Archive

Posts Tagged ‘Agonie’

Alaiul inimii negre – priveghiul iubirii.

20 December 2016 Leave a comment

tumblr_mtsthdra9z1qkdrkzo1_r2_400Cât de amuzantă începe să mi se pară agonia sufletului. Ca-n orice altceva, şi-n suferinţă există un fel de point of no return, când poţi spune că porţile către revenire îţi sunt trântite şi închise definitiv în faţă, aşa că, unicul drum rămâne cel către abisul sinelui. Numai că, spre deosebire de alte tipuri de suferinţă, cea sufletească nu imită deplasarea. Nu există înainte sau înapoi, sus sau jos. Nu simţi c-o iei către ceva necunoscut sau, din contră, că te întorci către puncte nesigure ale existenţei. Pur şi simplu stagnezi, într-un fel de paralizie interioară care are un corespondent în lumea materială, făcându-te să-ţi simţi corpul imobilizat. O imobilizare care transformă verbul a trăi în verbul a exista. Nu eşti mort din punct de vedere material, ci doar spiritual, motiv pentru care aştepţi ca şi trupul să imite gestul defunctului suflet.
Read more…

Transfer. Capitolul unu: LOAD.

1 September 2012 9 comments

 Simt cum micile asperități ale materialului atât de dur îmi intră în buricele degetelor. Răceala aparatului, chiar și în ziua asta toridă, mă face să cred în continuare că nu sunt nebun stând aici pe acoperișul băcăniei, în așteptare. Sunt conștient că fie și la dimensiunile astea mici, ar fi trebuit să se încălzească, după atâtea ore de stat sub soare. Numai că refuză s-o facă. Iar asta, alături de imperceptibilul zumzet pe care îl emite constant atunci când apăs pe ON, sunt singurele dovezi pe care mă încăpățânez să le consider valide în legătură cu proveniența lui.
-Nu e făcut de oameni. Am știut asta încă de acum o lună când au apărut ei. Și totuși zilnic o iau de la capăt și încerc să nu-mi pierd mințile, convingându-mă iar și iar că e bine ce fac.
Oricum, Eli nu i-a auzit și nici nu i-a văzut când au venit. Ea stătea la fel cum o făcuse în ultimele opt luni, pe același pat de spital, fără ca măcar să știe că eu nu plec de lângă ea. Până și doctorii mă tratează ca pe un angajat, iar asistentele îmi aduc de mâncare precum unui bolnav. Și totuși în noaptea aia nimeni n-a văzut și n-a auzit nimic. Nimeni în afară de mine. Ușa salonului era încuiată pe dinafară, eu moțăiam ca de obicei în scaun lângă patul ei, încercând să compun propria-mi melodie din notele atât de familiare deja, ale aparatelor medicale care-i înconjoară patul, și atunci au apărut ei doi. Pentru o clipă am crezut că visez, așa că am rămas impasibil în scaun Read more…