Dacă…

Dintr-a sufletului hrană, de-aş putea să fur vreodată,
Sau dac-aş putea accede fie-n Hades, ori Olimp,
M-aş lăsa flămând de viaţă şi ţi-aş da-o ţie toată,
Aş trăi pe datorie, şi-ai avea tu al meu timp.

Dacă zâmbetele tale ar fi-n Ceruri numărate,
De-ai fi tristă câteodată, de n-ai şti ce e iubirea,
Aş rămâne trist o viaţă, şi-aş plânge-o eternitate,
Să le ai pe ale mele, să nu guşti nefericirea.

Dacă lacrimile-ţi toate ar fi apă curgătoare,
Din care altoiul vieţii şi-ar extrage veşnic seva,
Aş ucide tot în juru-ţi, aş tocmi şi vrăjitoare,
Ca să nu mai plângi vreodată, să-l hrăneasc-altcineva.

Dacă paşii te-ar purta pe cărări bătătorite,
Dac-ai vrea să mergi desculţă, având drumul plin cu dale,
Aş aduce-n faţa ta numai pajişti înflorite,
M-aş face pământ în calea-ţi, să calci veşnic doar pe moale.

Moartea elefanţilor.

Nu mai pot cu elefanţii! De fapt, n-am nimic împotriva speciei lor, ci mă scot din minţi activiştii care luptă pentru împiedicarea dispariţiei elefanţilor. Oriunde mă uit răsare câte un articol despre cât de necesară e mobilizarea pentru savalrea maiestuoaselor pahiderme. Iar elefanţii nu sunt singura specie focusată de către activiştii lu’ peşte, dar par să fie la modă în ultima vreme. Prin vară era cu şi despre urşii panda. Prin primăvară era vorba despre rechini şi tigrii albi. Nu înţeleg de ce trebuie să lupte cineva pentru salvarea unei anumite specii. În fiecare an dispar zeci de specii de vieţuitoare. Zeci! Pentru care motiv ne-ar fute grija doar în ce priveşte anumite specii? Poate unui om îi plac anumite insecte. Altu’ poate iubeşte o specie rară de păsări. Exemplele pot continua. Nimeni nu se vaită despre cât de dramatic este efectul ireversibil al pierderii tuturor speciilor, însă toţi se dau de ceasu’ morţii când vine vorba despre unele specii care sunt asimilate în mentalul colectiv ca fiind un fel de jucării pentru oameni. -Awww, look at how cute is that! Şi doar pe considerentul ăsta tre’ să ne apucăm cu toţii de cur şi să sărim în sus, într-o sterilă şi tâmpă încurajare colectivă, de parcă ar conta undeva, cumva, aderarea la unele demersuri în online, acolo unde petiţiile nu sunt

Alaiul inimii negre – priveghiul iubirii.

Cât de amuzantă începe să mi se pară agonia sufletului. Ca-n orice altceva, şi-n suferinţă există un fel de point of no return, când poţi spune că porţile către revenire îţi sunt trântite şi închise definitiv în faţă, aşa că, unicul drum rămâne cel către abisul sinelui. Numai că, spre deosebire de alte tipuri de suferinţă, cea sufletească nu imită deplasarea. Nu există înainte sau înapoi, sus sau jos. Nu simţi c-o iei către ceva necunoscut sau, din contră, că te întorci către puncte nesigure ale existenţei. Pur şi simplu stagnezi, într-un fel de paralizie interioară care are un corespondent în lumea materială, făcându-te să-ţi simţi corpul imobilizat. O imobilizare care transformă verbul a trăi în verbul a exista. Nu eşti mort din punct de vedere material, ci doar spiritual, motiv pentru care aştepţi ca şi trupul să imite gestul defunctului suflet.

Black hearted love.

Nimeni nu iubeşte cu adevărat.
Ştiu că sună ca din topor această exprimare dar, am convingerea că este un adevăr axiomatic, pe care doar ignoranţii îl pot nega.
Iubirea, aşa cum a ajuns în Anno Domini 2016, nu mai are nimic în comun cu fragilitatea sentimentului la care facem referire atunci când afirmăm că iubim. Iubirea presupune renunţare la sine, implică lipsa tuturor factorilor care pot perturba mecanismul manifestării acelui sentiment.
Iubirea din zilele noastre a ajuns un apendice al egoismului. Iubim pentru că ne aşteptăm la ceva, pentru că sperăm că vom obţine ceva. Încă din momentul naşterii sale, o împachetăm într-un ambalaj de aşteptări, care vine la pachet cu ceea ce emanăm către destinatarul acelei iubiri.
Nu mai există iubire just because… Nu mai există iubire fără motiv. Întrebaţi-vă dacă puteţi iubi pe cineva fără a exista aşteptarea ca sentimentul să fie reciproc şi vă veţi da seama că

Moarte-n Vegas. Capitolul 1 – Colier de mâini.

Nu era atentă la ceea ce spunea. Îl vedea vorbind şi încerca să mimeze din bun simţ interesul. Oricum, nu conta. În mod sigur spunea ceva legat de vreun nou contract pe care urma să-l semneze şi care le-ar fi întregit cifrele din faţa şirului de zerouri din bancă. Un nou motiv pentru a fi invidiată. Nimeni n-ar fi înţeles că l-a iubit sincer pe fraierul din faţa ei, fără să fi fost sedusă de banii lui sau de reputaţia de amant foarte potent, aşa cum umbla zvonul prin cercurile frecventate de amândoi cu ani în urmă. Întotdeauna simţise că acel -Fute bine! spus de prietenele ei printre dinţi, în timp ce-şi mijeau ochii sub povara invidiei, fusese un lait motiv care contase în decizia ei de a accepta să-i fie soţie mai mult decât contaseră conturile lui ruşinos de mari. Un -Fute bine! rămas suspendat în negura timpului, fără fundament în prezentul deloc darnic cu nevoile ei incontrolabile.
Ştia că nu diferenţa de vârstă era problema. Faptul că era cu două decenii mai …experimentat decât ea, n-o făcea să creadă stereotipiile cu privire la potenţă şi virilitate. Simţea asta cu fiecare secundă a celor 33 de ierni ale ei, însă atât de rar, încât începuse să

Dovada ştiinţifică a existenţei Lui Dumnezeu.

Ştiu că titlul poate atrage cu sine câteva diagnostice, însă vă rog să aveţi bunăvoinţa de a parcurge acest text, cu ajutorul căruia sunt convins că vă voi aduce la cunoştinţă îndeajuns de multe dovezi ştiinţifice pe baza cărora să puteţi reconsidera efectul şocant lăsat de afirmaţia îndrăzneaţă din titlul pe care l-am ales pentru acest articol.
Pentru început ţin să precizez faptul că sunt un creştin ortodox practicant, calitate de care voi încerca (pe cât posibil) să mă detaşez în cele ce urmează, pentru a putea păstra o notă de delimitare obiectivă, întrucât rigorile ştiinţelor exacte nu îngăduie astfel de derogări de la normele stricte.
Acestea fiind spuse, aş dori să încep prin a vă aduce la cunoştinţă însuşirea (sau mai bine zis, caracteristica) de bază a ateilor – susceptibilitatea ştiinţifică. Majoritatea copleşitoare a ateilor pleacă de la premisa incapacităţii credincioşilor de a demonstra din punct de vedere material existenţa Lui Dumnezeu. Ca o paranteză, tocmai de aceea am început prin a-mi asuma eventualul miros al unei cămăşi de forţă şi a câtorva electrozi introduşi în

Shiver.

Am descoperit ce este Lerul. Ştiu că este o afirmaţie curajoasă, dar am motive să cred că există o susţinere solidă în spatele acestor cuvinte. Nu mă simt ca şi cum mi-aş fi dat seama cine l-a împuşcat pe JFK sau ca şi cum aş fi aflat întâmplător leacul împotriva virusului Ebola. Şi totuşi, raportat la meleagurile autohtone, tind să cred că o asemenea descoperire s-ar putea dovedi valoroasă din punct de vedere spiritual, pentru că sunt deja mulţi ani de când ne întrebăm cu toţii -Cum adică Ler? Ce este Lerul?
Ei bine, am găsit răspunsul!
Totul a început odată cu intrarea în actualul sezon al sărbătorilor de iarnă. Aflându-mă de mai bine de un deceniu într-o mizantropie care deja îmi balansează cu brio caracterul coleric şi firea extrovertită, am ajuns, treptat, să urăsc din ficaţi sărbătorile de iarnă şi tot ce ţine de alaiul interminabil de feeling-uri artificial concepute pentru a destinde episodic fruntea omului modern, cu scopul de a-i încărca bateriile pentru anul ce urmează.
De câte ori intrăm în perioada turbării sociale, adică 1 Decembrie – 9 Martie, simt că-mi face poc o venă. Luminiţe, urări, cei dragi, brad, beteală,

După ce a făcut politică şi ne-a dat note, Dumnezeu face stand-up comedy. Isn’t God cool?!…

Actuala conducere a BOR este cea mai inumană, lipsită de har şi plină de viclenie cloacă de farisei pe care a avut-o Biserica Ortodoxă Româna de-a lungul istoriei.
Înaltpreasreasfinţia sa Daniel, Arhipăstor statornic al Banatului, Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei, Locţiitor al Tronului Cezareei Capadociei şi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române este, în opinia mea, cel mai nepriceput, avar, lipsit de suflet, cinic şi depărtat de la Calea mântuirii cap al BOR din câţi s-au aflat până acum în această funcţie.
Plecând de la cele două afirmaţii, care pentru mine au calitate de adevăr, fiind convins de veridicitatea lor, aş dori să analizez puţin câteva aspecte care au legătură cu latura lumească a desăvârşirii spirituale a omului, cea călăuzită de către urmaşii Apostolilor pe pământ – preoţii.
Din capul locului doresc să menţionez faptul că gândurile mele înşirate în cele ce urmează nu sunt o emanaţie a dispreţului sincer pe care-l nutresc faţă de actuala conducere a BOR, ci vin ca urmare a cumulării mai multor impresii personale antagonice cu propriile-mi convingeri, motiv pentru care voi încerca, pe cât posibil, să-mi păstrez o răceală analitică aproape mecanică în exprimare.
Pentru a trage unele concluzii cu privire la rolul nociv pe care şi l-a însuşit BOR în ultimul deceniu, voi avea în

Experimentul ‘Clopotele Iadului’.

Detest democraţia. Sunt aproape cinci ani de când am ajuns la concluzia asta. Iniţial mi-am conturat opinia conform căreia democraţia n-a fost concepută sub forma unui sistem de orânduire menit să administreze şapte miliarde de oameni. În timp, însă, am început să observ mai multe hibe ale democraţiei.
În primul rând nu mai este un sistem al echitaţii sociale. Grecii au inventat-o pentru a-i servi pe oameni, iar noi am ajuns să trăim într-un mileniu în care oamenii servesc democraţia. Omul a ajuns atât de jos în lanţul trofic al democraţiei, încât nu cred că mai face parte din primele zece priorităţi. Sunt o sumedenie de lucruri care au devenit mai importante decât viaţa fiecăruia dintre noi, însă nimănui pare să nu-i pese de acest aspect care reprezintă în sine o eroare de tip veto.
În al doilea rând (ştiu că am mai spus asta, dar îmi place să repet), 98% din bogăţia planetară aparţine unui procent de 2% din populaţie. Injusteţea distribuţiei resurselor e copleşitoare. Este o falsă idee aceea conform căreia ne naştem cu şanse egale şi dacă suntem pricepuţi într-un domeniu, vom reuşi. -Pff, aiurea! Sunt doar vorbe dulci, amăgitoare, aruncate-n morişca manipulării globale, doar pentru a mai prosti masele şi pentru a le anestezia atenţia.
Doar uitaţi-vă câte concursuri de divertisment sunt la nivel global şi o să înţelegeţi mai bine la ce mă refer. E plină lumea de cântăreţi, dansatori, cuceritori şi talente în devenire. Sute de mii, poate chiar milioane se înscriu, la nivel global, în astfel de

Friday 13th, the night of the living dead.

Este perfect logic atacul terorist din Paris, care a avut loc ieri, Vineri 13…
(dacă cinismul bazat pe argumente legitime te scoate din minţi sau dacă faci parte din cohorta de papagali care imită orice îndemn al turmei de snobi a Facebook-ului, ţi-ai face un bine dacă n-ai parcurge acest text)

Da! Atacul terorist de aseară a avut loc într-un mod perfect logic. De ce? Pentru că impotenţii planetei, reprezentaţi de marile puteri globale sunt incapabili sau rău intenţionaţi, refuzând să rezolve problema ISIS.
Aşadar, civilii morţi în acest nou (şi nu ultim) atac terorist n-au nicio vină, însă, nici membrii ISIS nu au absolut nicio vină. Tre’ să fii prea prost pentru a considera vinovat un animal fără discernământ. Acei fundamentalişti islamici care compun ISIS, nu sunt altceva decât un altfel de oameni, ca să nu le mai spun animale, pentru că aş jigni animalele.
Deci, cum ar putea cineva vreodată să găsească o vină unor fiinţe al căror unic scop este exterminarea celor care nu se comportă aidoma lor?
În cazul în care aveţi impresia că glumesc, vă anunţ că vă înşelaţi. Chiar consider că membrii ISIS care au comis atacul terorist de aseară din Paris nu au absolut nicio vină.
Aceşti oameni există, întreaga planetă ştie de existenţa lor, le-am urmărit cu toţii (măcar imaginativ; forţaţi de împrejurări) decapitările, ştim cu ce se ocupă şi ni-i asumăm ca fiind membri ai aceleiaşi specii – oamenii.
Într-o atare situaţie, cei care deţin puterea armată a planetei, respectiv Preşedinţii primelor 10-15 state puternic militarizate, au

Fifty shades of rape.

În urmă cu vreo câteva ore mi-am adus aminte că nu mâncasem de ieri, aşa că am cărat vreo două rafturi din frigider în sufragerie şi m-am pus la masă cu scopul de a ingurgita niscaiva hrană.
Dau drumu la televizor, butonez 10 secunde şi constat că prind începutul ştirilor de la ora 5, de pe Protv. L-am lăsat acolo şi am început să balotez haleală….
Printre ştiri:
– Asistent medical în vârstă de 54 de ani a violat o tânără de 16 ani care venise la urgenţe pentru o operaţie de apendicită;
– Fată de 12 ani violată în repetate rânduri de către tatăl ei;
– Fată de 13 ani a întreţinut timp de aproape un an relaţii sexuale consimţite cu un poliţist în vârstă de 35 de ani, căsătorit şi cu doi copii cu vârste mai mari decât amanta de 13 ani (le-a descoperit mama fetei discuţiile porno de pe Fb);
– Fată de 16 ani agresată de unu’ de 40 care a târât-o într-un şanţ cu scopul de a o viola dar, pentru că nu i s-a mai sculat, a scăpat neviolată;
– Fată de 14 ani violată de unchiul ei.
…..

Deformaţia profesională (cu toate că n-am profesat niciodată 😀 ) mă face să înţeleg un lucru care observ că le scapă ştiriştilor pulii mele şi analiştilor deontologi, plini de ifose şi snobi până-n fibra ADN-ului. Şi anume, aproape toate victimele agresiunilor de natură sexuală, fie că vorbim despre perversiuni  sau despre raporturi sexuale normale, au vârste cuprinse între 1 şi 18 ani. Nu toate victimele, dar… dacă e să vorbim despre majorităţi, cred că 95% dintre cazuri reprezintă un procent notabil, care formează un tipar bine conturat.

Exod.

Acest cuvânt mi se pare că defineşte cel mai bine ceea ce se întâmplă de jumătate de an cu oamenii care părăsesc Orientul Mijlociu şi Nordul Africii – exod.
Acei oameni nu sunt imigranţi. Ei nu migrează. Pentru a avea acest statut ar trebui să nu existe o caracteristică definitorie, care nu aparţine imigrantului – disperarea. Când alegi să devii imigrant treci prin analiză şi sfârşeşti în decizie, pe care o iei lucid, detaşat, fără a avea constrângeri de altă natură. Aşa ceva nu se întâmplă şi în cazul valului de oameni care traversează parte din Asia, Africa şi Europa, cu intenţia de a scăpa de teroare. Ei pleacă de frica morţii, după ce au văzut moartea în faţă.
Când îţi explodează o bombă-n casă şi-ţi moare jumătate din familie, când îţi vezi rude decapitate sau executate cu focuri de armă, când îţi mor copiii de foame şi n-ai mâncare să le dai, când eşti întrebat pe stradă în ce Dumnezeu crezi, iar dacă nu răspunzi corect eşti omorât pe loc, când nimeni, de luni de zile, nu face nimic pentru a te apăra, decizia pe care o iei de a pleca din acel loc nu te situează în postura de imigrant.
Ceea ce se întâmplă acum, în 2015, sub ochii impasibili, dezinteresaţi, cinici, nesimţiţi şi lipsiţi de reacţie ai omenirii, nu este un val de imigranţi, ci este un exod. Acei oameni nu mai au de gând să se întoarcă, iar decizia lor ultimativă nu este luată cu

Primiţi cu violu’?

Bă, frate, constat că a ieşit o dileală naţională în legătură cu violul din judeţul de la ora 5.
Fapte oribile se comit zilnic, da’ nu interesează pe nimeni. Fi-v-ar ipocrizia de râs, să vă fie! Însă, cum apare un subiect mediatic inventat de CNN de România, cum se reped guvizii şi-l halesc pe nemestecate.
Văd că, mai nou, au început tot felul de vedete autohtone netalentate să-şi implice imaginea în susţinerea unei inepţii cât ei de mare. Cum adică – Bărbaţii adevăraţi condamnă violul? Bă, voi v-aţi dilit total?! Da’ există fo situaţie în care violul nu este condamnat, fie şi verbal, moral, prin exprimarea unei simple opinii, dar mai ales în mod legal? Sweet Lord of Hypocrisy!!!
Deci, nu numai că-şi pun poalele-n cap tot felul de contrafăcuţi ai show biz-ului românesc, da’ au ales cel mai inept slogan posibil. Plecând de la ideea că bărbaţii adevăraţi condamnă violul, înseamnă că, în mod perfect logic, există şi bărbaţi care nu se află în tagma violatorilor, dar care aprobă violul. Motiv pentru care, îmi răsare-n minte o întrebare simplă – în cazul violului lu’ peşte, o fi existând o modalitate de gândire şi o abordare mai defectuoasă decât asta? Eu cred că nu.
Să vii şi să spui că eşti împotriva violului, e ca şi cum ai susţine în mod public lupta împotriva asasinatelor la comandă, a tâlhăriilor şi a introducerii taxei pe aerul respirat. Wtf?!… Puteau alege j’de variante posibile de a blama gestul acefalilor ălora, fără a risca să pice chiar ei în ridicol. Da’, unde nu e, nici Dumnezeu nu cere…
Aşadar, s-a deschis campania #uniţisalvăm femeile de la viol. De parcă până acum se stătea la coadă să le facem poştă pe domnişoarele de 17

Mediocritate, te iubesc!

Detest ambiţia cu toată puterea fiinţei mele. Mi se pare unul dintre cele mai nocive sentimente umane, dacă nu chiar cel mai nociv dintre ele. Cred asta pentru că ambiţia stă la baza multor schimonosiri ale sufletului. Din ambiţie ia naştere orgoliul. Ambiţia pune bazele răzbunării. Tot ambiţia este responsabilă şi pentru apariţia parvenitismului. De fapt, chiar şi lucrurile benefice care pot fi realizate ca urmare a ambiţionării protagoniştilor, rămân de-a pururi sub sceptrul unor reuşite care nu pot fi încununate cu un zâmbet plin. Parcă nu-ţi vine să te bucuri pe deplin atunci când ştii că obţii ceva pozitiv având la bază îngrozitorul foc lăuntric al ambiţiosului, care-l macină până la paroxism într-o turbare continuă, nedându-i voie să aibă clipe de respiro şi ducându-l, ultimativ, într-o stare din interiorul căreia doar ia act de reuşită, fără însă a se putea bucura copilăreşte de ea, atâta timp cât munca interioară depusă pentru obţinerea ei a fost colosală.
Ce-mi veni să scriu despre subiectul ăsta? Nimic special. Urăsc ambiţia de când mă ştiu. De fapt, de când mă întrebau părinţii – Tu nu vrei să fii ambiţios? Vrei să ajungi ultimul la învăţătură? Apoi, văzând că nu le răspund aşa cum sperau ei că le voi răspunde, în timp, ajunseseră să se resemneze şi să-mi arunce vorbe de genul – N-ai pic de ambiţie! (sperând în zadar că asta mă va motiva). Aşa e. Nu aveam şi nu am. Ulterior, odată cu trecerea anilor, văzând că reuşesc să duc multe task-uri la bun

Când democraţia naşte monştri.

Mi se pare logic atacul terorist din Paris, îndreptat împotriva jurnaliştilor de la Charlie Hebdo. Nu necesar sau moral, ci logic. Perfect logic. Chiar dacă e cinic. Ştiu că poate părea o afirmaţie grotescă din partea mea, având în vedere că nişte oameni au murit executaţi, fără un motiv aparent, însă, voi încerca să-mi detaliez punctul de vedere în cele ce urmează.
După cum am mai spus şi cu alte ocazii, consider că suntem mulţi. Mult prea mulţi… Şi pentru că matematica nu minte niciodată, cu cât cifrele sunt mai mari, cu atât devin mai greu de controlat excesele. În cadrul unui sistem ermetic de valori este aproape imposibilă descoperirea unui echilibru între nuanţe, atâta timp cât acordul fin este limitat de constrângerile spaţiului redus. Şi cum Terra nu este de zece ori mai mare decât Soarele, 8 miliarde de oameni reuşesc să întindă la maximum graniţele suportabilităţii în materie de toleranţă. Iar ca să fie tacâmul complet, democraţia, cel mai parşiv sistem de orânduire socială, reuşeşte să formeze din ce în ce mai multe tumori, atâta timp cât mâna manipulatorie a maselor din ce în ce mai largi de cetăţeni scapă printre degete erori de o parte şi de alta a taberelor existente în interiorul său.

Îmi aduc aminte anu’ 3 de facultate (se întâmpla în 1999), când profesorul de Drept Internaţional Public începea să ne povestească despre Uniunea Europeană şi despre globalizare. Îmi aduc aminte cu o nostalgie nedisimulată, cum ni se părea amuzantă ideea de uniformizare. Părea de-a dreptul hilar gândul că va putea fi îndoită puţin celebra sintagmă din Constituţie, cea referitoare la Stat naţional, unitar, suveran, independent şi indivizibil. În acea perioadă, la sfârşitul epocii

După jumătate de veac cu ‘escu’, ‘ta’ sau ‘nnis’?!

Ceauşescu. Iliescu. Constantinescu. Băsescu. Cei patru escu responsabili de soarta României pe o perioadă ce se întinde pe 50 de ani la răscrucea a două milenii. Buni sau răi, deştepţi sau proşti, pricepuţi au ba, ăştia sunt. Pe ei i-am avut (impuşi, sau votaţi) drept reprezentanţii noştri. Liderii României moderne. Şi chiar dac-ar fi o simplă potrivire, o coincidenţă amuzantă, iată că Tudor Muşatescu a nimerit-o bine de tot întrucât, dintre toate numele de familie posibile, doar de-alde escu au fost ultimii patru.
Până mâine…
Mâine decidem între un nnis şi un ta. C-o fi bine sau rău, habar n-am. Convingerea mea e că niciunul nu este potrivit să ne fie Preşedinte, fiecare din motivele sale, pe care le voi înşira niţel mai la vale, da’ pân’ la fond ne mănâncă forma şi cum nu cred în coincidenţe nici de-al naibii, tind să mă las purtat şi de data asta pe valuri de superstiţie, afirmând că e foarte posibil s-o rupem în fericire. Viitorul Preşedinte cu siguranţă va conta într-un fel sau altul. Nu-i doar un hazard lipsit de sens. Schimbarea lui escu, aşa, dintr-o dată, după ce am ţinut-o doar în de-alde escu odată cu încetarea din viaţa a lui Gheorghe Gheorghiu Dej şi până acum, cu siguranţă prevesteşte ceva… deosebit.
Optimiştii ar spune că nnis ne-ar duce-n Europa, că-i ferchezuit şi are ştaif de leader autentic.
Alţi optimişti ar susţine că ta ne-ar aduce investiţii şi ne-ar scăpa de oamenii regimului ultimului escu.
Eu însă, pesimistul de serviciu în ale politicii, spun că nici nnis, nici ta, nu sunt ceea ce ar fi meritat România după ultimul

Votul – sclavia omului modern.

Cu cât drag am aşteptat să împlinesc 18 ani. Nu doar pentru a putea cumpăra alcool şi ţigări fără probleme, pentru că oricum le cumpăram şi minor fiind. Aşteptam majoratul pentru că doream să mă simt bărbat. Matur. Cetăţean responsabil, plin de simţ civic. Se întâmpla în primăvara lui ’95. Nu mai reţin dacă au fost nişte alegeri locale în acel an (parcă da), însă aveam să votez plin de elan în ’96, când a ieşit Emil.
Heh… -A ieşit Emil, băă! Deja era o vorbă printre studenţi. -Hai la Universitate, că a ieşit Emil. După ce ne-a făcut ciocatu’ cu mâna din balcon am mărşăluit spre Regie. Să bem şi să chefuim, evident… Dar nu mai conta. Scăpaserăm de Iliescu. Ne simţeam în sfârşit liberi.
Ţin minte că erau anii în care votam cu o asemenea plăcere de zici că făceam sex. Păstram timbrele alea lipite pe buletin de zici că erau chiloţii damelor pe care le ştampilam în cabina de vot la fiecare scrutin electoral. Suveniruri. Simboluri ale cetăţeanului Cătălin Ionescu. Îmi plăcea să mă implic. Discutam multă politică, fie în familie, fie cu prietenii. Consideram că voinţa mea alături de voinţa altora care gândesc aidoma mie, sau mai bine zis voinţa mea alăturată voinţei celor cu care întâmplător gândeam asemănător reprezintă o forţă capabilă să schimbe destine, să modifice opţiuni şi căi de urmat, să…
Aiurea! Am eu o vorbă pe care-o folosesc cu foarte mare drag în asemenea situaţii. -Young, dumb and full of cum. Atât la propriu, cât şi la figurat. Credeam în democraţie. Încă mai credeam…