Archive

Posts Tagged ‘Viata’

Alaiul inimii negre – priveghiul iubirii.

20 December 2016 Leave a comment

tumblr_mtsthdra9z1qkdrkzo1_r2_400Cât de amuzantă începe să mi se pară agonia sufletului. Ca-n orice altceva, şi-n suferinţă există un fel de point of no return, când poţi spune că porţile către revenire îţi sunt trântite şi închise definitiv în faţă, aşa că, unicul drum rămâne cel către abisul sinelui. Numai că, spre deosebire de alte tipuri de suferinţă, cea sufletească nu imită deplasarea. Nu există înainte sau înapoi, sus sau jos. Nu simţi c-o iei către ceva necunoscut sau, din contră, că te întorci către puncte nesigure ale existenţei. Pur şi simplu stagnezi, într-un fel de paralizie interioară care are un corespondent în lumea materială, făcându-te să-ţi simţi corpul imobilizat. O imobilizare care transformă verbul a trăi în verbul a exista. Nu eşti mort din punct de vedere material, ci doar spiritual, motiv pentru care aştepţi ca şi trupul să imite gestul defunctului suflet.
Read more…

Friday 13th, the night of the living dead.

14 November 2015 3 comments

IpocrizieEste perfect logic atacul terorist din Paris, care a avut loc ieri, Vineri 13…
(dacă cinismul bazat pe argumente legitime te scoate din minţi sau dacă faci parte din cohorta de papagali care imită orice îndemn al turmei de snobi a Facebook-ului, ţi-ai face un bine dacă n-ai parcurge acest text)

Da! Atacul terorist de aseară a avut loc într-un mod perfect logic. De ce? Pentru că impotenţii planetei, reprezentaţi de marile puteri globale sunt incapabili sau rău intenţionaţi, refuzând să rezolve problema ISIS.
Aşadar, civilii morţi în acest nou (şi nu ultim) atac terorist n-au nicio vină, însă, nici membrii ISIS nu au absolut nicio vină. Tre’ să fii prea prost pentru a considera vinovat un animal fără discernământ. Acei fundamentalişti islamici care compun ISIS, nu sunt altceva decât un altfel de oameni, ca să nu le mai spun animale, pentru că aş jigni animalele.
Deci, cum ar putea cineva vreodată să găsească o vină unor fiinţe al căror unic scop este exterminarea celor care nu se comportă aidoma lor?
În cazul în care aveţi impresia că glumesc, vă anunţ că vă înşelaţi. Chiar consider că membrii ISIS care au comis atacul terorist de aseară din Paris nu au absolut nicio vină.
Aceşti oameni există, întreaga planetă ştie de existenţa lor, le-am urmărit cu toţii (măcar imaginativ; forţaţi de împrejurări) decapitările, ştim cu ce se ocupă şi ni-i asumăm ca fiind membri ai aceleiaşi specii – oamenii.
Într-o atare situaţie, cei care deţin puterea armată a planetei, respectiv Preşedinţii primelor 10-15 state puternic militarizate, au Read more…

Exod.

27 August 2015 Leave a comment

RefugeesAcest cuvânt mi se pare că defineşte cel mai bine ceea ce se întâmplă de jumătate de an cu oamenii care părăsesc Orientul Mijlociu şi Nordul Africii – exod.
Acei oameni nu sunt imigranţi. Ei nu migrează. Pentru a avea acest statut ar trebui să nu existe o caracteristică definitorie, care nu aparţine imigrantului – disperarea. Când alegi să devii imigrant treci prin analiză şi sfârşeşti în decizie, pe care o iei lucid, detaşat, fără a avea constrângeri de altă natură. Aşa ceva nu se întâmplă şi în cazul valului de oameni care traversează parte din Asia, Africa şi Europa, cu intenţia de a scăpa de teroare. Ei pleacă de frica morţii, după ce au văzut moartea în faţă.
Când îţi explodează o bombă-n casă şi-ţi moare jumătate din familie, când îţi vezi rude decapitate sau executate cu focuri de armă, când îţi mor copiii de foame şi n-ai mâncare să le dai, când eşti întrebat pe stradă în ce Dumnezeu crezi, iar dacă nu răspunzi corect eşti omorât pe loc, când nimeni, de luni de zile, nu face nimic pentru a te apăra, decizia pe care o iei de a pleca din acel loc nu te situează în postura de imigrant.
Ceea ce se întâmplă acum, în 2015, sub ochii impasibili, dezinteresaţi, cinici, nesimţiţi şi lipsiţi de reacţie ai omenirii, nu este un val de imigranţi, ci este un exod. Acei oameni nu mai au de gând să se întoarcă, iar decizia lor ultimativă nu este luată cu Read more…

You and me and five bucks.

14 April 2014 Leave a comment

Pure love-Sunt fericiţi oamenii care măsoară succesul în bani şi proprietăţi?
Sunt convins că este foarte dificil de oferit un răspuns la o asemenea întrebare, atâta timp cât fericirea este o stare profund personală şi subiectivă, ceea ce face aproape imposibilă cartografierea unui traseu bine stabilit care să ducă la obţinerea ei.
Şi totuşi insist, schimbând întrebarea:
-Oamenii care măsoară succesul în bani şi proprietăţi simt că trăiesc, său simt că există?
Am schimbat în acest mod întrebarea, deoarece am convingerea că fericirea este într-o strânsă legătură cu verbul a trăi, nu nu verbul a exista. Şi asta pentru că doar fiinţele vii trăiesc, în timp ce existenţa este posibilă şi în cazul obiectelor, motiv pentru care un om poate fi fericit, însă unei veioze îi va fi imposibil să atingă nirvana.
-Si totuşi, ce-i face pe unii oameni să aleagă existenţa în locul traiului?!
Convins fiind că deja mă afund în prea multe întrebări, voi încerca să-mi ofer singur argumente, nerăspunzând în mod direct niciuneia.
Cred că totul pleacă de la deciziile luate de fiecare dintre noi în forul nostru interior şi de capacitatea noastră de a ne complace, mergând cu valul opiniilor generale, sau de a ne păstra unicitatea alegând să păşim pe calea noastră proprie, care ne deschide un drum deloc bătătorit, însă capabil să ne ofere şansa trăirii unei vieţi complete (cu bune şi cu rele), prin însăşi Read more…

Down by the riverside.

20 July 2013 27 comments

Woman in autumn forestRespira sacadat, cu o frecvenţă ce trăda frenezia cu care plămânii căutau Oxigenul. De minute bune o ustura atât de tare gâtul, încât îl simţea precum o rană vie, care pulsa de fiecare dată când trăgea calic aer pe gura larg deschisă. Şi-ar fi dorit atât de mult să se poată linişti o clipă, să-şi calmeze respiraţia, să închidă gura şi să inspire pe nas, să stea puţin jos pentru că şi picioarele începuseră să o doară, dar nu dorea să renunţe. Alerga. Alerga fără încetare încă din momentul în care sărise din maşina lui, pe care nici măcar nu apucase să o oprească de tot. Ştia însă că este o luptă pe care gâtul ei avea să o piardă, întrucât picioarele se pare că nu doreau să o asculte, acum când intraseră într-un ritm care-i aducea aminte de copilărie, de anii în care alerga în felul ăsta aproape zilnic. Dar cum neglijase aproape complet sportul în ultimii ani, îşi primea acum pedeapsa binemeritată – usturime în gât şi inima care stătea să-i spargă pieptul.
Îl auzise strigând-o. Pentru puţin timp. Viteza ei iniţială fusese atât de mare, încât se julise pe umărul drept în momentul în care itrase în pădure. Era convinsă că el nu o urmează, nici la pas, darămite alergând. Credea că e doar o toană de-a ei, motiv pentru care o strigase de două sau de trei ori, aşteptând să se întoarcă până să termine el ţigara pe care tocmai şi-o aprinsese. Poate că o mai strigase şi după ce ea s-a îndepărtat, dar oricum nu mai conta. Străbătuse multe sute de metri prin desişul din calea ei, aşa Read more…

Amprenta irepetabilei iubiri.

1 June 2013 Leave a comment

The way to ther other side-Nimic nu este veşnic…
-Oare?!
Fiecare eveniment, trăire, proces fiziologic, gând, viaţă, plus tot ceea ce ţine de lumea materială, fiind supus legilor fizicii, are un început şi un sfârşit. Universul e cinic. Exact. Matematic. Fie că eşti credincios, fie că eşti ateu, eşti automat supus inevitabilităţii sfârşitului. Sfârşitului a orice… Începând cu ceea ce faci, continuând cu ceea ce gândeşti (pentru că intervine uitarea), şi terminând cu moartea. Inexorabila moarte. Calma, blajina, răbdătoarea şi fatidica moarte. Totul se naşte, trăieşte şi moare. Până şi istoria ar fi moartă, dacă nu ne-ar fi dus capul să ne apucăm de scris, şi de dus vorba din gură-n gură, generaţie peste generaţie, ca să preîntâmpinăm apariţia uitării. Regii şi împăraţii mor aidoma săracilor, iar moartea este singura responsabilă de realizarea unei egalităţi perfecte a tuturor făpturilor vii; o egalitate pe care ar invidia-o adepţii comunismului, întrucât nimic, niciodată, nu a putut şi nu va putea aduce o egalitate perfectă între toţi oamenii de pe pământ, aşa cum face moartea. E ca şi cum s-ar atinge zero absolut în materie de temperatură, sau precum o întâlnire pe care ţi-ai da-o cu Fata Morgana
Şi totuşi am nesimţirea să consider că există ceva care poate sfida moartea. Îi poate râde-n faţă din postura intangibilităţii. Odată născută, poate dăinui ev după ev, şi nu moare decât odată cu moartea însăşi. Iubirea. Nu am cunoştinţe medicale, însă vreau să cred că până şi bolnavii de alzheimer încă simt iubire. Pentru că iubirea înmugurită în inima unui om, nu are legătură cu uitarea. Rămâne în cel mai dosnic colţ al sufletului, rezistă tuturor intemperiilor Read more…

…or am I a wishful thinker?

1 March 2013 21 comments

Woman blossomRăsar femei. Propoziţie simplă. Înţeles complex.
Pe zi ce trece, mă conving şi mai mult că sărbătorirea femeilor odată cu venirea primăverii, este inventată de bărbaţi. Fiind deseori invidioase unele pe altele, femeile n-ar fi putut născoci o asemenea festivitate a înmuguririi vieţii, pentru simplu fapt că ele nu se îndrăgesc între ele cu o intensitate asemănătoare cu dragostea pe care le-o purtăm noi, bărbaţii. Iar dragostea noastră pentru ele este atât de mare, încât n-am putut corela un alt anotimp, cu gingăşia, delicateţea şi fragilitatea lor.
Nu puteam să le arătăm iubirea odată cu gerul napraznic, pentru că ar fi însemnat o aluzie la firea lor afurisită uneori, aprigă precum nopţile friguroase de iarnă, aşa cum nu puteam sărbători frumuseţea lor alăturând-o unei călduri insuportabile, asemănătoare cu diversele lor stări schimbătoare, care îi fac pe bărbaţi să caute o ascunzătoare departe de tirul lor verbal, precum facem cu toţii vara când e cald afară de simţim că ne fierbe creieru-n cap. Dacă mi s-ar fi cerut mie părerea, sau dacă ar fi contat în luarea deciziei cu privire la data sărbătoririi femeii, trebuie să recunosc în cel mai sincer mod, că aş fi optat pentru toamnă, nu pentru primăvară.
Primăvara mi se pare un anotimp uimitor. Nici o primăvară până acum n-a trecut fără să-mi dea coate imaginare, trezindu-mă din amorţeala iernii. Parcă învăţ iar să merg, să respir, să…cunosc lumea şi mediul înconjurător. Din punctul meu de vedere, primăvara este mai mult un anotimp al reobişnuirii, decât un anotimp al primenirii. Poate şi pentru că sunt o fire mai nostalgică, uşor Read more…

Călător. Capitolul unu – Întuneric.

5 August 2012 8 comments

Muzică bisericească. Un preot și un dascăl sunt întrerupți doar de sunetul cristalin al cădelniței. Nimic nu e inteligibil pentru că totul se petrece undeva departe și oricum n-am de gând să mă trezesc din atâta lucru, doar ca să văd despre ce-i vorba. Îmi dau seama că relativa vecinătate a unei slujbe bisericești e deja un motiv întemeiat pentru a mă trezi…măcar din curizitate. Și totuși refuz s-o fac pentru că somnul e atât de dulce aici în iarba asta moale, încât nimic nu-mi poate perturba ultimele clipe de odihnă perfectă.
-Iarbă?! Deja încep să mă sperii puțin. Pariul pe care l-am pus cu mine însumi că n-am curaj să dorm în continuare nederanjat de nimeni și nimic, mă obligă să-mi forțez ochii să rămână închiși numa’ de-ai naibii, dar deja somnul nu mai e dulce deloc.
-Cum am ajuns să dorm în iarbă? N-am timp să-mi răspund pentru că o vrabie sau o rândunică (niciodată n-am fost în stare să-mi dau seama care-i una, care-i alta), a început să cânte undeva deasupra mea. Poate fi chiar porumbel, sau de ce nu, o cioară. Sau poate…
 -Taci naibii idiotule! Cum pula mea am ajuns aici?! Da-le-n mă-să de păsări. Dorm ca tâmpitu-n iarbă, aud preoți cântând și mie-mi arde de ornitologie.
Read more…

O

14 May 2012 45 comments

Nimic…Negru. Întuneric deplin. Nu am nici o idee unde mă aflu, sau cum am ajuns aici. Știu doar că exist și că numele meu este O. Nu aud nimic. Mă înconjoară o masă amorfă, umedă. Simt că se mișcă sacadat, nu destul cât să mă sperii, dar nici bine nu-mi este – mai mult de frică. Da. Mi-e frică. Nu pentru că m-ar paște ceva și nici pentru că nu știu unde sunt, ci mai mult pentru că nu știu de ce sunt aici. Dacă am fost adus fără voia mea, atunci de ce nu-mi aduc aminte nimic altceva? O fi amnezie. Încercarea mea de analiză a ultimelor evenimente de care aș putea să-mi amintesc, este întreruptă de un sunet. Nu vine de departe. E ușor înfundat, ca și cum ar fi un perete între mine și sursa sunetului. Pare mai mult un fel de scâncet, destul de prelung. A încetat brusc. Ce-o fi fost asta? Cred că ar trebui să mă tem și mai mult acum, mai ales că mișcarea capcanei în care sunt prins a devenit mai intensă. Podeaua, sau ceea ce am sub mine (nu știu să-i zic altfel), se mișcă la unison cu pereții. Habar n-am unde-i susul și josul. O fi de la strânsoarea asta ca o membrană din jurul meu, care nu-mi da voie să mă mișc, cu toate că nu pot spune că-s prins ca intr-o temniță.
Încep să mă obișnuiesc puțin cu întunericul. Pot să disting cât de cât ce se află în jurul meu. Chiar dacă nu văd departe și îmi lipsește și acum orice reper, măcar mai slăbește puțin sentimentul de frică. Aud iar sunetul. Pare mai intens de data asta. Îl simt chiar mai aproape, dar sunt sigur că e doar impresia mea. De Read more…