Călător. Capitolul trei – Umbră.

Încep să mă învârt ca un turbat, să dansez pentru un public inexistent, să zbier ca descreieratul de parcă am scăpat de la nebuni. Dar mă opresc brusc din delirul meu. Îmi aduc aminte de înmormântare.
 -Oh, yes! I gotta see this shit, îmi zic. După care încep să alerg cât pot de repede, către locul cu pricina. Trec zâmbind pe lângă copacul sub care m-am trezit, îi fac cu mâna râzând vrabiei care-mi cântase în loc de ceas deșteptător și ajung țipând și fluierând, lângă mormântul meu.
Evident că nimeni nu mă aude, nimeni nu mă vede. Toți se uită cum apropiații aruncă o ultima mână de pământ pe sicriu.
-Shit! Am scăpat momentul. Dar nu-i nimic, cuprins de agonia pe care presupun că orice stafie care se respectă o simte în momentul conștientizării, sar ca tâmpitul în mormânt și încep să țopăi pe sicriu. Îi înjur pe toți, îi iau pe rând în cerc, să nu rătez pe vreunul. După nici cinci persoane, o văd pe ea. Nu pe Anca. Anca era lângă Alex, plângea. Ci pe ea. La fel de sobră ca și atunci când mi-a dat mâna, la fel de tăcută, dar parcă fixându-mă cu o privire care nu răzbate de dincolo de voalul negru al mantiei, dar pe care o simt cum mă străbate. Rămân nemișcat, rușinat de postura în care mă aflu și îmi aduc aminte că Întoarce-te! ăla, nu