Archive

Posts Tagged ‘Suferinta’

Down by the riverside.

20 July 2013 27 comments

Woman in autumn forestRespira sacadat, cu o frecvenţă ce trăda frenezia cu care plămânii căutau Oxigenul. De minute bune o ustura atât de tare gâtul, încât îl simţea precum o rană vie, care pulsa de fiecare dată când trăgea calic aer pe gura larg deschisă. Şi-ar fi dorit atât de mult să se poată linişti o clipă, să-şi calmeze respiraţia, să închidă gura şi să inspire pe nas, să stea puţin jos pentru că şi picioarele începuseră să o doară, dar nu dorea să renunţe. Alerga. Alerga fără încetare încă din momentul în care sărise din maşina lui, pe care nici măcar nu apucase să o oprească de tot. Ştia însă că este o luptă pe care gâtul ei avea să o piardă, întrucât picioarele se pare că nu doreau să o asculte, acum când intraseră într-un ritm care-i aducea aminte de copilărie, de anii în care alerga în felul ăsta aproape zilnic. Dar cum neglijase aproape complet sportul în ultimii ani, îşi primea acum pedeapsa binemeritată – usturime în gât şi inima care stătea să-i spargă pieptul.
Îl auzise strigând-o. Pentru puţin timp. Viteza ei iniţială fusese atât de mare, încât se julise pe umărul drept în momentul în care itrase în pădure. Era convinsă că el nu o urmează, nici la pas, darămite alergând. Credea că e doar o toană de-a ei, motiv pentru care o strigase de două sau de trei ori, aşteptând să se întoarcă până să termine el ţigara pe care tocmai şi-o aprinsese. Poate că o mai strigase şi după ce ea s-a îndepărtat, dar oricum nu mai conta. Străbătuse multe sute de metri prin desişul din calea ei, aşa Read more…

Vânători de inimi.

20 December 2012 23 comments

Stolen heartsLove hurts.
De câte ori am auzit asta pe parcursul vieţii mele, m-am gândit că se referă la momentul despărţirii. Am crezut că este vorba doar despre durerea simţită atunci când iubirea încetează, transformandu-se în tristeţe sau agonie, drept revers al fericirii. Numai că omul cât trăieşte învaţă. Şi cum mi-a venit rândul, am simţit nevoia să nuanţez puţin tâlcul acestei expresii atât de simplă şi totuşi plină de înţelesuri ascunse. Aşa că dacă tot sunt în anotimpul reevaluărilor, acţiune care-mi schimbă destule mufe prin cap, dându-mi în acelaşi timp posibilitatea (sau mai bine zis şansa) de a vedea şi altfel lucrurile, consider că sunt în măsură, după o profundă introspecţie, să afirm că da – dragostea înseamnă suferinţă.
Iubirea este urâtă. Hidoasă. Te schimonoseşte. Te transformă. Fie evoluezi, fie regresezi. Nu există stagnare. Căile de mijloc nu-şi au locul în interiorul iubirii. Iar motivul nesimţirii mele, care-mi oferă ocazia să afirm că iubirea este urâtă, provine din înţelegerea faptului că iubirea nu este un scop, ci o cale. Un proces. Un drum de parcurs. Anevoios şi plin de obstacole. Numai că iubirea reuşeşte ceva unic. Este singurul sentiment trăit de om, care-ţi oferă fericire. Orice altceva nu face decât să devieze sensul, să piardă cărarea, iar finalul este Read more…

The red lady.

5 October 2012 18 comments

M-a pălit iar focul creaţiei. Aş spune c-a făcut-o-n moalele capului, dar îl am atât de tare încât n-aş face decât să mint. Îl am şi greu, mai ales când mă doare, dar asta ar însemna că-s greu de cap…în fine, să nu intrăm în detalii.
Până la urmă, voi sunteţi de vină. V-a pus necuratu’ să mă încurajaţi să scriu, chiar şi atunci când mai rupeam câte-o poezie, aşa că mi s-a urcat la cap. De data asta însă, mi-e teamă că am cam rupt-o-n fericire. Nu mi-a fost de ajuns modalitatea de exprimare într-o singură limbă. Am încercat să combin două, iar rezultatul poate părea în cel mai bun caz halucinant, asta dacă trece de a fi ridicol. Încă de pe acum îmi cer scuze pentru eventualele incorectitudini de ordin gramatical – mai ales pentru cele comise în limba Engleză. N-o stăpânesc la perfecţie, aşa că e posibil s-o fi stâlcit pe ici pe colo, din prea mult entuziasm şi din dorinţa de a scoate rime din piatră seacă.
Ce m-a inspirat? Păi…consider că am avut privilegiul ca în ultima vreme să cunosc îndeaproape mulţi oameni frumoşi, puternici, rezistenţi, cu un suflet mare, care emană prin toţi porii o cantitate considerabilă de energie pozitivă. Şi cum fix din acea energie m-am încărcat foarte mult, atât de mult încât pot să spun că am ieşit aproape complet din propria-mi stare negativă generalizată, m-am gândit să scriu ceva în sensul ăsta, încercând să desriu într-un mod personal, ceea ce reprezintă pentru mine lucrurile pozitive care m-au influenţat vazandu-le la alţii.
Read more…

Transfer. Capitolul unu: LOAD.

1 September 2012 9 comments

 Simt cum micile asperități ale materialului atât de dur îmi intră în buricele degetelor. Răceala aparatului, chiar și în ziua asta toridă, mă face să cred în continuare că nu sunt nebun stând aici pe acoperișul băcăniei, în așteptare. Sunt conștient că fie și la dimensiunile astea mici, ar fi trebuit să se încălzească, după atâtea ore de stat sub soare. Numai că refuză s-o facă. Iar asta, alături de imperceptibilul zumzet pe care îl emite constant atunci când apăs pe ON, sunt singurele dovezi pe care mă încăpățânez să le consider valide în legătură cu proveniența lui.
-Nu e făcut de oameni. Am știut asta încă de acum o lună când au apărut ei. Și totuși zilnic o iau de la capăt și încerc să nu-mi pierd mințile, convingându-mă iar și iar că e bine ce fac.
Oricum, Eli nu i-a auzit și nici nu i-a văzut când au venit. Ea stătea la fel cum o făcuse în ultimele opt luni, pe același pat de spital, fără ca măcar să știe că eu nu plec de lângă ea. Până și doctorii mă tratează ca pe un angajat, iar asistentele îmi aduc de mâncare precum unui bolnav. Și totuși în noaptea aia nimeni n-a văzut și n-a auzit nimic. Nimeni în afară de mine. Ușa salonului era încuiată pe dinafară, eu moțăiam ca de obicei în scaun lângă patul ei, încercând să compun propria-mi melodie din notele atât de familiare deja, ale aparatelor medicale care-i înconjoară patul, și atunci au apărut ei doi. Pentru o clipă am crezut că visez, așa că am rămas impasibil în scaun Read more…

O

14 May 2012 45 comments

Nimic…Negru. Întuneric deplin. Nu am nici o idee unde mă aflu, sau cum am ajuns aici. Știu doar că exist și că numele meu este O. Nu aud nimic. Mă înconjoară o masă amorfă, umedă. Simt că se mișcă sacadat, nu destul cât să mă sperii, dar nici bine nu-mi este – mai mult de frică. Da. Mi-e frică. Nu pentru că m-ar paște ceva și nici pentru că nu știu unde sunt, ci mai mult pentru că nu știu de ce sunt aici. Dacă am fost adus fără voia mea, atunci de ce nu-mi aduc aminte nimic altceva? O fi amnezie. Încercarea mea de analiză a ultimelor evenimente de care aș putea să-mi amintesc, este întreruptă de un sunet. Nu vine de departe. E ușor înfundat, ca și cum ar fi un perete între mine și sursa sunetului. Pare mai mult un fel de scâncet, destul de prelung. A încetat brusc. Ce-o fi fost asta? Cred că ar trebui să mă tem și mai mult acum, mai ales că mișcarea capcanei în care sunt prins a devenit mai intensă. Podeaua, sau ceea ce am sub mine (nu știu să-i zic altfel), se mișcă la unison cu pereții. Habar n-am unde-i susul și josul. O fi de la strânsoarea asta ca o membrană din jurul meu, care nu-mi da voie să mă mișc, cu toate că nu pot spune că-s prins ca intr-o temniță.
Încep să mă obișnuiesc puțin cu întunericul. Pot să disting cât de cât ce se află în jurul meu. Chiar dacă nu văd departe și îmi lipsește și acum orice reper, măcar mai slăbește puțin sentimentul de frică. Aud iar sunetul. Pare mai intens de data asta. Îl simt chiar mai aproape, dar sunt sigur că e doar impresia mea. De Read more…