Archive

Posts Tagged ‘Moarte’

Alaiul inimii negre – priveghiul iubirii.

20 December 2016 Leave a comment

tumblr_mtsthdra9z1qkdrkzo1_r2_400Cât de amuzantă începe să mi se pară agonia sufletului. Ca-n orice altceva, şi-n suferinţă există un fel de point of no return, când poţi spune că porţile către revenire îţi sunt trântite şi închise definitiv în faţă, aşa că, unicul drum rămâne cel către abisul sinelui. Numai că, spre deosebire de alte tipuri de suferinţă, cea sufletească nu imită deplasarea. Nu există înainte sau înapoi, sus sau jos. Nu simţi c-o iei către ceva necunoscut sau, din contră, că te întorci către puncte nesigure ale existenţei. Pur şi simplu stagnezi, într-un fel de paralizie interioară care are un corespondent în lumea materială, făcându-te să-ţi simţi corpul imobilizat. O imobilizare care transformă verbul a trăi în verbul a exista. Nu eşti mort din punct de vedere material, ci doar spiritual, motiv pentru care aştepţi ca şi trupul să imite gestul defunctului suflet.
Read more…

Advertisements

Friday 13th, the night of the living dead.

14 November 2015 3 comments

IpocrizieEste perfect logic atacul terorist din Paris, care a avut loc ieri, Vineri 13…
(dacă cinismul bazat pe argumente legitime te scoate din minţi sau dacă faci parte din cohorta de papagali care imită orice îndemn al turmei de snobi a Facebook-ului, ţi-ai face un bine dacă n-ai parcurge acest text)

Da! Atacul terorist de aseară a avut loc într-un mod perfect logic. De ce? Pentru că impotenţii planetei, reprezentaţi de marile puteri globale sunt incapabili sau rău intenţionaţi, refuzând să rezolve problema ISIS.
Aşadar, civilii morţi în acest nou (şi nu ultim) atac terorist n-au nicio vină, însă, nici membrii ISIS nu au absolut nicio vină. Tre’ să fii prea prost pentru a considera vinovat un animal fără discernământ. Acei fundamentalişti islamici care compun ISIS, nu sunt altceva decât un altfel de oameni, ca să nu le mai spun animale, pentru că aş jigni animalele.
Deci, cum ar putea cineva vreodată să găsească o vină unor fiinţe al căror unic scop este exterminarea celor care nu se comportă aidoma lor?
În cazul în care aveţi impresia că glumesc, vă anunţ că vă înşelaţi. Chiar consider că membrii ISIS care au comis atacul terorist de aseară din Paris nu au absolut nicio vină.
Aceşti oameni există, întreaga planetă ştie de existenţa lor, le-am urmărit cu toţii (măcar imaginativ; forţaţi de împrejurări) decapitările, ştim cu ce se ocupă şi ni-i asumăm ca fiind membri ai aceleiaşi specii – oamenii.
Într-o atare situaţie, cei care deţin puterea armată a planetei, respectiv Preşedinţii primelor 10-15 state puternic militarizate, au Read more…

Exod.

27 August 2015 Leave a comment

RefugeesAcest cuvânt mi se pare că defineşte cel mai bine ceea ce se întâmplă de jumătate de an cu oamenii care părăsesc Orientul Mijlociu şi Nordul Africii – exod.
Acei oameni nu sunt imigranţi. Ei nu migrează. Pentru a avea acest statut ar trebui să nu existe o caracteristică definitorie, care nu aparţine imigrantului – disperarea. Când alegi să devii imigrant treci prin analiză şi sfârşeşti în decizie, pe care o iei lucid, detaşat, fără a avea constrângeri de altă natură. Aşa ceva nu se întâmplă şi în cazul valului de oameni care traversează parte din Asia, Africa şi Europa, cu intenţia de a scăpa de teroare. Ei pleacă de frica morţii, după ce au văzut moartea în faţă.
Când îţi explodează o bombă-n casă şi-ţi moare jumătate din familie, când îţi vezi rude decapitate sau executate cu focuri de armă, când îţi mor copiii de foame şi n-ai mâncare să le dai, când eşti întrebat pe stradă în ce Dumnezeu crezi, iar dacă nu răspunzi corect eşti omorât pe loc, când nimeni, de luni de zile, nu face nimic pentru a te apăra, decizia pe care o iei de a pleca din acel loc nu te situează în postura de imigrant.
Ceea ce se întâmplă acum, în 2015, sub ochii impasibili, dezinteresaţi, cinici, nesimţiţi şi lipsiţi de reacţie ai omenirii, nu este un val de imigranţi, ci este un exod. Acei oameni nu mai au de gând să se întoarcă, iar decizia lor ultimativă nu este luată cu Read more…

Amprenta irepetabilei iubiri.

1 June 2013 Leave a comment

The way to ther other side-Nimic nu este veşnic…
-Oare?!
Fiecare eveniment, trăire, proces fiziologic, gând, viaţă, plus tot ceea ce ţine de lumea materială, fiind supus legilor fizicii, are un început şi un sfârşit. Universul e cinic. Exact. Matematic. Fie că eşti credincios, fie că eşti ateu, eşti automat supus inevitabilităţii sfârşitului. Sfârşitului a orice… Începând cu ceea ce faci, continuând cu ceea ce gândeşti (pentru că intervine uitarea), şi terminând cu moartea. Inexorabila moarte. Calma, blajina, răbdătoarea şi fatidica moarte. Totul se naşte, trăieşte şi moare. Până şi istoria ar fi moartă, dacă nu ne-ar fi dus capul să ne apucăm de scris, şi de dus vorba din gură-n gură, generaţie peste generaţie, ca să preîntâmpinăm apariţia uitării. Regii şi împăraţii mor aidoma săracilor, iar moartea este singura responsabilă de realizarea unei egalităţi perfecte a tuturor făpturilor vii; o egalitate pe care ar invidia-o adepţii comunismului, întrucât nimic, niciodată, nu a putut şi nu va putea aduce o egalitate perfectă între toţi oamenii de pe pământ, aşa cum face moartea. E ca şi cum s-ar atinge zero absolut în materie de temperatură, sau precum o întâlnire pe care ţi-ai da-o cu Fata Morgana
Şi totuşi am nesimţirea să consider că există ceva care poate sfida moartea. Îi poate râde-n faţă din postura intangibilităţii. Odată născută, poate dăinui ev după ev, şi nu moare decât odată cu moartea însăşi. Iubirea. Nu am cunoştinţe medicale, însă vreau să cred că până şi bolnavii de alzheimer încă simt iubire. Pentru că iubirea înmugurită în inima unui om, nu are legătură cu uitarea. Rămâne în cel mai dosnic colţ al sufletului, rezistă tuturor intemperiilor Read more…

Transfer. Capitolul unu: LOAD.

1 September 2012 9 comments

 Simt cum micile asperități ale materialului atât de dur îmi intră în buricele degetelor. Răceala aparatului, chiar și în ziua asta toridă, mă face să cred în continuare că nu sunt nebun stând aici pe acoperișul băcăniei, în așteptare. Sunt conștient că fie și la dimensiunile astea mici, ar fi trebuit să se încălzească, după atâtea ore de stat sub soare. Numai că refuză s-o facă. Iar asta, alături de imperceptibilul zumzet pe care îl emite constant atunci când apăs pe ON, sunt singurele dovezi pe care mă încăpățânez să le consider valide în legătură cu proveniența lui.
-Nu e făcut de oameni. Am știut asta încă de acum o lună când au apărut ei. Și totuși zilnic o iau de la capăt și încerc să nu-mi pierd mințile, convingându-mă iar și iar că e bine ce fac.
Oricum, Eli nu i-a auzit și nici nu i-a văzut când au venit. Ea stătea la fel cum o făcuse în ultimele opt luni, pe același pat de spital, fără ca măcar să știe că eu nu plec de lângă ea. Până și doctorii mă tratează ca pe un angajat, iar asistentele îmi aduc de mâncare precum unui bolnav. Și totuși în noaptea aia nimeni n-a văzut și n-a auzit nimic. Nimeni în afară de mine. Ușa salonului era încuiată pe dinafară, eu moțăiam ca de obicei în scaun lângă patul ei, încercând să compun propria-mi melodie din notele atât de familiare deja, ale aparatelor medicale care-i înconjoară patul, și atunci au apărut ei doi. Pentru o clipă am crezut că visez, așa că am rămas impasibil în scaun Read more…

Călător. Capitolul patru – Posedare.

14 August 2012 21 comments

 Respir. Pentru prima oară în ziua asta aiuritoare, simt mirosul aerului care-mi pătrunde în plămâni. Nici nu-mi dădeam seama cât mi-a lipsit senzația asta, alături de altele care-mi aduc aminte cum e să trăiești. Simt furnicături în vârfurile degetelor, acolo unde sângele revine în capilare (probabil că frica lui Alex a avut ca efect reducerea circulației periferice), simt cum îmi bate inima (atât de tare încât stă să-mi spargă pieptul și o simt în gât – cu siguranță aceeași frică e de vină), simt cum ultima urmă din ceea ce a fost Alex părăsește definitiv corpul lui în timp ce eu pun în totalitate stăpânire pe toate funcțiile lui și simt …o mână care mă apucă de fund, iar alta care-și face de cap pipăindu-mă energic între picioare, acompaniate fiind de o voce pe care abia acum încep s-o aud.
-…și mai ales sper că n-ai de gând să mă amăgești și azi. Știi că după ce termin ciclul sunt pofticioasă și mi-ai promis pe drum că ai chef să fuți o proaspătă văduvă.
Abia acum o văd pe Anca. Mă ajunsese din urmă (pe Alex, …pe mine – nici nu mai știu pe cine), intrase în bloc după mine și profitând de întuneric, a incept să mă excite. Probabil că Alex nu-i dădea la timp ce-și dorea și de-aia e atât de disperată acum. Sau poate așa se comporta ea mereu când nu mai e (când nu mai era) cu mine.
-Trebuie să încetez să mă mai gândesc cine sunt. Faptul că nu-s obișnuit încă în noul corp, și uit că eu sunt altcineva momentan, riscă să mă dea de gol, așa că n-am încotro și trebuie să mă decid Read more…

Călător. Capitolul unu – Întuneric.

5 August 2012 8 comments

Muzică bisericească. Un preot și un dascăl sunt întrerupți doar de sunetul cristalin al cădelniței. Nimic nu e inteligibil pentru că totul se petrece undeva departe și oricum n-am de gând să mă trezesc din atâta lucru, doar ca să văd despre ce-i vorba. Îmi dau seama că relativa vecinătate a unei slujbe bisericești e deja un motiv întemeiat pentru a mă trezi…măcar din curizitate. Și totuși refuz s-o fac pentru că somnul e atât de dulce aici în iarba asta moale, încât nimic nu-mi poate perturba ultimele clipe de odihnă perfectă.
-Iarbă?! Deja încep să mă sperii puțin. Pariul pe care l-am pus cu mine însumi că n-am curaj să dorm în continuare nederanjat de nimeni și nimic, mă obligă să-mi forțez ochii să rămână închiși numa’ de-ai naibii, dar deja somnul nu mai e dulce deloc.
-Cum am ajuns să dorm în iarbă? N-am timp să-mi răspund pentru că o vrabie sau o rândunică (niciodată n-am fost în stare să-mi dau seama care-i una, care-i alta), a început să cânte undeva deasupra mea. Poate fi chiar porumbel, sau de ce nu, o cioară. Sau poate…
 -Taci naibii idiotule! Cum pula mea am ajuns aici?! Da-le-n mă-să de păsări. Dorm ca tâmpitu-n iarbă, aud preoți cântând și mie-mi arde de ornitologie.
Read more…

O

14 May 2012 45 comments

Nimic…Negru. Întuneric deplin. Nu am nici o idee unde mă aflu, sau cum am ajuns aici. Știu doar că exist și că numele meu este O. Nu aud nimic. Mă înconjoară o masă amorfă, umedă. Simt că se mișcă sacadat, nu destul cât să mă sperii, dar nici bine nu-mi este – mai mult de frică. Da. Mi-e frică. Nu pentru că m-ar paște ceva și nici pentru că nu știu unde sunt, ci mai mult pentru că nu știu de ce sunt aici. Dacă am fost adus fără voia mea, atunci de ce nu-mi aduc aminte nimic altceva? O fi amnezie. Încercarea mea de analiză a ultimelor evenimente de care aș putea să-mi amintesc, este întreruptă de un sunet. Nu vine de departe. E ușor înfundat, ca și cum ar fi un perete între mine și sursa sunetului. Pare mai mult un fel de scâncet, destul de prelung. A încetat brusc. Ce-o fi fost asta? Cred că ar trebui să mă tem și mai mult acum, mai ales că mișcarea capcanei în care sunt prins a devenit mai intensă. Podeaua, sau ceea ce am sub mine (nu știu să-i zic altfel), se mișcă la unison cu pereții. Habar n-am unde-i susul și josul. O fi de la strânsoarea asta ca o membrană din jurul meu, care nu-mi da voie să mă mișc, cu toate că nu pot spune că-s prins ca intr-o temniță.
Încep să mă obișnuiesc puțin cu întunericul. Pot să disting cât de cât ce se află în jurul meu. Chiar dacă nu văd departe și îmi lipsește și acum orice reper, măcar mai slăbește puțin sentimentul de frică. Aud iar sunetul. Pare mai intens de data asta. Îl simt chiar mai aproape, dar sunt sigur că e doar impresia mea. De Read more…