Archive

Posts Tagged ‘Suflet’

Mediocritate, te iubesc!

12 July 2015 2 comments

The DudeDetest ambiţia cu toată puterea fiinţei mele. Mi se pare unul dintre cele mai nocive sentimente umane, dacă nu chiar cel mai nociv dintre ele. Cred asta pentru că ambiţia stă la baza multor schimonosiri ale sufletului. Din ambiţie ia naştere orgoliul. Ambiţia pune bazele răzbunării. Tot ambiţia este responsabilă şi pentru apariţia parvenitismului. De fapt, chiar şi lucrurile benefice care pot fi realizate ca urmare a ambiţionării protagoniştilor, rămân de-a pururi sub sceptrul unor reuşite care nu pot fi încununate cu un zâmbet plin. Parcă nu-ţi vine să te bucuri pe deplin atunci când ştii că obţii ceva pozitiv având la bază îngrozitorul foc lăuntric al ambiţiosului, care-l macină până la paroxism într-o turbare continuă, nedându-i voie să aibă clipe de respiro şi ducându-l, ultimativ, într-o stare din interiorul căreia doar ia act de reuşită, fără însă a se putea bucura copilăreşte de ea, atâta timp cât munca interioară depusă pentru obţinerea ei a fost colosală.
Ce-mi veni să scriu despre subiectul ăsta? Nimic special. Urăsc ambiţia de când mă ştiu. De fapt, de când mă întrebau părinţii – Tu nu vrei să fii ambiţios? Vrei să ajungi ultimul la învăţătură? Apoi, văzând că nu le răspund aşa cum sperau ei că le voi răspunde, în timp, ajunseseră să se resemneze şi să-mi arunce vorbe de genul – N-ai pic de ambiţie! (sperând în zadar că asta mă va motiva). Aşa e. Nu aveam şi nu am. Ulterior, odată cu trecerea anilor, văzând că reuşesc să duc multe task-uri la bun Read more…

His Infernal Majesty.

6 July 2013 35 comments

His eyes are forever watching youCălătoria pe care o începuse deranjase total aparenta ordine creeată în împărăţia lui. În fapt, nimic nu putea fi încadrat în conceptul de ordine, ci era mai mult un fel de perpetuare a dezordinii, care în timp dusese la acea calmitate pe care nimeni nu o dorea perturbată. Şi chiar dacă acea conexiune pe care o avea cu fiecare particulă a împărăţiei lui nu necesita astfel de călătorii, existau momente în care dorea să viziteze anumite locuri, sau oameni, fără a divulga vreodată cuiva intenţiile sau motivele sale. Pur şi simplu pleca unde dorea, când dorea. Şi totuşi nu putea vizita orice, oriunde. Avea o limită. Aceeaşi limita care-i fusese impusă încă dinainte ca el să aibă o asemenea împărăţie.
Mişcarea lui nu era fizica. Nu exista un start al călătoriei. Pur şi simplu exista o voinţă. Un gând. Ulterior lor, entitatea sa căpăta un nucleu şi un ţel, care împreună străbăteau lumi şi Universuri, către destinaţii doar de el ştiute. Tocmai acea putere a lui făcea imposibil de prezis când va avea loc următoarea călătorie. Fiind tot timpul în fiecare dintre minionii săi, era greu de conceput de cineva că el se află într-un anume loc, la un anumit moment. Era peste tot şi nicăieri. Era în toţi supuşii săi şi în acelaşi timp era pretutindeni. Însă doar acolo. Doar în tărâmul lui. Doar în bezna de dincolo de materie. Pentru ca el era întunericul. Era nimicul. Era stăpânul inexistenţei şi al veşniciei întru nefiinţă, însă Read more…