Vara regretelor mele.

-O fi posibil să începi să urăşti ceea ce odinioară iubeai?!
-Poftim?
-Am spus, o fi pos…
-Da, da!… am auzit ce ai spus.
Zâmbetul ei ironic ar fi fost de ajuns pentru a-l face să înţeleagă că nu era necesară repetarea întrebării, dar n-a vrut să scape momentul răsucirii cuţitului în rană. Ştia cât de mult îi plac lui glumele de tipul ăsta, aşa că nu scapa nicio ocazie pentru a-l înţepa discret, furându-i zâmbete şi momindu-l să-i răspundă pe măsură.
-Doream să înţeleg ce te-a apucat de vii cu întrebarea asta profundă… continuă ea pe un ton măsurat.
Văzuse că lui nu-i arde de glume, nici măcar nu întorsese capul spre ea pentru a-i surprinde zâmbetul jucăuş, îşi dădu seama că n-are sens să insiste, motiv pentru care transformă amuzamentul în curiozitate. O curiozitate deloc disimulată. Ştia că dacă n-ar fi fost mahmur ar fi insistat să conducă el maşina şi tocmai de aceea dorea să afle motivul pentru care l-a apucat un asemenea subiect fix acum, pe căldura asta insuportabilă.
-Nu m-a apucat nimic. Uneori mă întreb dacă cele două sentimente sunt învecinate. Niciodată n-am crezut că sunt. De câte ori auzeam pe cineva că spune -Dacă iubeşti prea mult, rişti să treci graniţa către ură, credeam că-i pur şi simplu o persoană idioată, care nu înţelege sensul iubirii.
Îl văzu cu coada ochiului cum scoate un nou şerveţel pentru a-şi şterge sudoarea de pe frunte. Ştia cât de mult detesta căldura, aşa că-i cumpărase două pachete de şerveţele atunci când el o rugase din maşină să-i ia un suc şi un pachet de şerveţele în timp