Gay moment.

-M-am îndrăgostit de un bărbat. Al treilea.
Ştiu, pentru un homofob convins, o asemenea confesiune poate părea şocantă. Şi cu toate astea n-are sens să neg evidenţa. Da, iubesc trei bărbaţi, dintre care doar doi mai sunt în viaţă…din păcate. Unul s-a sinucis.
Nici nu ştiu cum să încep. Mă simt ca pe un teren minat. Anything i say, can and will be used against me… 🙂 Ştiu, ştiu…dar n-am ce face. Merg şi eu pe ideea adevărului. Nu ştiu ce m-a apucat de vreo câteva zile, dar mi-am cam dat drumu la gură rău de tot. Împart tot felul de declaraţii în stânga şi-n dreapta, fac confesiuni, reuşesc să uluiesc şi oameni in real life prin vorbele mele… Cred că acum e momentul să mă întrebaţi pin-ul la toate cardurile mele, conturile din bancă, parolele de la mail, unde mă gâdil, ce-mi place după, etc. 😉
Revenind, aş vrea să trec la o descriere cât de cât decentă a celor trei şi a felului în care-i iubesc.
Pentru început aş vrea să fac o referire asupra a ceea ce urmează să citiţi. Pe lângă declaraţia de la început, ar mai fi de menţionat şi titlul articolului, pe care nu l-am dorit o descriere doar a sentimentelor mele faţă de cei trei vizaţi, ci o exhibare extremă a tuturor manifestărilor care nu se încadrează în accepţiunea generală de macho. Aici intrând şi muzica, şi filmele. Şi asta pentru că sunt un homofob care apreciază multe dintre chestiile văzute de alţi homofobi ca fiind penibile.

Am cărat.

După cum era de aşteptat, m-am înşelat. Total. Hugo a luat 5 din 11, chiar dacă nu dintre cele importante, în timp ce The tree of life n-a luat nimic, cu toate că a avut 3 nominalizări. Păcat că n-a fost nominalizat la Best Documentary, Short Subjects, sau la Best Documentary, Features. Acolo ar fi câştigat cu siguranţă. Hollywood-ul m-a contrazis într-un mod plăcut de data asta.
După cum am mai spus, n-am apucat să văd Midnight în Paris, The iron lady sau The artist până în noaptea de 26.02.2012, dar după cum arăta recenziile, la care adaug şi părerea mult mai avizatului decât mine în materie de critică de filme, CTP, nici n-o s-o fac.
Mi se pare foarte bună interpretarea celei de-a 84-a ediţie a Oscarurilor pe care a făcut-o CTP în Gândul. Mai puţin părerile domniei sale cu privire la Hugo. Nu afirm că e ilogic ce spune dumnealui, însă din punctul meu de vedere, Hugo nu poate fi interpretat rece, calculat, aplicat, dintr-un punct devedere obiectiv. După cum bine spunea Mădălina într-un comentariul la articolul anterior, filmul ţi se pare minunat doar dacă îndrăgeşti foarte mult copiii. Este strâns legată interpretarea filmului, care nu poate fi făcută decât subiectiv, de afecţiunea pentru copii pe care o poate avea privitorul. La asta, aş adăuga eu şi nostalgia pe care o creează subiectul în sine – abordarea începutului