubit sincer pe fraierul din faţa ei, fără să fi fost sedusă de banii lui sau de reputaţia de amant foarte potent, aşa cum umbla zvonul prin cercurile frecventate de amândoi cu ani în urmă. Întotdeauna simţise că acel -Fute bine! spus de prietenele ei printre dinţi, în timp ce-şi mijeau ochii sub povara invidiei, fusese un lait motiv care contase în decizia ei de a accepta să-i fie soţie mai mult decât contaseră conturile lui ruşinos de mari. Un -Fute bine! rămas suspendat în negura timpului, fără fundament în prezentul deloc darnic cu nevoile ei incontrolabile.
Ştia că nu diferenţa de vârstă era problema. Faptul că era cu două decenii mai …experimentat decât ea, n-o făcea să creadă stereotipiile cu privire la potenţă şi virilitate. Simţea asta cu fiecare secundă a celor 33 de ierni ale ei, însă atât de rar, încât începuse să Read more…

Flori negre.

28 September 2014 7 comments

Tin Tinkerbell-Au! M-ai înţepat! Fii, naibii, atent!
-Gata! Încetează! Nu te mai smiorcăi atât de mult, că nu-i decât o zgârietură…
-Stiu, dar vrei să-mi străpungă pielea? De fapt, nu înţeleg de ce mă interesează pe mine atât de mult. Doar e sângele tău, fraiere!
Îi văzu zâmbetul pe care nu şi-l putea controla, motiv pentru care-şi continuă văicăreala:
-Râzi că prostu’!….o spuse pe un ton înţepat. Ştiu că pe tine nu te interesează, dar mie îmi faci o gaură, mă umpli de sânge şi apoi mă bandajezi zile-n şir.
Îşi dăduse seama că dacă va continua pe un ton răspicat are de pierdut, aşa că domoli acuzele:
-Ai văzut că te încurcă bandajul când vrei să te îmbraci. Te rog, ai grijă.
-Ei, vezi?! Ai putut să foloseşti cuvintele magice.
Îşi mută puţin poziţia degetelor fixate în strânsoarea din jurul cozilor de trandafiri, poziţionând arătătorul departe de spini, după care-l întrebă:
-Cum e acum, dom’ Deget? E mai bine?
-Cum să nuuu? Aşa, şefule! Asta da viaţă. Miroase frumos, tulpina e rece şi plăcută la atingere, iar pe nenorociţii ăia de spini nici măcar cu inelarul nu-i ating.
Se auzi un pufnit de râs infudat. Deget ridică furios privirea şi-l văzu pe vinovat.
-Băi Creier, n-o mai face pe şmecherul! Sau poate vrei să înfig un spin în mine… Ţi-ar plăcea nişte durere? Să te văd atunci Read more…

Vara regretelor mele.

27 July 2014 10 comments

1456551_558246257589920_1114225911_n-O fi posibil să începi să urăşti ceea ce odinioară iubeai?!
-Poftim?
-Am spus, o fi pos…
-Da, da!… am auzit ce ai spus.
Zâmbetul ei ironic ar fi fost de ajuns pentru a-l face să înţeleagă că nu era necesară repetarea întrebării, dar n-a vrut să scape momentul răsucirii cuţitului în rană. Ştia cât de mult îi plac lui glumele de tipul ăsta, aşa că nu scapa nicio ocazie pentru a-l înţepa discret, furându-i zâmbete şi momindu-l să-i răspundă pe măsură.
-Doream să înţeleg ce te-a apucat de vii cu întrebarea asta profundă… continuă ea pe un ton măsurat.
Văzuse că lui nu-i arde de glume, nici măcar nu întorsese capul spre ea pentru a-i surprinde zâmbetul jucăuş, îşi dădu seama că n-are sens să insiste, motiv pentru care transformă amuzamentul în curiozitate. O curiozitate deloc disimulată. Ştia că dacă n-ar fi fost mahmur ar fi insistat să conducă el maşina şi tocmai de aceea dorea să afle motivul pentru care l-a apucat un asemenea subiect fix acum, pe căldura asta insuportabilă.
-Nu m-a apucat nimic. Uneori mă întreb dacă cele două sentimente sunt învecinate. Niciodată n-am crezut că sunt. De câte ori auzeam pe cineva că spune -Dacă iubeşti prea mult, rişti să treci graniţa către ură, credeam că-i pur şi simplu o persoană idioată, care nu înţelege sensul iubirii.
Îl văzu cu coada ochiului cum scoate un nou şerveţel pentru a-şi şterge sudoarea de pe frunte. Ştia cât de mult detesta căldura, aşa că-i cumpărase două pachete de şerveţele atunci când el o rugase din maşină să-i ia un suc şi un pachet de şerveţele în timp Read more…

Melancolia.

31 August 2013 25 comments

MelancholyEu când sunt inspirat, reuşesc în cel mai bun caz să plictisesc prin lungimea articolelor, iar uneori şi prin felul subiectelor alese, pe care le dezvolt în textele literare. Aşa că vă puteţi da cu uşurinţă seama cam ce iese când nu sunt inspirat. 😀 Din păcate pentru mine, dar mai ales pentru voi, acum este unul dintre acele cazuri, în care muza m-a cam părăsit, sau…a luat o pauză. De fapt, nu vreau să mint prin omisiune, aşa că voi destăinui faptul că am idei în legătură cu tema acestei ediţii a Clubului Condeielor Parfumate, însă toate ideile converg către texte cu un aer gothic, horror. Iar motivul pentru care n-am dezvoltat încă o asemenea idee, este lipsa timpului. Încă lucrez la ceva în acel sens, aşa că n-am dorit să public acum pe bucăţi, sau scris în fugă.
Şi totuşi, n-am vrut să las această temă neabordată. Toamna este anotimpul care-mi place cel mai mult. N-are sens să mă abţin chiar acum de la folosirea anumitor cuvinte, aşa că pot spune că ador toamna. O iubesc din toate punctele de vedere: climateric, senzorial, din punct de vedere al semnificaţiilor, vizual şi poate or mai fi şi altele… Este anotimpul cu care rezonez cel mai bine şi mi se pare că este anotimpul care mă reprezintă cel mai bine, chiar dacă am fost născut primăvara. Ştiu că multă lume simte că prinde viaţă primăvara, însă eu cu greu o pot suporta, ţinând cont de faptul că detest vara din toată fiinţa mea, iar predecesoarea ei nu face altceva decât să-mi vestească venirea căldurii… 😡
Dar mai bine las deoparte discuţia despre anotimpuri şi preferinţe, pentru că risc să scriu mai mult decât dacă aş fi scris o Read more…

‘Cause you are…the only one.

17 August 2013 16 comments

Together foreverEcourile Halloween-ului organizat de Gina continuau să se propage prin întreg cartierul, precum undele seismice care-şi fac simţită prezenţa departe de epicentru. Cu toate că trecuse aproape o lună, gura lumii nu înceta să discute despre evenimentul principal al acelei toamne, al cărui vârf l-a reprezentat apariţia Anei aşa cum nimeni n-o mai văzuse vreodată şi mai ales, cum nu şi-o închipuiau că poate fi. Multe dintre prietenele Ginei încercaseră preţ de câteva zile să o denigreze, aruncând-o într-o lumina nefastă, dorind să transmită şi să formeze impresia tuturor cunoscuţilor, cum că Ana fusese prea deocheat îmbrăcată, prea lipsită de bun simţ şi de bun gust, prea nesimţită să apară într-un astfel de costum de Halloween, dorind să sucească minţile bărbaţilor de la acea petrecere. Toate îşi transformaseră invidia în gelozie, chiar dacă n-aveau motive reale, câtă vreme Ana stătuse toată noaptea în preajma lui Tudor, care la rândul lui nu mai avusese ochi pentru altcineva. Comportamentul lor adolescentin le scosese din minţi. Faptul că-şi regăseau resurse încă nesecate de dragoste şi de atracţie reciprocă. Faptul că se savurau unul pe altul ca în anii tinereţii…
Planul lor însă, n-avea cum să reuşească atâta timp cât şi bărbaţii bârfeau, cot la cot cu ele, în paralel, iar bârfele lor atingeau un cu totul alt nivel decât cel al grupului de prietene pe care Gina îl păstorea din umbră. Toţi o admiraseră pe Ana la acea petrecere, iar cei care nu veniseră primeau acum detalii siropoase de la norocoşii prezenţi, singura lor refulare Read more…

Hotness never fades.

4 August 2013 18 comments

Woman in kitchen-Unde te grăbeşti aşa Ana? Nici măcar nu putu să termine întrebarea fără a i se ivi un rânjet perfid pe faţă.
-Vecina, am mâncarea pe foc… Vorbele îi ieşeau tremurat, în timp ce urca într-un ritm alert câte două trepte, cu o sacoşă voluminoasă în mâna stângă iar cu dreapta căutând cu disperare balustrada pentru a nu-şi pierde echilibrul.
Nu mai purta de multă vreme tocuri, nu avea timp sau motive, dar chiar şi aşa în sandalele astea joase risca să se împiedice, după ce tot drumul îl parcursese aproape în fugă. Marius trebuia să plece la şcoală pentru ultimele ore pregătitoare de dinaintea bac-ului, iar Tudor se grăbea să plece la serviciu şi o aştepta să-i aducă ţigările pe care o rugase să i le cumpere. Încercase să-l convingă în repetate rânduri să se lase de fumat, însă explicaţia lui, pe care ea continua să o considere puerila, cum că în Poliţie n-ai cum să nu fumezi, îi era servită de feicare dată cu obstinaţie. Colac peste pupăză, ştiind că ambii se grăbesc pentru că erau în întârziere, a trebuit să lase mâncarea pe foc şi să plece la magazinul din colţ încercând să termine cumpărăturile în timp util.
-Vezi că te aştept deseară. Vine multă lume. Sper să poţi veni, dacă nu mai ai şi alte treburi în afară de gătit.
-…în afară de gătit… Ştia că-i aruncase în scârbă vorbele astea, dar deja se obişnuise cu felul lor de-a fi. Toate din bloc o invidiau petnru silueta ei, care parcă încremenise în timp, păstrându-i alura tinerească şi conservându-i nurii din anii în care-l întâlnise pe Tudor, aşa că le acorda prezumţia de invidie, cum îi plăcea ei să spună când îşi dădea coate şi râdea cu Tudor de ifosele lor.
Read more…

Down by the riverside.

20 July 2013 27 comments

Woman in autumn forestRespira sacadat, cu o frecvenţă ce trăda frenezia cu care plămânii căutau Oxigenul. De minute bune o ustura atât de tare gâtul, încât îl simţea precum o rană vie, care pulsa de fiecare dată când trăgea calic aer pe gura larg deschisă. Şi-ar fi dorit atât de mult să se poată linişti o clipă, să-şi calmeze respiraţia, să închidă gura şi să inspire pe nas, să stea puţin jos pentru că şi picioarele începuseră să o doară, dar nu dorea să renunţe. Alerga. Alerga fără încetare încă din momentul în care sărise din maşina lui, pe care nici măcar nu apucase să o oprească de tot. Ştia însă că este o luptă pe care gâtul ei avea să o piardă, întrucât picioarele se pare că nu doreau să o asculte, acum când intraseră într-un ritm care-i aducea aminte de copilărie, de anii în care alerga în felul ăsta aproape zilnic. Dar cum neglijase aproape complet sportul în ultimii ani, îşi primea acum pedeapsa binemeritată – usturime în gât şi inima care stătea să-i spargă pieptul.
Îl auzise strigând-o. Pentru puţin timp. Viteza ei iniţială fusese atât de mare, încât se julise pe umărul drept în momentul în care itrase în pădure. Era convinsă că el nu o urmează, nici la pas, darămite alergând. Credea că e doar o toană de-a ei, motiv pentru care o strigase de două sau de trei ori, aşteptând să se întoarcă până să termine el ţigara pe care tocmai şi-o aprinsese. Poate că o mai strigase şi după ce ea s-a îndepărtat, dar oricum nu mai conta. Străbătuse multe sute de metri prin desişul din calea ei, aşa Read more…

His Infernal Majesty.

6 July 2013 35 comments

His eyes are forever watching youCălătoria pe care o începuse deranjase total aparenta ordine creeată în împărăţia lui. În fapt, nimic nu putea fi încadrat în conceptul de ordine, ci era mai mult un fel de perpetuare a dezordinii, care în timp dusese la acea calmitate pe care nimeni nu o dorea perturbată. Şi chiar dacă acea conexiune pe care o avea cu fiecare particulă a împărăţiei lui nu necesita astfel de călătorii, existau momente în care dorea să viziteze anumite locuri, sau oameni, fără a divulga vreodată cuiva intenţiile sau motivele sale. Pur şi simplu pleca unde dorea, când dorea. Şi totuşi nu putea vizita orice, oriunde. Avea o limită. Aceeaşi limita care-i fusese impusă încă dinainte ca el să aibă o asemenea împărăţie.
Mişcarea lui nu era fizica. Nu exista un start al călătoriei. Pur şi simplu exista o voinţă. Un gând. Ulterior lor, entitatea sa căpăta un nucleu şi un ţel, care împreună străbăteau lumi şi Universuri, către destinaţii doar de el ştiute. Tocmai acea putere a lui făcea imposibil de prezis când va avea loc următoarea călătorie. Fiind tot timpul în fiecare dintre minionii săi, era greu de conceput de cineva că el se află într-un anume loc, la un anumit moment. Era peste tot şi nicăieri. Era în toţi supuşii săi şi în acelaşi timp era pretutindeni. Însă doar acolo. Doar în tărâmul lui. Doar în bezna de dincolo de materie. Pentru ca el era întunericul. Era nimicul. Era stăpânul inexistenţei şi al veşniciei întru nefiinţă, însă Read more…

Danny boy.

7 April 2013 53 comments

Danny boySunetul înfundat al respiraţiei care lovea de la foarte mică distanţă plapuma, părea a fi singura tonalitate prezentă momentan în dormitorul lui Danny. Şi totuşi putea să jure că şi-a auzit numele strigat de către o voce străină. Cu toate că trecuseră deja aproape cinci minute de când acel glas gutural îi turnase acid pe sira spinării, timp în care nu se mai auzise nimic suspect, nu putea să renunţe la strânsoarea pumnilor săi micuţi pe care-i avea încleştaţi în marginea de sus a plapumei ce şi-o ţinea speriat în dreptul gurii, pregătit -Dacă va fi cazul…, să şi-o tragă peste cap, drept ultim scut împotriva răului.
De când mămica lui îi stinsese lumina, singurele gânduri care-i trecuseră prin cap au fost în legătură cu ce se întâmplase în dimineaţa acelei zile. Întunericul casei sale îi declanşase instantaneu acele senzaţii, de parcă aici se simţeau bine acele gânduri – în întuneric.
Aşa îi plăcea lui să spună. -Mami, mă duc în casa mea. O vedea cum râde de fiecare dată, fără să se poată stăpâni. Abia când reuşea să-şi tragă sufletul, încerca să-i spună că se cheamă dormitor, după care-l lua în braţe atât de strâns încât simţea că se sufocă, şi-l pupa pe frunte, după care-i dădea drumul din strânsoare, nu înainte de a-l ciufuli straşnic. Ştia şi el că este un dormitor, aşa cum era cel în care dormise până de curând alături de ei, dar de când mami şi tati îl mutaseră în noul său dormitor, a simţit că e casa lui, şi doar aşa îi spunea, spre deliciul părinţilor dar mai ales a tuturor invitaţilor, care se prăpădeau de râs de fiecare dată când mami îl Read more…

Întoarcerea corbilor.

24 March 2013 52 comments

Goth lady with ravensUn singur fir de iarbă, răzleţ şi stingher, rămăsese neatins de apocalipsa ce tocmai se încheiase. Faptul că doar el se iţea semeţ din întreg smocul călcat în picioare şi năclăit de sânge, părea un fel de sfidare sub forma unui epilog, adusă întregului tablou dezolant în care oamenii ajunseseră să fie actori de voie, de nevoie. Nu mai plouase de multă vreme, însă toată iarba, atâta câtă mai era, fusese supusă forfotei şi dansului haotic al tălpilor grele ghintuite cu metal, la care s-a adăugat şi copitele cailor, care amestecaseră pământul uscat cu sângele şi cu iarba, creând o clisă vâscoasă, care acum părea să fie prezentă oriunde te-ai fi uitat. Mai puţin pe acest fir de iarbă, aflat în faţa lui, care se mişca uşor în bătaia vântului, încercând parcă să-i aducă aminte că rolul ierbii pe acel câmp este altul, nu acela de covor pentru înfiorătoarele clipe de luptă corp la corp, pe care oamenii ajunseseră să o poarte…tocmai pentru a salva acele câmpuri de la pârjolire şi supunere străină.
-Cine ştie, poate că exact aici m-am întins vara trecută cu ea…
-Care sunteţi vii, verificaţi-i pe cei căzuţi, să vedeţi care-i mort şi care-i rănit! Se auzi vocea comandatului, care mergea agale printre cadavre, încercând să-i îmbărbăteze pe cei încă rămăşi în Read more…

Wind. Ch.3 – Paperman.

4 February 2013 17 comments

Helping handDe ciudă şi de frustrare, îl înşfacă nervos, îşi face avânt şi îl aruncă cât poate el de tare, simţind cum iese din el, prin forţa aruncării, toată suferinţa pierderii ei, pe care o transmite într-un arc perfect făcut de mâna sa dreaptă, avionului sărutat de ea pe peron. Imediat cum îl aruncă, pleacă capul în pământ şi începe să meargă agale spre…nicăieri, cu paşi mici şi ritmici. Acelaşi ritm pe care-l cunoscuse o viaţa întreaga şi pe care sperase că-l pierde în dimineaţa asta pe peron, când şi-a simţit inima bătând un alt ritm, care-i era necunoscut, însă atât de drag…
Dacă ar fi urmărit zborul lui, ar fi văzut… Da, l-ar fi văzut şi…ar fi văzut.
Numai că el, cu capul plecat de tristeţe, nu a observat că avionul zboară…şi zboară…şi zboară. Iar zborul lui nu este unul firesc, numai că nimeni de pe trotuar nu observă, fiecare vazandu-şi de treabă. Însă jucăuşul avion, care poartă pe aripa sa stângă urma buzelor ei drept emblemă a sentimentului inocenţei unei iubiri incipiente, începe să capete altitudine. Sfidând legile fizicii, urcă din ce în ce mai sus, în înaltul cerului, purtat de…acelaşi vânt ştrengar, care-şi face de lucru exact când nu te aştepţi.
Şi uite aşa, purtat de vânt, care-i mângâie aripile cu atingeri uşoare, depăşeşte ultimul etaj al blocurilor, şi începe să zboare pe deasupra lor, lin, neperturbat, către o destinaţie doar de el cunoscută. De el şi de vântul cupidonic.
Nu după mult timp, începe să coboare lent, către o nişă dintre două blocuri mari, între care era Read more…

Wind. Ch.2 – I’m sorry, I’m lost.

4 February 2013 12 comments

Water flowerLa birou, pierzând noţiunea timpului, rămăsese cu privirea în gol, aruncată spre sărutul ei roşu. Era unica lui poartă spre fericire, cunoscuse singura fiinţă capabilă să-i invadeze total universul trist, încât căuta să se piardă în curbura buzelor ei, intrând în interiorul acelui sărut, că într-o scorbură din care nu dorea să mai iasă.
Singurul lucru care-l trezi din visare, după…cine ştie câte ore state în aceeaşi poziţie, a fost maldărul de coli, toate la fel, pe care urma să le completeze şi pe care şeful de departament i le-a trântit, lăsându-le să cadă, fix peste coala lui preferată.
N-a reuşit decât să ridice capul indreptat spre gura ei şi să-şi privească în ochi şeful, gest care se pare că l-a convins pe acesta că va trece la treabă, fără să folosească vorbele. Ştia că n-are chef de treabă, dar poate că ar fi fost bine să se apuce de făcut ceva, ca să poată uita de unica sa clipă de fericire pură, trăită pe peron în acea dimineaţă.
Contemplând dezgustat la mormanul de acte ce urmau să-i treacă prin mână, într-o mişcare repetitivă care deja-l scotea din minţi doar gandindu-se la ea, observă cum o micuţă rafală pătrunde pe sub geamul de lângă biroul său, care era întredeschis, ridică puţin colţul colii sărutate de ea, o flutură un pic prin aer pentru că la celălalt capăt era prinsă sub mormanul de acte aduse de şef, iar apoi o smulge şi o poartă pe umerii invizibili ai vântului, către geamul care urma să-i fie călău în următoarea secundă.
Read more…

Wind. Ch.1 – I’ll drown when i see you.

4 February 2013 11 comments

Fishing for loveStând pe peron aşteptând metroul, singura lui preocupare era atenţia acordată propriilor bătăi ale inimii. Respira încet, calm, în ritmul în care briza uşoară îi alinta şuviţele rebele de pe frunte. Era sigur că n-avea să regrete alegerea costumului. Ştia că n-o să-i fie cald, însă dosarul din mâna stânga îl incomoda. Trebuia să-l ţină strâns la piept, pentru că nu dorea să piardă vreun act, tocmai azi când era termenul scadent pentru predarea lor, iar şeful îl aştepta să completeze şi celelalte formulare. Era un dosar de carton, simplu, fără margini protectoare, aşa că unica siguranţă aplicată întregului set de acte, era strânsoarea palmei sale.
Ştia că lumea îl priveşte stând acolo ca un băţ, potrivit de înalt însă cam slab pentru înălţimea lui, cu privirea pierdută şi postura de soldat, aşteptând cuminte vagonul ce avea să-şi deschidă uşa în faţa lui. Aceeaşi uşă, acelaşi vagon, care avea să-l poarte spre acelaşi job pe care-şi jura de fiecare dată că o să-l părăsească imediat cum apare prima oportunitate. Şi cum oportunitatea asta nu mai sosea odată, singura lui alinare era liniştita aşteptare a vagonului său preferat, pe acelaşi peron pe care-l ştia de ani de zile.
Numai că azi era un pic mai atent la ritmul respiraţiilor. Mai atent decât de obicei, dar nu băgă în seamă prea mult acest aspect. –O fi plictiseala, s-a gândit el. Plictiseala şi oboseala acumulată în ultimele zile.
Calmitatea ultimelor minute a fost însă brusc întreruptă de de metroul care sosea pe linia din spatele său. Nu s-a întors să se uite, dar ştia ce avea să urmeze. Şi nu s-a înşelat. Curentul format de Read more…

The red lady.

5 October 2012 18 comments

M-a pălit iar focul creaţiei. Aş spune c-a făcut-o-n moalele capului, dar îl am atât de tare încât n-aş face decât să mint. Îl am şi greu, mai ales când mă doare, dar asta ar însemna că-s greu de cap…în fine, să nu intrăm în detalii.
Până la urmă, voi sunteţi de vină. V-a pus necuratu’ să mă încurajaţi să scriu, chiar şi atunci când mai rupeam câte-o poezie, aşa că mi s-a urcat la cap. De data asta însă, mi-e teamă că am cam rupt-o-n fericire. Nu mi-a fost de ajuns modalitatea de exprimare într-o singură limbă. Am încercat să combin două, iar rezultatul poate părea în cel mai bun caz halucinant, asta dacă trece de a fi ridicol. Încă de pe acum îmi cer scuze pentru eventualele incorectitudini de ordin gramatical – mai ales pentru cele comise în limba Engleză. N-o stăpânesc la perfecţie, aşa că e posibil s-o fi stâlcit pe ici pe colo, din prea mult entuziasm şi din dorinţa de a scoate rime din piatră seacă.
Ce m-a inspirat? Păi…consider că am avut privilegiul ca în ultima vreme să cunosc îndeaproape mulţi oameni frumoşi, puternici, rezistenţi, cu un suflet mare, care emană prin toţi porii o cantitate considerabilă de energie pozitivă. Şi cum fix din acea energie m-am încărcat foarte mult, atât de mult încât pot să spun că am ieşit aproape complet din propria-mi stare negativă generalizată, m-am gândit să scriu ceva în sensul ăsta, încercând să desriu într-un mod personal, ceea ce reprezintă pentru mine lucrurile pozitive care m-au influenţat vazandu-le la alţii.
Read more…

Unu împărţit la doi.

13 September 2012 15 comments

Inconfundabilul ţăcănit al tastaturii era singurul sunet care perturba liniştea instalată în dormitorul lui Andrew. Închisese ferestrele, se asigurase că uşa dormitorului e bine ferecată, iar acum apăsa frenetic tastă după tastă, încercând să ajungă din urmă viteza gândurilor, pentru a reuşi să-i exprime lui Alice ceea ce simţea de-o vreme încoace. Dorinţa lui de-a o poseda, pornirile lui carnale, se schimbaseră dramatic în ultima săptămână. Şi asta pentru că Alice a reuşit să facă ceea ce nimeni nu mai făcuse de ani de zile. Să găsească uşa inimii lui Andrew.
Se cunoscuseră cu trei săptămâni în urmă, când Alice îndrăznise să iniţieze un dialog pe blogul lui Andrew. Dialog care s-a dovedit a fi începutul a ceva ce nici unul dintre cei doi nu prevăzuse iniţial. Totul începuse timid, decent, protocolar, pentru ca treptat, datorită atracţiei evidente dintre cei doi, paşii făcuţi de ei să-i ducă spre o adevărată relaţie online. Cu tot ce implică asta. Mai întâi mail-uri şi chat, pentru ca apoi încrederea căpătată să-i poarte spre schimbul de poze şi de filme făcute cu webcam-ul. Abia când reuşiseră să capete deplină încredere încât să se audă şi la telefon, au reuşit să facă şi sex. Ultima redută pe Read more…

Libera me, Domine.

8 September 2012 17 comments

[…]Sunt ritmul primelor senzații
Și gestul primului avânt,
Sunt simetria primitivă a două buze-mpreunate,
Sunt frenezia ancestrală ce-n lutul omenesc se zbate,
Sunt visul unei nopți de vară, trăit de sexe diferite,
Sunt ura falselor feline, surprinse-n perne adormite,
Sunt gama rozelor păcate transcrise-n magicul carnet,
Sunt prada bestiei,
Himera netălmăcitului poet,
Sunt spasmul,
Lenea
Și dezgustul efemeridelor ce mor
Și-accentul circomflex al vieții€”
Al nimănui
Și-al tuturor!…[…]

de Ion Minulescu

Speranţa este sentimentul că sentimentul pe care îl ai nu este permanent.

Read more…

Transfer. Capitolul unu: LOAD.

1 September 2012 9 comments

 Simt cum micile asperități ale materialului atât de dur îmi intră în buricele degetelor. Răceala aparatului, chiar și în ziua asta toridă, mă face să cred în continuare că nu sunt nebun stând aici pe acoperișul băcăniei, în așteptare. Sunt conștient că fie și la dimensiunile astea mici, ar fi trebuit să se încălzească, după atâtea ore de stat sub soare. Numai că refuză s-o facă. Iar asta, alături de imperceptibilul zumzet pe care îl emite constant atunci când apăs pe ON, sunt singurele dovezi pe care mă încăpățânez să le consider valide în legătură cu proveniența lui.
-Nu e făcut de oameni. Am știut asta încă de acum o lună când au apărut ei. Și totuși zilnic o iau de la capăt și încerc să nu-mi pierd mințile, convingându-mă iar și iar că e bine ce fac.
Oricum, Eli nu i-a auzit și nici nu i-a văzut când au venit. Ea stătea la fel cum o făcuse în ultimele opt luni, pe același pat de spital, fără ca măcar să știe că eu nu plec de lângă ea. Până și doctorii mă tratează ca pe un angajat, iar asistentele îmi aduc de mâncare precum unui bolnav. Și totuși în noaptea aia nimeni n-a văzut și n-a auzit nimic. Nimeni în afară de mine. Ușa salonului era încuiată pe dinafară, eu moțăiam ca de obicei în scaun lângă patul ei, încercând să compun propria-mi melodie din notele atât de familiare deja, ale aparatelor medicale care-i înconjoară patul, și atunci au apărut ei doi. Pentru o clipă am crezut că visez, așa că am rămas impasibil în scaun Read more…