Archive

Posts Tagged ‘Depresie’

Alaiul inimii negre – priveghiul iubirii.

20 December 2016 Leave a comment

tumblr_mtsthdra9z1qkdrkzo1_r2_400Cât de amuzantă începe să mi se pară agonia sufletului. Ca-n orice altceva, şi-n suferinţă există un fel de point of no return, când poţi spune că porţile către revenire îţi sunt trântite şi închise definitiv în faţă, aşa că, unicul drum rămâne cel către abisul sinelui. Numai că, spre deosebire de alte tipuri de suferinţă, cea sufletească nu imită deplasarea. Nu există înainte sau înapoi, sus sau jos. Nu simţi c-o iei către ceva necunoscut sau, din contră, că te întorci către puncte nesigure ale existenţei. Pur şi simplu stagnezi, într-un fel de paralizie interioară care are un corespondent în lumea materială, făcându-te să-ţi simţi corpul imobilizat. O imobilizare care transformă verbul a trăi în verbul a exista. Nu eşti mort din punct de vedere material, ci doar spiritual, motiv pentru care aştepţi ca şi trupul să imite gestul defunctului suflet.
Read more…

Black hearted love.

21 July 2016 4 comments

Finger touchNimeni nu iubeşte cu adevărat.
Ştiu că sună ca din topor această exprimare dar, am convingerea că este un adevăr axiomatic, pe care doar ignoranţii îl pot nega.
Iubirea, aşa cum a ajuns în Anno Domini 2016, nu mai are nimic în comun cu fragilitatea sentimentului la care facem referire atunci când afirmăm că iubim. Iubirea presupune renunţare la sine, implică lipsa tuturor factorilor care pot perturba mecanismul manifestării acelui sentiment.
Iubirea din zilele noastre a ajuns un apendice al egoismului. Iubim pentru că ne aşteptăm la ceva, pentru că sperăm că vom obţine ceva. Încă din momentul naşterii sale, o împachetăm într-un ambalaj de aşteptări, care vine la pachet cu ceea ce emanăm către destinatarul acelei iubiri.
Nu mai există iubire just because… Nu mai există iubire fără motiv. Întrebaţi-vă dacă puteţi iubi pe cineva fără a exista aşteptarea ca sentimentul să fie reciproc şi vă veţi da seama că Read more…

Mediocritate, te iubesc!

12 July 2015 2 comments

The DudeDetest ambiţia cu toată puterea fiinţei mele. Mi se pare unul dintre cele mai nocive sentimente umane, dacă nu chiar cel mai nociv dintre ele. Cred asta pentru că ambiţia stă la baza multor schimonosiri ale sufletului. Din ambiţie ia naştere orgoliul. Ambiţia pune bazele răzbunării. Tot ambiţia este responsabilă şi pentru apariţia parvenitismului. De fapt, chiar şi lucrurile benefice care pot fi realizate ca urmare a ambiţionării protagoniştilor, rămân de-a pururi sub sceptrul unor reuşite care nu pot fi încununate cu un zâmbet plin. Parcă nu-ţi vine să te bucuri pe deplin atunci când ştii că obţii ceva pozitiv având la bază îngrozitorul foc lăuntric al ambiţiosului, care-l macină până la paroxism într-o turbare continuă, nedându-i voie să aibă clipe de respiro şi ducându-l, ultimativ, într-o stare din interiorul căreia doar ia act de reuşită, fără însă a se putea bucura copilăreşte de ea, atâta timp cât munca interioară depusă pentru obţinerea ei a fost colosală.
Ce-mi veni să scriu despre subiectul ăsta? Nimic special. Urăsc ambiţia de când mă ştiu. De fapt, de când mă întrebau părinţii – Tu nu vrei să fii ambiţios? Vrei să ajungi ultimul la învăţătură? Apoi, văzând că nu le răspund aşa cum sperau ei că le voi răspunde, în timp, ajunseseră să se resemneze şi să-mi arunce vorbe de genul – N-ai pic de ambiţie! (sperând în zadar că asta mă va motiva). Aşa e. Nu aveam şi nu am. Ulterior, odată cu trecerea anilor, văzând că reuşesc să duc multe task-uri la bun Read more…

Praf.

24 September 2012 29 comments

Exact aşa mă simt. Ceea ce înseamnă că de fapt aşa sunt. Praf. Din cauza asta n-am fost în stare să scriu nimic zile-n şir…şi încă nu-mi vine nicio inspiraţie. Mi-a dispărut muza. S-a închis conducta de imaginaţie şi creaţie (câtă o fi fost iniţial…). Recent events m-au aruncat abuziv de repede într-un vârtej ameţitor, din care se pare că am aterizat într-un puiuţ de depresie halucinant de liniştitoare. Chiar mă miră calmul reacţiilor mele în faţa a ceea ce pare a fi the worst moment of my life so far(t).
Nu-s capabil decât să respir, mănânc (din când în când…atunci când îmi amintesc), beau (din fericire nu doar H2O), ascult muzică – multă. Cu volumul spre maxim, basul setat să vibreze geamurile şi înaltele la limita dintre afecţiuni ORL şi crăpat pahare. Şi uite aşa am descoperit coincidenţe între melodii total diferite. Ceea ce mă face să mă duc cu gândul la faptul că destui neni au dorit să puncteze lucruri asemănătoare, chiar dacă au făcut asta abordând stiluri muzicale diferite, despărţiţi fiind şi de perioade de timp consistent de mari.
N-am de gând să postez un pomelnic întreg de melodii, pentru că n-are sens să transform ultima fărâmă de Read more…

Martha Marcy May Marlene

9 May 2012 19 comments

 M-am gândit să vă recomand un film. N-am vreo acreditare excepțională în sensul ăsta. Mă recomandă doar vasta experiență. Am văzut undeva între trei și patru mii de filme în ultimii 28 de ani. În ultima vreme am început să urmăresc destul de multe filme categoria C doar de dragul descoperirii unor scenariști geniali, regizori sclipitori și, de ce nu, actori buni. Dar asta poate face subiectul altei discuții – nu de alta, dar chiar am vizionat câteva filme C excepționale.
În ce privește filmul pe care vi-l recomand acum, înainte de a spune vreo două vorbe despre el, aș dori să vă mărturisesc ceva de ordin personal. Întocmai oricărui cinefil înrăit, am și eu un top al preferințelor. Probabil din teama de a nu dezavantaja unele filme în comparație cu altele, atunci când mă gândesc la ierarhia pe care mi-am creeat-o, refuz să intru în detalii cu privire la pozițiile 2-10. De câte ori am fost întrebat de către un prieten în legătură cu poziția pe care consider eu că o poate ocupa un film în chart-ul meu, m-am referit la 11-20, apoi 21-50, etc. Am mărit topurile, însă niciodată n-am specificat concret pozițiile 2-10. Spun 2-10, pentru că întotdeauna am avut un preferat. Numai că acesta s-a schimbat cam odată la 2 ani, ba chiar anual în unele cazuri.
Ultimul caz este și cel despre care vorbesc acum. Și asta pentru că Martha Marcy May Marlene, l-a detronat pe Brothers (Tobey Maguire, Jake Gyllenhaal, Natalie Portman), care era încă din 2009 pe primul loc în clasamentul meu.
Între timp, să vă prezint și muzica din film. Asta e una dintre cele două melodii demne de menționat. E cântată de însuși John Hawkes, care e male supporting role în film. Îl recunoașteți și din Winter’s bone – o Read more…